.".Când Ion Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască, Eminescu a râs cu mare poftă. Apoi, între dânşii, s-a lăsat un moment de tăcere. În toată împrejurimea se înstăpânea liniştea şi pacea.
Era rândul bădiţei Mihai să povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau împreună.
După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet şi rar, măsurat, ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea în jurul lor, în acea fermecatoare înserare de vară:
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!”…
“Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu” a zis Ion Creangă. După ce a ascultat şi a şoptit şi el, o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a ridicat de jos şi şi-a îmbrătişat prietenul: “Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!” “Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără pereche.”
SURSA:TRILULILU
-->
Comentarii