Ieşim buluc, mai să rupem poarta liceului şi ne împrăştiem stânga-dreapta pe trotuare, buimăcind trecătorii.
Bucurie mare, ce mai!
De mâine începe vacanţa de vară.
S-a terminat cu teroarea programului impus împotriva voinţei noastre. Cu sau fără corigenţe, şcoala va fi dată uitării pentru trei luni. Prezentul contează şi în această idee toţi suntem la fel de euforici.
Credeţi că vreunul dintre noi merge spre casă? Nici gând. Cu sacii goliţi de cărţi şi atârnaţi în silă peste umăr sau târnâiţi într-o mână, ne grupăm în cete mici şi hălăduim prin târg, numai că...
Unele grupuri, puţine, îşi găsesc loc de popas prin cofetării sau pe terase, ceea ce presupune o „finanţare” corespunzătoare, altele, cele mai multe, printre care şi al meu, colindă prin faţa vitrinelor „interzise” sau rătăcesc pe aleile din parc.
Până la urmă, important e că toţi gustăm din mireasma dulce a libetăţii. Acasă? Nu! Nu acum. Ce ne aşteaptă acasă? Cel mult un televizor şi eventual un player.
Chiar şi aşa, eliberaţi de griji, toţi avem o îndoială în suflet. Ce vom face o vară întreagă?
Cu siguranţă, peste câteva zile ne vom dezmetici şi vom începe a inventa tot felul de chestii, mai mult sau mai puţin sănătoase, care să ne umple timpul. Foarte puţini dintre noi îşi vor permite să părăsească urbea. Cei mai mulţi suntem condamnaţi a petrece mult aşteptata vacanţă în acelaşi peisaj de până acum. Pare o pedeapsă? Poate că nu-i...
*
În vremurile bune ale regimului „de tristă amintire” la periferia oraşului nostru au apărut câteva mici cartiere private alcătuite din case numite cam pretenţios „vile”.
În astfel de case locuim şi noi, adică eu şi cei mai mulţi dintre prietenii mei. De aici plecăm la şcoală sau oriunde şi tot aici ne întoarcem, chiar şi în vacanţă... vacanţă din care a trecut deja o săptămână.
S-a înserat, iar eu stau plictisit în faţa televizorului.
Pe stradă, nimeni. Până şi gălăgia stârnită de joaca celor mici s-a stins, puştimea adunându-se prin case după ce glasurile de trompetă ale părinţilor i-au chemat la ordine.
Pe la vreo 11 seara aud la fereastră binecunoscutul fluierat de chemare. Fără prea mare chef mă conformez şi ies. Ca de obicei în ultima vreme, pe bordura din colţul străzii ce coboară spre centru stă adunată o parte din gaşca ce populează cartierul. Spre disperarea părinţilor, de când cu vacanţa, toţi se culcă foarte târziu. Mai rău e că, spre disperarea aceloraşi părinţi, se trezesc la fel de târziu.
Mă apropii de această adunătura pestriţă. Care pe bordură, care în picioare sau sprijiniţi de gard, vorbesc, toţi, fără să se ştie exact cine ascultă. Îmi caut un loc şi în timp ce mă aşez, mă ia în primire Dinu, un tip acceptat de noi ca fiind cel mai umblat şi mai experimentat dintre cei prezenţi.
- Băi, intelectualule, ce faci în casă la ora asta? Dai în cărţi pentru viitor? Ca să nu-ţi mai baţi capul, hai că ţi-l spun eu: ai să tai frunză la câini...
- Ca toţi ceilalţi, îl întrerup eu uşor afectat. Ai făcut o lozincă din asta. Chestia e, ce fel de frunze tai, că tu nu tai de nici un fel.
- V-am spus eu, reia Dinu, ăsta devine tot mai deştept pe măsură ce trece timpul.
Dinu este cu patru ani mai mare decât cei mai mulţi dintre noi. Cum nu i-a plăcut niciodată şcoala, a renunţat la ea după ce a terminat, cu chiu cu vai, zece clase. De atunci încercă tot felul de mişculaţii care să-l îmbogăţească. Evident că n-a reuşit, cel puţin până acum, dar perseverează. Insistenţa cu care încearcă să-şi atingă scopul este printre puţinele sale însuşiri pozitive.
Sandu, altă figură de bază a grupului, întrerupe polemica în desfăşurare fiindcă tocmai a descoperit o problemă ce lui i se pare extrem de gravă:
- La naiba! Mi s-au rupt pantalonii între picioare şi abia i-am cumpărat...
- De la vechituri, anticipează Dinu. Aşa-ţi trebuie, calicule!
Observaţia e corectă, dar uită că şi el procedează la fel.
- Mă sparge mama, că ea mi-a dat banii! continuă să se văicărească Sandu.
Vocea îi sună a disperare. În loc să-l consoleze, Stela, despre care toţi ştim sau bănuim câte „ceva”, nu poate scăpa astfel de ocazie şi se ia de el:
- Dacă stai nopţile şi te uiţi la filme deocheate în timp ce biata maică-ta crede că te storceşti învăţând...
- Tu vorbeşti, fă? se supără cel în cauză. Nu vezi ce „mare” eşti? S-au rupt pentru că-s de nimic, asta e! se autoconsolează împricinatul.
