Se naşte speranţa din tenebre înmulţite
de necazuri, de dureri şi fapte împărţite
din partea necredincioşilor cu guşa plină
de răutăţi, minciuni şi invidii în surdină.
Şi creşte stropul de speranţă cât un mugurel
transformându-se-ntr-un lujer şi-ntins singurel
pe brazdele sufletului uşurat de lacrimi
ce fug pe panta obrazului de-atâtea patimi.
Când lujerul se-ngroaşă şi devine tulpină,
ramificându-se-n alţi lujeri ca-ntr-o grădină,
speranţa creşte şi dă-n viu prin eul omului
aducând lumină sfântă, şoptindu-i dorului.
Pe unele ramificaţii răsar florile
hrănite şi udate de toate gândurile
bune care înfăptuiesc lucruri minunate
ce-aduc împlinire şi mare însemnătate.
Alte ramificaţii se ofilesc, despicând
speranţa în două-trei, rupând orice bun gând
abia-n ultimul moment, când toate se risipesc
după cum se-agită vântul, trec şi se răspândesc.
Aşa sunt ele, speranţele, ca şi zorile,
apar înainte de zi, când dimineţile
se pregătesc să lumine un pic de viitor
şi dispar când seara ne conduce în dormitor.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Mulţumesc frumos, Dorina!
Mulţumesc frumos, d-na Aurelia!