Ultimul Mesager (omagiu adus zilei de 1 Dec.)

[Giurgiu Silvia]

Anumite idealuri, născute, crescute și înțelese cu adevărat, mai dăinuiesc astăzi în anumite inimi, care au cunoscut istoria pe viu, trecând prin ea cu pași șovăielnici, cu mintea bântuită de spectrele morții căzute din cerul plumburiu, în al cărui abis se fugăreau avioanele cu burțile pline de bombe, cu ochii răniți de sângele înghițit de pământul însetat și de morții risipiți printre brazdele gliei, de foamea cumplită, care le sfâșia măruntaiele, oferind în schimb halucinații și delir. Au mai rămas câțiva, Rătăcitori între două lumi, ignorați, neînțeleși și îngrozitor de bătrâni și de singuri. Privesc doar în sus, către cer, unde mai pot desluși prin ceața vremii, care le-a împuținat vederea, legendele unui trecut glorios, al căror Cavaleri au fost, cândva. În jos, ochii lor nu se mai pleacă inutil. Pământul, lumea, timpul s-au amestecat, ca piesele unui puzzle gigantic, imposibil de descifrat pentru mințile lor limpezi, precum izvoarele de munte, pure și tăcute. Obosiți, își sprijină frunțile ninse pe cumpăna cerului, de unde curg adesea lacrimi tulburi, peste prezentul sălbatic.
Din cerdacul ponosit și șubred, ținut în picioare probabil, numai de forța gravitației, o umbră cenușie înghesuită în singurul colț rămas întreg, culcat pe o grămadă de zdrențe, unde zace de câteva zile, incapabil să se mai ridice din cauza genunchilor nevolnici, care nu-l mai susțin demult, emite din când în când un geamăt slab, care tinde să ajungă până la urechile rarilor trecători, ce mai pășesc grăbiți prin colbul uliței. În mintea lui, bătrânul percepe amploarea strigătului, ca pe niste ecouri galactice, ce fac să vuiască planeta. Atât de mare e efortul său! Nu înțelege, cum de nu cad stelele cerului, peste lumea surdă și nepăsătoare și nu le luminează ochii închiși, care nu mai văd durerea și nevoia aproapelui. Pentru el, caruselul timpului se învârte nebunește, cu o viteză greu de estimat, în vreo unitate de măsură existentă. Trupul său împuținat și martirizat de foamea anilor, cărora le-a pierdut numărul, simte mai mult ca oricând durerea ascuțită a oaselor rupte de osteoporoză, niciodată repuse în lăcașul lor natural, de mâna vreunui doctor. Sărăcia absolută care l-a îngropat, tot mai adânc, după ce bătrânețea l-a prins în ghearele ei implacabile, l-a anulat complet.
Nu știa în ce an al Domnului trăia, nu își mai amintea nici numele satului și nici al lui însuși. Cel mai mult, ar fi dorit să uite durerea, care îi mușca inima și mintea, împotmolită în mâlul trecutului îndepărtat. Foamea... oh, fiara aceea, care se hrănește cu el de veacuri și care nu lasă în urmă-i nicio fărâmă din festinul ei, îl trântește, îl răsucește și îl rostogolește pe toboganul sorții, cum face o pisică cu prada sa. Doar acolo, departe, departe, lumina rațiunii strălucește limpede pe bolta cerului, iar amintirile trăiesc intacte și vii, chiar daca se mai amestecă uneori. Acolo, în epoca gloriei, El era un bărbat cu identitate, cu inteligență, forță, vitejie și onoare. Era Cineva! Era un Cavaler al adevărului, care lupta pentru dreptate, pentru libertatea patriei, pentru onoarea neamului românesc, cot la cot cu alți Bărbați aleși de Dumnezeu.
A fost acolo, la Alba, călare pe calul lui alb, cu stea în frunte, împodobit de sărbătoare, cântând în gura mare, laolaltă cu mulțimea, despre Unire, despre Reîntregirea neamului, despre Libertate, alături de Voievod. Un anumit moment, se desprinde de toate celelalte amintiri și se umple de lumină proprie, care crește tot mai mult, se înalță din mormanul jignitor de zdrențe și se îndreaptă glorios către orizontul incendiat de ultimul asfințit. Bătrânul se vede pe sine, îngenuncheat cu cal cu tot în fața Domnului său, rezemat în spada cu mâner încrustat cu pietre prețioase, iar fruntea lui atinge coama mătăsoasă a murgului, ce nechează trufaș, pătruns de importanța misiunii lui și de măreția momentului. ”Oare, cum se mai numea?”...
Bătrânul își cuprinse, deznădăjduit tâmplele ninse, între degetele strâmbe și noduroase, cerând ajutor Sus, acolo unde străjerii timpului populau o lume plină de promisiuni, lumină și puritate. Închise ochii aproape orbi și descoperi Trecutul, care stătea la taifas cu Cavalerii Libertății, plecați în Albastru, unul câte unul, alcătuind acum oastea cerească a Creatorului. Zări, pe locul rămas gol de un secol, lumina tricoloră a patriei, pulsând tot mai stins, iar numele drag și sfânt pe care memoria lui nu-l cedase în lunga bătălie cu uitarea, pierzându-și literele, una câte una, căzute în abisul rușinii. Deceniile precedente, ciopârțiseră fără milă integritatea neamului românesc, de tot ce avea mai sfânt, iar numele țării reîntregite cu un secol înainte, se ștergea din istorie, prin exilarea fiilor săi.
Nu mai era vreme! Soarele îl implora cu ultimele frânturi de raze, iar el se agăță de ele, urmându-l supus prin galaxii, unde locul gol al ultimului Mesager aștepta să fie ocupat. Un oftat prelung umplu văzduhul, deschizând porțile ferecate ale cerului, iar lumina tricoloră renăscu mai intensă și mai dârză, împodobind bolta cerească cu numele ROMÂNIA!

[Lenuş Lungu]

Deosebit de frumos, prețuire și admirație....Felicitări!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]