- Ba-i aşa cum spun eu! Pe deasupra eşti şi prea gras pentru pantalonii ăştia. Crezi că pari mai slab şi mai sexi purtând nădragi sub măsură? Şi, de ce, mă rog, zici că-s mare?
- Pentru că eşti! Uită-te la tine, artisto! Te legi de alţii...
- Terminaţi cu prostiile, intervine împăciuitor Silviu. Vino mâine la maică-mea şi ţi-i aranjează fără să mai ştie ai tăi. Stela are dreptate, eşti prea gras pentru pantalonii ăştia. Te amăgeşti singur. Încearcă să mănânci mai puţin şi să te mişti mai mult, altfel...
- Aşa-i! Dacă-i urmezi sfatul, în scurt timp vei putea îmbrăca şi pantalonii rămaşi de la grădiniţă, completează Stela pe acelaşi ton ironic.
Sandu începe să dea în clocot de supărare:
- Ce naiba aveţi cu mine? M-aţi găsit cal de bătaie? Dacă-i aşa, atunci spuneţi dracului tot ce aveţi!
- Nu-i băga în seamă, Sandule! încerc eu să-1 îmbunez. Băieţii glumesc. De fapt, tu eşti un băiat fain!
- Şi cu burta mare! nu se poate stăpâni Stela.
- Bun aşa! oftează Sandu. Cred că va trebui să-mi găsesc altă poartă de-aici încolo.
- Şi la ce crezi că-ţi va folosi? La orice poartă vei avea aceiaşi faţă, îi explică Nicu, zis „Viteză”.
Nicu îşi datorează porecla pasiunii sale pentru motociclete. Bineînţeles că nu are nici măcar o roată motorizată, dar are o bicicletă cu cinci trepte de viteză, cu care se făleşte când se vântură pe străzi. Dornic să atingă performanţele motoarelor, lucru evident imposibil pentru oricine, mai puţin pentru el, se lansează inconştient pe cele mai înclinate şi desfundate drumeaguri de la marginea târgului. Nu de puţine ori a sfârşit în garduri, dar ce e mai interesant, niciodată căzăturile sale de cascador nu l-au afectat în vreun fel, cu excepţia unor julituri minore, întotdeauna bicicleta are de suferit. Silit să o peticească în toate felurile, a ajuns să semene cu una din desenele animate.
Ciorovăiala amicală a celor prezenţi continuă fără participarea mea directă. Subiectul fiind lipsit de interes pentru mine, mă las furat de gânduri şi nu mai aud ce se discută. Bănuiam că nici ceilalţi nu sunt prea încântaţi de felul în care îşi petrec timpul. În cele din urmă deschid gura pentru a-mi exprima nemulţumirea:
- Măi băieţi, lăsaţi prostiile şi haideţi să facem ceva! Vă aduc aminte că ne aşteaptă mai bine de două luni de posibilă inactivitate. Dacă aveţi de gând să vă petreceţi tot acest timp lustruind caldarâmul cu turul pantalonilor şi tocindu-vă plombele în căutarea celor mai proaste glume la adresa celor de lângă voi, eu unul... vă las. Pot pierde timpul şi singur.
- Mai stai, Valentine! se grăbeşte Silviu să mă potolească. Trebuie să găsim ceva într-o zi...
- În care zi? întreb eu. Zilele trec.
- Să facem nişte măgării ca să ne distrăm! găseşte Dinu o soluţie tipică pentru el.
- Numai la prostii îţi stă gândul, mă!
- Îmi stă, dar nu le prea fac, spre daosebire de tine! răspunde acesta la mustrarea pe care i-a adresat-o Stela.
- Vacanţa-i pentru distracţii şi nu prea e cazul nostru. Noi nu avem nici cu ce merge la discotecă, reuşeşte să articuleze Cristina, o fată simpatică, deşteaptă, dar foarte timidă. O ciudăţenie a ei? Timiditatea îi dispare brusc atunci când cineva, imprudent, o supără.
- Şi nici pe bătrânii noştri nu-i dau paralele afară din casă, completează Silviu.
- De unde rezultă că trebuie să facem noi rost de mălai, dar cum?
- Să ne găsim ceva de lucru.
- Unde să găsiţi, mă, ameţiţilor? Nu găsesc eu de atâta vreme, nu găsesc alţii mai breji decât voi. Visaţi, mă amărâţilor, că visaţi frumos! Somn uşor!
Deşi sună a batjocură, nimeni nu-l contrazice pe Dinu.
- Are dreptate! zic eu de parcă nu era evident. Trebuie să găsim ceva care să nu depăşească posibilităţile noastre.
- Vă îmbătaţi cu apă rece, îşi completează Dinu discursul demoralizator.
Mă prefac a nu-i da atenţie:
- Eu zic să ne facem rucsacurile şi să plecăm pe munte câteva zile. După atâta şcoală, tihna muntelui ne-ar prinde bine, ne-am spăla creierul suprasaturat de... ştiţi voi ce.
- Păi ce, aici nu sunteţi la munte, mă?
Tot Dinu glăsuise. Pe el nu-l interesează astfel de chestii copilăreşti. Dumnealui este preocupat de bani, pe care-i vrea repede şi mulţi, aşa cum tot vede pe la televizor. Ca şi acum, îşi pierde timpul cu noi din când în când şi nu din plăcere, ci pentru că suntem mai şcoliţi. Speră, probabil, să ne fete mintea vreo idee pe care s-o prindă din zbor şi s-o exploateze. Până acum speranţele sale n-au dat rod, ceea ce îl nemulţumeşte şi-l face să se cam îndoiască de capacităţile noastre.
