Te-ai lipit de mine
Fără al meu consimţământ,
De urc sau cobor serpentine
Niciodată nu-mi spui vreun cuvânt.
De ei şi de noi toţi
Agăţată eşti şi nu te mai desprinzi
Pe und’ te uiţi, totul cuprinzi,
Din calea ta suntem nelipsiţi.
Te-ntinzi şi peste natură,
Mişuni mai rău ca şarpele
Peste tot îţi întinzi tentaculele
Şi glasul tău mocnit n-are gură.
Numai noi înşine te auzim,
Dar te văd bine şi alţii,
C-un ochi te privesc şi pereţii
Când noi înşine gândim
Ca scaiul eşti prinsă de om
Şi umbli după fiecare pas
Când stăm pe mijloc de drum,
O dată cu noi faci popas.
Ne eşti alături
De când ne-am născut
Însoţindu-ne cu ale tale pături
Chiar de la început
Şi uite aşa vastă umbră
În fiecare zi şi noapte
Eşti o pată sumbră
Printre ale noastre şoapte.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Umbra e lipita de noi ca marca de scrisoare. Frumos poem, Mihaela!
Citit cu placere!
Mulţumesc mult, Mircea.
Nu faci degeaba umbra pamantului...