toate trec pe lângă mine
toate trec pe lângă mine
ca un râu leneș printre coline,
lună și stele, soare și cer,toamne și primăveri,
a trecut și iubita pe lângă mine ca o fata morgana,
parcă era de porțelan,
avea ochii pictați în albastru,
gura ferecată, închisă cu un fermoar,
corpul rupt dintr-un grup statuar
și-mi făcea semne cu mâna stângă,
îmi chema sufletul lângă ea
să mi-l tortureze,
dă-mi mâna, mireasa mea, să fugim undeva,
ea tăcea și ofta,
fă-mi un semn ca să te inventez,
să trec marea cu tine spre malta,
să ieșim din mitul acesta
spre antichitatea greco-latină
să citim din poemele lui lucrețiu.
toate trec pe lângă mine,
am trăit într-un secol nenăscut,
câmpiile elizee erau undeva departe,
nu mă mai interesa dulcea mea antichitate,
mă spălam cu apă dintr-un fraget nor,
peste mine plonjau capete de morți
din cruciadele care căutaseră crucea lui Cristos,
o țeastă de om era a lui Shakespeare,
am văzut prin ea otrava îndoielii lui otello,
am văzut-o pe desdemona pe catafalc
și pe iago rânjind ca un deavol de bucurie,
apoi mi-a apărut bătrânul rege lear fugind pe câmp,
înnebunit de durere, cu cadavrul fiicei în brațe,
după care danemarca, hamlet, a fi sau… anu fi…
să mori, să dormi, să dormi poate visând,
ce vise-n somnul morții poți visa?
toate trec pe lângă mine
ca niște evantaie străine care-mi mângâie fața,
parcă nunta mea cu iubita s-a petrecut undeva în somn,
toți erau treji și jucau,
numai eu cu ea dormeam,
pe perini de nori, pe aripi de cocori,
ne azvârleam trupurile fragede în tenebre,
mai întâi mâinile, apoi ochii, picioarele, sentimentele,
rămâneam imponderabili fără corpuri,
amorfi ca niște duhuri albastre care ucideau liniștea,
cerul în jurul nostru se ilumina,
linia orizontului era dreaptă și curgea împotriva timpului,
nu mai era doar un univers, erau multiuniversuri
prin care se plimbau nave galactice ce duceau cu ele
plânsul lui baudelaire cu toți corbii lui edgard poe
și cu dramele lui shakespeare.
toate trec pe lângă mine,
viața cu colții rânjiți care încearcă să muște din sentimente,
să dărâme echilibrul dintre inimă și rațiune,
care încearcă să ne transforme în niște mimi banali,
ce joacă în acest circ în care fiecare crede că e primadonă.
acest poem plânge c-un ochi și râde c-un ochi
cu lacrimile mânjite de duhul neputinței,
se rostogolește tăcând și tace plângând,
lăcrimează ca o amforă uitată prin nisipurile vremii.
ochiul care plânge e adânc ca o fântână,
ochiul care râde e parșiv și plin de răutăți,
sărută din tine, iubito, sternul
și cu chipul tău cel drag străbate într-o clipă eternul.
luni, 20 februarie 2012
-->
Comentarii