- În plus, îmi continui eu ideea, pentru asta nu ne trebuie decât nişte haleală, care se mai găseşte pe la fiecare.
- Ne mai ajută şi pădurea, se entuziasmează Nicu. Bureţi... iepuri...
- Fazani, cai verzi pe pereţi. Cu ce naiba vrei să-i vânezi, băi, cu praştia? Visezi, Nicule! îl demontează Silviu.
- Capcane! găseşte Nicu răspunsul cel mai potrivit.
- Ce dulce eşti! îl complimentează Stela.
- Du-te, mă, cu ideile tale mori de foame!
Peste drum, în faţa grupului nostru frământat de importante probleme, se deschide o fereastră şi un glas de mamă grijulie se face auzit:
- Terminaţi cu gălăgia şi mai poftiţi pe la casele voastre! Nu v-a trecut prin cap că sunt şi oameni care trebuie să se odihnească? Hai, Stela, treci în casă!
Ne facem că plouă, dar câteva minute mai tarziu gaşca se sparge. În lipsa noastră, liniştea este deranjată doar de lătratul câinilor şi de şuieratul îndepărtat al locomotivelor ce-şi târâie vagoanele prin serpentinele văii în care este adăpostit micul nostru orăşel.
*
Altă zi, pe la ora nouă, bat la uşa lui Silviu. Îmi deschide mama lui, care, neavând serviciu, poate fi găsită acasă mai toată ziua. Fiind croitoreasă, ciubucăreşte la domiciliu tot ce-i cade, cel mai des cârpeli ordinare, iar veniturile sunt mai mult decât modeste şi absolut neplanificate.
O întreb:
- Silviu-i acasă?
- Păi unde? Crezi că s-a învrednicit să se ridice din pat, după ce aţi stat jumătate din noapte pe drumuri? Doarme ca un nesimţit şi îşi închipuie că aşa o să fie în fiecare zi. Du-te şi î1 trezeşte!
Mama lui Silviu e pornită şi ştiu de ce, prietenul meu se trezeşte foarte greu. În primele momente e nervos, nemulţumit şi mai ales nesuferit. Mă simte lângă el şi mormăie:
- Ce vrei şi tu cu noaptea-n cap? Nici în vacanţă nu pot să dorm cât vreau?
Vocea-i pare spartă şi parcă înghite cuvintele. Nu-l bag în seamă şi trag de el solicitându-i cerebelul:
- Ai întrebat-o vreodată pe maicâ-ta dacă nu cumva te-a născut noaptea? Eu aş paria că da, fiindcă eşti mai treaz şi mai deştept decât la lumina zilei.
- Lasă-mă-n pace! Vreau să mai dorm!
- Nu mai dormi nimic. Mişcă de-acolo! Avem treabă.
- Eu n-am, încă, nicio treabă.
Îmi rotesc ochii prin cameră şi-i văd hainele de cu seară aruncate la nimereală începând de la uşă către pat. Le adun şi, apropiindu-mă de el, las una câte una să-i cadă peste faţă. Cu mişcări bruşte şi dezordonate, încearcă să le îndepărteze.
- Lasă muştele! Fă bine şi te scoală, altfel, urmează o baie rece.
Ameninţarea îl ridică în capul oaselor. Mă priveşte dintr-o parte:
- De fapt, ce vrei?
- Întâi, să te ridici din pat, pe urmă... nu ştiu. Facem ceva care să ne alunge tristeţea.
- Da’ ce, ţi-a spus cineva că sunt trist? Dacă n-ai ce face, citeşte şi tu o carte, nu mă bâzâii pe mine!
- Nu vreau. Nu acum. Am citit destul în timpul şcolii. Vreau o schimbare, ceva...
- Eşti sigur că n-ai nicio treabă acasă?
- Nu. Tu ai?
- Da. Trebuie să dau de mâncare la orătănii...
- Cred că s-a ocupat maică-ta de asta. În aşteptarea ta ar fi murit de foame.
- Atunci, voi curăţa coteţul.
- Hai, lasă-mă! Aveţi şi voi trei raţe şi jumătate şi trebuie să le ştergi la fund în fiecare zi. Ce să zic!
- Păi vezi? Singur spui că n-am ce face. Lasă-mă să dorm!
- Ba nu! Saltă! Mergem în vizită pe la ceilalţi.
- Băi... nu mai zic nimic! Tot n-o scot la capăt cu tine. Aşteaptă puţin să mă dezmeticesc.
Cu chiu cu vai şi fără prea mare zel reuşeşte să se îmbrace. Înghite o cană cu lapte ascultând în acelaşi timp mustrările mamei sale.
