toate amintirile zac înapoia timpului
toate amintirile zac înapoia timpului
ca niște lei uciși în urma unei secete sahariene,
au mai rămas niște ruguri în așteptare
cu flacăra înceată care vor să devoreze și viitorul,
să-i smulgă dinții, să-i scoată ochii, să-i ardă clipele,
să facă din el cenușă,
mai fumegă niște coloane dorice pe niște coline
ale capitoliului, care ne amintesc de antichitate,
priviți pe cezar îngenuncheat în fața timpului,
se roagă la zeii lui să-l scoată din nisipul istoriei,
poate o mână, poate un picior, poate o glorie,
lasă-ne , timpule, să fugim în hiperboreea,
dezbracă-ne trupurile noastre pământene,
dă-ne aripi să ne atârnăm de stelele nopților
și să cântăm ave maria la un loc cu îngerii,
nu ne lua idealul de zbor, nezburatele aripi fă-le
mari falduri agățate de nori, sau scări de mătase
să urcăm pe ele în paradis
cu dante, cu beatrice, în muzici de sfere,
în multiuniversurile rarefiate ale hăului universal.
ne tot urcăm în sus spre sus, rupând tăcerile durerii,
tu îmi zâmbești alunecând pe cer,
respiri tot universul cu iubirea ta,
eu întind mâna către tine, aș vrea să nu te rătăcești,
cu lipsa ta m-aș rătăci și eu,
cu lipsa ta mi-ar pica aripile, s-ar face de ceară
și s-ar topi în lumina soarelui,
cu lipsa ta aș fi prea sătul de mine,
lasă-mă să te iubesc cu ochii, cu mâinile, cu gândul,
a zis zeul rătăcit, peste oceanul de-ntuneric,
mâna mea cea siderală, las-o oarbă, să se-mplânte
peste corpul tău sălbatic, care a –nceput să cânte,
să-ți descopere secretul și căldura ta din sânge,
nu mai plânge, nu mai plânge, că durerea mi se frânge,
zeii toți în lungi tenebre te admiră și te vor
să te aibă ca mireasmă peste draga umbr-a lor.
numai noi pe ram de doruri și pe muguri de iubire,
nu ne mai trezim din vis, nu ne mai venim în fire,
ochiul meu cu dinți și gură are flacără, arsură,
joacă laserii iubirii pe la el pe bătătură…
ce tăceri înrobitoare peste universul meu,
e tăcerea peste veacuri din nemuritorul zeu,
bolnav de vini imaginare, văd lumina cum se stinge,
la fereastra vieții tale și în suflet cum îți ninge,
sunt confetti de-altă dată, ploaia de stele ce este,
ce-a făcut din noi uitare, ce-a făcut din noi poveste.
totul se dizolvă-n mine, chipul tău cel de copilă,
ce dansează menuetul, pururi crudă și nubilă,
când se vor întomna teii, ne vor bea de-acuma zeii,
ne vom duce-n car de vise peste spații necuprinse,
vom avea și-acolo rost, dar nu vom mai fi ce-am fost,
din lacrimi vom face pat și din doruri doar oftat,
vom deveni nevorbitori, zburând pe aripi de cocori,
încotro, doamne, ne scuturi, în caleștile de fluturi,
suntem iarbă și pământ, să nu ne azvârli în vânt,
lasă-ne-n apus de soare la o margine de mare,
împietriți ca și iubirea să privim nemărginirea…
toate amintirile zac înapoia timpului,
spală-mi, doamne, ochiul de lacrimi amare,
spală-mi inima de zgura timpului,
aruncă-mi trupul cel vechi,
aruncă carnea zemoasă a clipei,
cerne aburul sufletului printre degetele tale,
fii bun și fă tu din mine,
din mine și din iubire,
baladă, doină, psaltire…
joi, 23 februarie 2012
-->
Comentarii