Un sfârșit de Ianuarie 2025 nesperat și neînțeles de călduros, fără zăpada pe care ne-am fi dorit-o măcar din când în când, și un debut de Februarie 2025 la fel de îngăduitor și care ne trimite cu gândul la primăvară deja și la frumusețea redeșteptării vegetalului… Așa ușurel, am continuat micile mele activități de întreținere prin curte și prin grădină și nu am uitat să pun ceva grăunțe pentru păsărelele cerului în hrănitoarea agățată în creanga unui pom fructifer din curte. Mă bucură faptul că vrăbiuțe și chiar pițigoi frumușei ciripesc pe timp de zi și mă vizitează. În rest, doar speranțele puse în Noul An, cât de realiste vor fi fiind ele, și dorința mea de a nu sta degeaba și de a fi activ zilnic… Sănătatea, care la fel ca viața însăși e un dar divin și e strâns legată de calitatea vieții, îmi este bună, chiar foarte bună aș zice, și acest fapt, într-adevăr, nu e meritul meu…
Cu gândul departe, la alte zări, la alte tărâmuri, iubind totuși planeta albastră, sunt nevoit să rămân cu picioarele pe pământ și să îmi administrez resursele tot mai subțiate… Chiar dacă nostalgiile ne încearcă uneori sau amintirile unor oameni trecuți ne bântuie sau ne emoționează, suntem nevoiți să mergem mai departe și să încercăm fiecare să dăm un sens mai trainic planetei și umanității. Deși mă consider ca un Diogene din Sinope cu lumânarea în mână, în puterea zilei, căutând un om, dar evident negăsindu-l, cred că în plan cultural-științific oamenii pot face multe, individual sau împreună, pentru progresul general… Urmăresc, printre alte genuri de știri, știri despre aventura omului în spațiu și mă bucur că americanii sunt ”number one”. Deși se fac progrese, mă întreb cât de relevant e totul deocamdată. Cititor și iubitor de gen SF, mă declar entuziasmat de multe teorii științifice care ne-ar putea ajuta pe toți chiar în viitorul imediat. Câteva proiecte ambițioase ale recentei administrații americane promit investiții și dezvoltarea domeniului spațial, tehnologic și economic… Progresele ar fi spectaculoase cu siguranță și lăudabile, dar alte proiecte deloc lăudabile ale aceluiași vector ar putea agrava serios problemele de mediu pe mapamond. Dacă nu eram convinși, cu siguranță nimic nu e perfect în lumea noastră, dar ce ne-am face dacă nu am avea decât alternativa forțelor oculte și totalitare?!
Invitația editurii Decenu.eu la un panel ( colocvial ) de discuții m-a bucurat și onorat. Editura neoprotestantă e una progresistă și mă are alături în calitate de colaborator pe partea de corectură. La eveniment s-a aflat printre invitați un evanghelic anglican de origine română. Dănuț Mănăstireanu a și lansat, de altfel, în următoarea zi, un volum de dialoguri cu personalități din domeniul religios intitulat ”Transfigurări”. Din îndepărtata Scoție, renumitul intelectual român a ales să vină în țara natală pentru aceste momente emoționante… Editura are proiecte comunitare și confesionale ambițioase și am putut purta discuții utile pentru binele inițiativelor comune într-o ambianță interconfesională. Trebuie să găsim modalități pentru a merge înainte, pentru a nu deveni habotnici sau a ne împotmoli în fantezia neroditoare a trecutului sau prezentului, iar creștinii au ca model pe însuși Isus Hristos, un important progresist al timpului său teluric, după cum observa scoțianul nostru… Înainte și după eveniment am putut admira câteva lebede pe apele Crișului Repede și urmări câțiva pescari care își încercau norocul în apropiere… Aș remarca îndemnul biblic: ”Binecuvântați și nu blestemați”, dar și observația unui autor grec antic care se declara convins că perfecțiunea e greu de atins: ” E greu să fii un om virtuos cu adevărat/ Desăvârșit la trup și suflet, fără de cusur” ( Simonide din Keos, sec. VI-V î.e.n., fragmentul 4 ).