Silviu nu-i singurul care face ore suplimentare de somn. Nicu doarme, Ovidiu la fel. Ceilalţi? Sandu e plecat la piaţa să aducă un sac de tărâţe pentru porc. Cristina studiază cu sârg limbi străine şi în general, e lipsită de iniţiativă. Tavi developează filme şi nu poate fi deranjat. De altfel, fiind cu mulţi ani mai mare, se cam jenează să-şi petreacă timpul cu noi. Radu spală maşina lui taică-su şi speră să-l ameţească pentru câteva minute de acces la volan, minute în care să se fâţâie prin faţa noastră, dându-se mare. Dinu este ocupat să sudeze un gard de mormânt şi, în fine, Stela se hărniceşte în faţa casei plivind cele câteva straturi şi demonstrând, astfel, cum se poate pierde vremea în mod util. Mama sa ţine cu tot dinadinsul să ne arate cum trebuie să fie o fată şi în acest scop îi găseşte tot felul de ocupaţii.
La sfârşitul acestui turneu pe la casele oamenilor ne trezim în stradă singuri şi dezumflaţi.
- Valentine, eşti de tot rahatul! M-ai ridicat din pat ca să dăm exemplu de cum se poate pierde timpul. Dacă rămâneam acasă, nu ştia nimeni ce fac, dar puteau să-şi închipuie că fac ceva.
Are cea mai mare dreptate, dar nu mi-e la îndemână să recunosc. Încerc să-l ameţesc:
- Băi, doar nu vrei să te închizi în casă toată vara! Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să ieşi. Om fi noi în drum spre capitalism, dar până să ajungem acolo, trebuie să ne sculăm devreme, altfel, lenea devine cronică.
- Scuteşte-mă de cugetările tale de copil precoce! mi-o taie Silviu. De unde la tine plăcerea asta de a-ţi tortura prietenii?
- Nu ştiu. Cred că de la taică-miu.
Pe la noi trec rar maşini, motiv pentru care ne aflăm în mijlocul drumului neştiind încotro să apucăm. Ne oprim din obişnuinţă lângă acelaşi stâlp din colţul străzii. De aici se vede în toate părţile şi la rândul nostru putem fi văzuţi. Cu mâinile în buzunare, cu capul în jos şi sprijiniţi într-un picior, zgârâim cu vârful celuilalt pantof desene imaginare pe asfaltul sfărâmicios.
Mormăi stins:
- Suntem în criză, prietene!
- Aşa se pare! confirmă el.
- Să mergem la liceu, poate vin băieţii la un fotbal, propun eu.
- Hai, dar nu cred să avem vreo şansă. Acolo, şmecherii joacă tenis toată ziua şi când îi văd îmi vine să le trag una peste mestecătoare!
- Şezi blând! Ce-ţi pasă ţie de ei?
- Nu-mi pasă, dar... nu ştiu cum... în preajma lor devin nervos.
- Ei, sunt unii care cer pumni, dar sunt şi băieţi de treabă.
Când ajungem pe terenul şcolii îl găsim ocupat de „tenismeni”. Aşa cum era de aşteptat, n-avem nici o şansă de a ne alege cu vreo rachetă. Ne aşezăm lângă alţi colegi privitori sau în aşteptarea unui sfârşit de set pentru a le veni rândul. Nici o fată de faţă.
Lângă noi, un coleg din altă clasă încearcă a lega un dialog:
- Cu ce vă lăudaţi, băieţi?
Nu face parte dintre cei apropiaţi nouă, dar îl cunoştem, ca de altfel pe toţi din liceu. Trebuie să-i răspundem şi tare n-avem chef să-i dăm ocazia de a se făli el cu ceva, dacă are cu ce.
- Facem pauză, îngână Silviu.
- Pauză de ce?
- Pauză de pauză. Ce, nu-i destul?
- Am priceput. Faceţi pauză mare, adică, n-aveţi ce face.
- Cam pe-acolo, răspund eu în locul prietenului meu, care e pe cale să devină agresiv.
- Şi eu la fel! ne ia el o piatră de pe inimă.
- Eşti singur? îl chestionez la rândul meu.
- Singur de tot, chiar şi acasă!
- Cum şi acasă?
- Aşa bine. Ai mei sunt plecaţi la ţară, iar eu sunt consemnat pentru o corigenţă.
- Şi au încredere în tine că vei învăţa neîmpins de la spate? Adică, eşti băiat cuminte?
- Sunt la fel ca toţi ceilalţi, nici mai bun, nici mai rău.
Băiatul începe să ne placă. Lui Siviu îi vine o idee:
- Ai vrea să te destrăbălezi puţin, nu-i aşa? îl ispiteşte el.
- Nu. Mi-aş dori să fac ceva, dar nu să învăţ.
Silviu încearcă să exploateze situaţia, dar nu-i bănuiam încă intenţiile. Devin mai atent:
- Unde locuieşti? continuă pervers amicul meu.
- Mai în marginea oraşului, într-o casă bătrânească.
- Ţi-ar surâde o „întrunire” la tine acasă?
- Să mă gândesc!
Îşi lasă ochii în jos şi după ce-şi examinează adidaşii un timp, spune:
- Cred că nu am nimic de pierdut. La mine nu prea vin colegi, fiind prea departe de centru.
- Lasă că venim noi cu tot ce trebuie, se grăbeşte Silviu să-l asigure, mai puţin fete, că nu ne bazăm decât pe două, dar dacă dăm sfoară-n ţară...
- Vor fi prea mulţi amatori şi va trebui să facem casting, îi tai eu din elan.
Silviu mă prinde de cot şi se ridică:
- Hai, că avem treabă!
