sonet
Credeam că niciodată n-o să piară
Iubirea noastră- și-a pierit,
Dar amintirea încă n-a murit,
Mai arde-n inimi ca un foc de pară.
Când soarele se lasă în deseară
Și cade peste dealuri obosit,
Iubirea noastră n-o să mai apară,
Dar amintirea totuși n-a murit.
Plimbându-mă pe-alei așa agale,
Așteaptă-mă sub geamurile tale,
Eu trubadurul cel îndrăgostit.
Cătând mereu în van desăvârșirea,
Vom învăța-mpreună ce-i iubirea.
Dar prea târziu, aproape de zenit…
luni, 20 februarie 2012
Comentarii
Mulțumesc Mihaela pentru trecere prin versurile mele.
Eu cred că speranţa şi amintirea sunt prietenele fidele ale omului. Speranţa, întodeauna o avem în suflet, întodeauna ne dorim să ni se întâmple ceva frumos şi bun, iar amintirea este un semn al trecerii noastre prin viaţă.