Un amic, antreprenor, doctor în istorie și devenit recent și temporar președinte județean rotaryan, mi-a trimis o fotografie de epocă prin care îmi solicita opinia. El este și unul dintre cei mai importanți colecționari de fotografii de epocă bihorene, pasiune pe care o împărtășesc parțial și eu. Fotografia în cauză era de la gara din localitatea mea natală la care poposeau vara la începutul secolului XX intelectuali, funcționari și burghezi din Transilvania și Ungaria. Mărturisesc că am fost emoționat deoarece s-au păstrat destul de puține fotografii de epocă de acest gen. Costume, rochii, pălării frumoase de dame și de bărbați pot fi observate în prețioasa fotografie de epocă, confirmându-se cunoștințele mele despre momentul istoric. Acești burghezi vizitau și localitatea mea natală și se amestecau cu populația majoritar țărănească de etnie maghiară sau română, semi-urbanizată, dar activă… Amicul meu a avut recent și o expoziție la Praga despre valahii din Cehia ( românii moravieni ), descendenți ai valahilor din Transilvania, majoritar păstori, plecați într-acolo între secolele XIV – XVII. Așadar, un ”Zâmbiți, vă rog !”, indiferent de limba în care e spus, se dovedește deosebit de valoros în timp, o mărturie prețioasă, chiar un arc peste timp… În urmă cu puțin timp am văzut o stampă care are peste un secol vechime în care se prezenta viziunea contemporanilor despre evoluția economico-socială și tehnologică a orașului Oradea. Autorii propuneau pentru zilele noastre zepeline multe plutind în aer, deci i-am depășit cu elicoptere și avioane, dar propuneau și trenuri suspendate care să circule cu șinele deasupra, adică în partea superioară, prin proprietăți magnetice, și aici ne-au depășit net prin imaginația și anticipația lor… Pentru a conchide, odată cu fotografia și cu filmul, imposibilul a devenit posibil și amintirile au devenit mult mai ușor de accesat. În antichitate și în evul mediu oamenii conservau firav lumea exterioară prin picturi, desene sau sculpturi, dar nu o puteau surprinde perfect în desfășurarea ei, așa cum putem noi în zilele noastre… Cred că doar visul din timpul somnului a servit omului, anterior fotografiei și video-ului, o reprezentare tridimensională a unei realități oarecare și, din acest motiv, visul a fost privit în vremurile vechi ca un mesaj al divinității… Mai reflectam și eu că, anterior oglinzii, omul trebuie să își fi văzut propriul chip în apa unui râu… Și vorba autorului antic: apa râului era mereu alta, nu?! Așadar, nici oamenii nu fac excepție… Și ei sunt alții și altfel ! Recent am întâlnit un actor de teatru pensionat de vreo trei ani, cu oarecare probleme de sănătate. Actorul nu prea era dispus să vorbească, era dezamăgit, juca acum propriul rol… Încercând să-l îmbărbătez, i-am spus că Florin Piersic e mult mai în vârstă și totuși e optimist, dar a rămas la fel de bântuit. Ceea ce m-a bucurat a fost să văd că actorul întâlnit nu joacă teatru în viața reală, prefăcându-se sau mințindu-mă că o duce bine… Iar lui Pierre Sic, așa cum îl alintă Medeea Marinescu, partenera lui din ”Străini în noapte”, intrat recent în al nouăzecelea an de viață, îi urez ”La Mulți Aaani … !”
Aș dori să închei cu un senryu personal:
un greier cântă;
câini cu covrigi în
coadă trec strada…
Vă doresc o luna Februarie 2025 plină de surprize, generoasă și prosperă … !
-->
Comentarii
👍👍😍😍 ☕☕