- Eu ce trebuie să fac? întreabă Gelu, singurul apelativ pe care i-l ştim, tot aşa cum şi el ne ştie.
Silviu, mare maestru în astfel de combinaţii, îl lămureşte:
- Nimic. După amiază, la ora cinci, ne întâlnim tot aici şi mergem la tine, dacă nu te răzgândeşti şi dacă or să-ţi placă mutrele ce-ai să le vezi. Dacă nu, fiecare cu-ale sale! încheie expertul.
- Ne vedem la cinci, se grăbeşte Gelu să aprobe, ca nu care cumva să ne răzgândim noi.
Salutăm cu mâna şi ne despărţim.
Aranjamentul lui Silviu nu prea mă încântă. Toate bairamurile de acest fel seamănă atât de mult între ele, încât au început să-şi piardă din farmec. Nu văd ce schimbare poate fi dacă tot balamucul se mută mai „la ţară”. În schimb, Silviu e bine dispus şi optimist.
- Să vezi ce fain are să fie! se agită el înainte de vreme şi plin de energie.
- Zău!?
- Ne învârtim într-un cerc prea mic, prea închis. E timpul să ne lărgim orizontul.
- Şi cum vrei tu să-l lărgeşti?
- Am să arunc pastile cui ştiu eu, numai că pentru asta va cam trebui să bat drumurile.
- Dacă vrei să găseşti fraieri care să ne sponsorizeze destrăbălarea, nu te văd bine.
- Tacă-ţi fleanca! Habar n-ai câţi fraieri de-ăştia sunt. Suferă tocmai din cauză că au prea mult din ceea ce noi râvnim, dar le lipseşte ceea ce nouă ne prisoseşte.
- Ce ne prisoseşte nouă, mă? Că eu o duc în lipsuri de când mă ştiu.
- Iniţiativă, bre! Şi inteligenţă.
- Ha! Nu ştiu cât de supradotat eşti tu, mie, însă, dă-mi voie să fiu mai modest. Câtă vreme cad izmenele de pe mine, nu-mi pot permite să fac pe zmeul. Pricepi mata?
- Prietene al meu, nu se ştie niciodată!
Trebuie să-i acord puţin credit. Am ceva de pierdut? Cel mult să rămân la condiţia de până acum. Încerc să contribui şi eu cu ceva:
- Trebuie să ne gândim bine pe cine luăm cu noi.
- Nu-ţi face griji, o să fie totul bine! Promit! mă încurajează el.
*
Pe la patru şi jumătate, o trupă de opt cloncăi nerăbdători ne aflăm înşiraţi pe băncile de pe terenul de sport al liceului. Între noi, două fete de-ale noastre, Stela şi Cristina, dar suntem încă în aşteptare. Mie mi se pare că suntem şi aşa destui, dar mă aflu în minoritate, băieţii având altă părere.
Gelu, viitoarea gazdă, îşi face apariţia pe la fără zece. În mod normal, ar trebui să plecăm, dar Silviu ţine morţiş să respectăm ora stabilită. Probabil are motive. Presupunerea se dovedeşte corectă câteva minute mai târziu, când, în curtea şcolii năvăleşte pur şi simplu o dubiţă destul de arătoasă pe dinafară.
O uşă laterală a maşinii culisează şi un cap de fată blondă aplecat în afară ne invită:
- Hei, căscaţilor, parcă era vorba de ora cinci! Urcaţi!
Silviu începe să ne împingă, nici unul dintre noi nefiind lămurit cui îi este adresată invitaţia.
Maşina, amenajată pentru transport de mărfuri, are pe margini două bănci înguste din lemn. Ne aşezăm şi încă mai rămâne loc.
În maşină, două fete stau domneşte lângă şoferul despre care nu ştim nimic şi alte două în spatele lui. Şoferul ne este prezentat mai târziu ca numindu-se Liviu şi ca fiind prietenul brunetei de lângă dânsul, numită Violeta, care, la rându-i, e verişoara din Cluj a Danielei, fata blondă... Ce-a din urmă ne este cunoscută, fiind elevă a aceluiaşi liceu în care ne ducem şi noi zilele mai tot anul. Deşi curiozitatea ne roade, buna cuviinţă, care mai sălâşluieşte pe undeva în noi, ne împiedică să cerem amănunte.
„Plăcerea” de a călători într-o dubiţă fără vizibilitate nu durează mai mult de 10 minute, cu tot cu oprirea la barieră şi toţi ne întrebăm: la ce bun? Puteam ajunge aproape la fel de repede pe jos.
Stela, cea fără de complexe, îl mustră pe Silviu:
- După atmosfera pe care ne-ai creat-o la început, credeam că mergem în paradis...
- Şi acum eşti profund dezamăgită, anticipează Silviu. Nu-ţi pot recomanda decât să visezi în continuare, îţi stimulează intelectul.
Aflat mai în faţă, Gelu se face auzit către şofer:
- Fă la stânga peste podeţul acela şi opreşte în faţa porţii.
Drumul desprins din şoseaua principală se termină în faţa unui gard ce închide o curte uriaşă acoperită de iarbă necositâ. Aproape de pădure, mult în spatele porţii de zăvoare, se vede o casă tradiţională, pe jumătate etajată şi acoperită cu şindrilă.
Gelu coboară să tragă zăvoarele care ţin loc de poartă şi strigă:
- Trage lângă casă, iar voi despachetaţi. Eu vin din urmă după ce închid.
Ne executăm scoborând din maşină sculele audio şi câteva sacoşe pregătite de fete cu ceva de-ale gurii. Şoferul extrage şi el de pe undeva o navetă cu sticle de bere pe care Sandu se opinteşte de unul singur pentru a o aşeza în faţa uşii de la inrare.
Venit în fugă, Gelu deschide uşa cu o cheie agăţată de un cui înfipt într-unul din stâlpii verandei. Urmează o bălmăjeală de persoane şi obiecte care se sfârşeşte cu instalarea combinei muzicale şi cu eliberarea mijlocului unei camere destinate dansului.
În scurt timp, din boxe zvâcnesc primele sunete, izbind violent urechile mai sensibile, printre care şi ale mele. Nu aş spune că-mi displace muzica, dar audierea la nesfârşit a aceluiaşi ritm îmi provoacă la un moment dat o senzaţie de disconfort. Între cei prezenţi există şi dansatori care se pot mişca numai după aşa ceva. Din această cauză, prima jumătate de oră se iroseşte în dispute despre tipul de muzică ce ne va însoţi peste noapte.
Între timp, fetele noastre dispar împreună cu Gelu undeva prin casă, probabil în bucătărie şi revin cu o oală uriaşă de cafea. Mai multe ceşti desperecheate sunt umplute şi purtate pe un platou de unde le apucăm la nimereală. Imediat apar şi ţigările.
La încălzirea atmosferei contribuie şi Liviu, şoferul. Deşi ne-a adus cu maşina şi probabil intenţionează a ne duce şi înapoi, a adăugat două sticle de vişinată lângă cele de bere. Pleaşca şi lăcomia a desfiinţat pe nesimţite toate lichidele, fără a ţine seama că pe unii dintre noi nu-i ţine cureaua. Până aici totul e ca de obicei, doar şoferul iese din peisaj şi de aceea sunt hotărât să nu mă urc în maşina lui la întoarcere.
După miezul nopţii muzica devine mai lentă. Pe canapele şi fotolii încep să-şi menajeze oscioarele când unii, când alţii. Fetele şi-au ales câte un partener vremelnic cu care dispar din când în când pentru o repriză de pupături sub clar de lună.
În cameră abia ne vedem prin fumul de ţigară. Nimeni nu mai are chef de dans. Plictiseala şi moleşeala îşi fac apariţia şi ne şopteşte că e titnpul s-o luăm din loc. Eu aş da curs acestui impuls, dar nu vreau să fiu învinuit de ceilalţi că le stric ploile. Ca să mă înviorez, ies la aer. În drum spre ieşire îl zăresc pe Săndel zgâindu-se la televizor într-o cameră alăturată. Nenorocitul descoperise că există parabolică şi acum, uitând de toate, se holbează la un film porno de pe nu ştiu ce canal. Ştiam de mult că-i amator de aşa ceva, dar acum bag de seamă că la el începe să devină o boală cronică ale cărei manifestări nu sunt greu de anticipat. Mă iau de el:
- Mă boule, Stela are dreptate, or să-ţi plesnească iarăşi pantalonii! Probabil că vede destul de des lumina televizorului tău în miez de noapte.
- Dar ea ce treabă are la ore aşa târzii? Mă păzeşte cumva pe mine?
- Păi, dacă tot n-aveţi somn nici unul, de ce nu vă petreceţi noapţile împreuna?
- Ai înnebunit? Stela-i un jaf, dacă n-ai ştiut până acum!
- Mă, da’ ce rău ai devenit!
- Lasâ-mă-n pace! Ştiu destule despre toţi. Ce, crezi că este vreunul uşă de biserică? Toţi aveţi păsărele, unii chiar struţi, inclusiv tu.
- Nu zău! Ia spune, cât ai băut?
- Nu mai mult decât voi, adică, puţin pentru mine. Ştii cum se bea la mine în casă, nu înţeleg de ce mai întrebi.
Are dreptate. Părinţii lui o fac de oaie destul de des şi de multe ori băiatul din faţa mea ia parte la festinuri numai din dorinţa de a reduce cantitatea de alcool pe care o consumă părinţii. Asta i-a lăsat urme în cap, minore deocamdată, dar care nu pot fi ignorate. Toţi ştim asta şi evităm subiectul, pentru că nu reuşim decăt să-l irităm. Are o soră mai mare, care i-a părăsit de îndată ce a terminat liceul, fiindcă nu mai putea suporta atmosfera din casă. De atunci, adică de vreo trei ani, Săndel a învăţat să-şi poarte singur de grijă. Nu are probleme cu şcoala, unde se descurcă onorabil, dar nu are niciodată ce-i trebuie. Din când în când mai ciuguleşte câte ceva de la maică-sa şi de la un văr, care are un atelier de reparat aparate casnice. În general e un băiat bun şi nu merită ironiile noastre, mai ales ale vecinei sale de peste drum, Stela, care are şi dânsa o situaţie asemănătoare, doar că nu recunoaşte niciodată, ba chiar se crede mai cuminte decât ceilalţi.
Mă aşez lângă Sandu pregâtindu-mă să-i judec şi pe ceilalţi, dar sunt întrerupt de uşa care se deschide cu viteză. Prin ea năvăleşte, în stilu-i caracteristic, Nicu. Trece pe lângă noi şi ţâşneşte pe uşa către curte. Faţa lui aflată în suferinţă ne îndeamnă să-l urmăm afară. ÎI vedem ţinându-se cu mâinile de gard şi dând la raţe printre scânduri în curtea vecinului. Săndel se sparge de râs şi sfârşeşte îndoit în două cu mâinile pe genunchi. Nicu încearcă să-şi elibereze o mână pentru a se putea întoarce către noi să ne înjure, probabil, dar nu apucă, o nouă repriză de icneli şi sunete specifice îşi cere dreptul de manifestare. Săndel îi face nişte recomandări:
- Băiete, nu te apuca de treburi pentru care nu eşti pregătit. Mă întreb ce dai afară, că de mâncat n-ai mâncat niciun rahat?
Printre icneli, Nicu reuşeşte să articuleze:
- Cred că am făcut gimnastică prea multă.
Putem să-l credem, pentru că e singurul care se bâţâie prosteşte la orice gen de muzică, încercând să demonstreze cât este de priceput în domeniu. Dansurile lui seamănă foarte mult ca numerele de contorsionism de la circ. Tot Săndel, expert, e cel cu recomandările:
- Stai liniştit, respiră adânc şi rar, înghite în sec cu gura închisă.
Pe treptele verandei apare şi Silviu. Vine spre noi şi ni se adresează conspirativ:
- Mâi, blegilor, ce faceţi?
- Luăm câte o gură de aer, îi răspund. Tu?
- Sunt de părere că e timpul să ne roim către casele noastre. Aici nu mai e loc pentru noi.
- De ce, băi?
- Voi nu vedeţi ce se întâmplâ? Gelu s-a lipit de Cristina şi n-o lasă nici să sufle. Radu i-a pus gând rău Stelei, Daniela îşi dă aere de prinţesă, iar şoferul nostru şi Violeta ne ignoră pur şi simplu. Oricum, eu nu mă întorc cu maşina. Ăsta nu prea-i întreg la cap. Pe lângă ce a băut cu noi, l-am văzut şi cu o sticlă de vodcă în mână trăgând tare şi cu spor de unul singur.
- Şi cu sculele ce faci?
- Mă duc să vorbesc cu Gelu, să-i spun că vin mâine să le iau. Uită-te şi la ăsta! arată spre Nicu. Dacă mai bagă ceva în el va trebui să-l remorcăm. Mă rog, dacă nu vreţi, eu tot plec.
- Plecăm! Du-te şi fă vorbele.
În câteva minute Silviu ni se alăturâ şi o pornim domol către oraş înşiraţi cât e drumul de larg. Tăcem şi mergem.
Un vuiet uşor sinistru se aude dinspre pădure. Deasupra vârfurilor de brazi o lună ascuţită şi ireală face să strălucească asfaltul udat de roua nopţii. Ziua, această şosea este foarte circulată, fiind una din intrările în oraş. Acum e pustie şi deprimantă. Bine că nu avem mult de mers.
Ne strecurăm în casele noastre căutând să nu stârnim câinii şi să nu deranjăm vreun vecin care să aibă de ce bate toba a doua zi.
*
Este trecut de ora 12 când mă trezesc mai mult de foame. Cu tot golul din burtă nu-mi vine să mă dau jos din pat. Dau drumul la televizor pe muzică şi imediat aud:
- Nici nu te-ai ridicat din pat şi-mi spargi urechile. Dă-l mai încet!
Mă conformez nemulţumit:
- Ce ai cu muzica mea?
- Aia nu-i muzică, e zgomot. Dacă ai înregistra sunetele dintr-o fabrică, ai obţine ceva asemănător.
- Habar n-aveţi ce înseamnă muzică modernă! răspund eu iritat.
Mă scobor din pat şi intru în bucătăria de unde mama purta dialogul cu mine.
- Mi-e foame! zic.
- Şi ce dacă, doar nu vrei să-ţi aduc în pat? Caută-ţi ceva până termin eu.
Încep să cotrobăi prin oale.
- Dă-mi o farfurie!
- Ia-ţi, că nu eşti ţeapăn!
- De unde?
- De unde le iau şi eu. Ce, ai uitat? Prea eşti matale boier. Şi ia ceva pe tine, nesimtitule! Nu ţi-e ruşine să stai în chiloţi ziua în amiaza mare? Dacă intră cineva?
- Ce dacă intră? Nu sunt în pielea goală şi e vară.
- Îmbracă-te, dacă vrei să mănânci! se răsteşte mama la mine.
Pufnesc, las toate baltă şi ies. În urma mea aud:
- Mie să nu-mi trânteşti uşa, măgarule! Te plesnesc îndată cât eşti de lung!
E clar că am o zi proastă. Îmi impun să tac, să n-o supăr şi mai rău. Mă îmbrac, închid televizorul şi rămân pe loc. Văzând că nu revin, mama strigă:
- Ai înţepenit acolo? Treci şi bagă-n tine, ţi-am pus pe masă!
Tac şi fac ce-mi spune, luând o mutră de mâţă scărmănată pe nedrept. Am o mamă cum mulţi şi-ar dori. Singurul defect imputabil este că nu poate suporta ca cineva să-i ignore competenţa.
În general mă bucur de multă libertate, cu condiţia impusă de tata, de a nu le crea necazuri. Cu toate astea, niciunul din ei nu scapă vreo ocazie de a-mi face capul mare, explicându-mi ce e bine şi ce nu, folosindu-se de exemple cât se poate de concrete. Asta mă cam enervează,. Nu că n-ar fi avut dreptate, ci pentru că le constat şi singur şi pentru că astfel mă simt a fi considerat un copil, încă, incapabil de a discerne binele de rău. Acum îmi dau seama că, într-un fel, au dreptate. O idee, pe care tata se străduieşte din răsputeri să mi-o bage în cap şi nu reuşeşte, este aceea de a nu învăţa repetând greşelile altora şi îmi amintesc de această recomandare numai atunci când o dau în bară.
Mânânc în timp ce mă gândesc la toate astea. Când să mă ridic, mama rupe tăcerea pe care şi-o impune totdeauna în timpul mesei şi-mi spune:
- Strânge de pe masă, că n-ai servitori şi spală-te pe faţă.
Într-adevăr, uitasem. Mă dezbrac până la brău şi ies în curte unde avem robinetul şi un furtun. Aud poarta şi-mi ridic ochii. E Silviu. Se apropie de mine fluturând un plic în mână.
- Te-ai ridicat din scutece? îl întreb.
- Tu vorbeşti? replică el. Am găsit asta înfiptă în poartă. Veşti de la iubită. Aud şi eu ceva din ea?
- Nu cred. Dă-o încoa’!
Mi-l întinde şi continuă:
- Trebuie să-i fie dor de tine.
- Aiurea! zic şi-i smulg plicul
Corina este o fată cu care m-am împrietenit într-o vacanţă cu doi ani în urmă. În timpul şcolii ne scriem. Perioada de despărţire e cea mai bogată în declaraţii sentimentale şi tot felul de destăinuiri. Când ne aflăm alături, nici unul dintre noi nu are curajul sau nu găseşte cuvinte pentru a exprima ceea ce simte. În schimb, amândoi dovedim o nemaipomenită inspiraţie în scris. De data asta se dovedeşte mai harnică decât mine răspunzându-mi la ultima scrisoare într-un timp record.
Mă usuc grăbit cu prosopul aflat pe masa din curte, unde Silviu stă aşezat aşteptând să-mi vadă faţa în timp ce voi citi scrisoarea.
Sigur are de gând să mă ia în balon şi se pregăteşte în acest sens, numai că eu citesc scrisoarea şi o pun în buzunar, lipsindu-mi prietenul de plăcerea la care se aşteapta. Intru în casă urmat de el. Face o încercare:
- Şi, nu-mi spui nimic despre scrisoare?
- Ce să-ţi spun... o scrisoare. Ce, tu n-ai primit niciodată?
- Păi, tocmai, voiam să ştiu dacă nu cumva sunt toate la fel şi ştiu că ai talent la treburi din astea. Poate mă inspir de la tine. Îţi aminteşti că astă iarnă am făcut lipeala cu nişte fete venite la schi?
- Vrei să spui că ai păstrat legătura cu vreuna dintre ele? Eu nici nu-mi amintesc numele lor.
- Cum să-ţi aminteşti, dacă tu şi Corina sunteţi în transă continuă?
Dă cu oehii de maică-mea:
- Săru' mâna! se grăbeşte el să-şi facă datoria, lăsându-mă în pace pentru moment.
Mama îl ia în primire:
- Pe unde mi-aţi umblat azi noapte, crailor?
Mamei îi place să ne ispitească şi apoi să glumească pe seama noastră. Nu se sfieşte nici să folosească expresii mai spumoase pentru urechile noastre. Deşi suntem obişnuiţi cu felul ei de a fi, ne simţim totuşi jenaţi când o auzim:
- Aţi fost la femei, nu? Vreţi să scăpaţi de coşurile de pe faţă.
Silviu îşi pipăie obrazul:
- Eu n-am coşuri.
Mama nu renunţă:
- Ba ai! Şi-o să faci mai multe şi mai urâte.
- O să ne dăm cu balsamuri, încerc eu să ocolesc subiectul care ni se propune şi pentru care nu ne simţim pregătiţi.
- Nu mă cumpăraţi pe mine cu de-astea! Hai, dispăreţi din faţa mea, că am treabă!
Nu aşteptăm altă invitaţie şi luăm viteză spre camera mea. Cum Silviu nu se dă dus, încerc să scap de el:
- Dacă ai treabă, poţi pleca. Eu trebuie să răspund la scrisoare şi-o să-mi ia ceva timp.
- Nu plec nicăieri! Te-am prins şi dacă nu vrei altfel, voi citi peste umărul tău tot ce scrii. Promit să nu fac nici un fel de comentariu.
Îl privesc lung fără să spun nimic. Îmi pregătesc sculele de scris şi mă aşez la masă cu capul între mâini. Trec nişte minute bune şi Silviu începe a se fâţâi pe scaun pentru că nu am scris nici o literă. Tace cât tace şi izbucneşte:
- Ce faci, ai adormit?
- Nu-mi vine! Ca să nu fie o scrisoare banală, pur informativă, ca între rude: „află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce îţi doresc şi ţie...”, îţi trebuie răbdare, inspiraţie. Trebuie să găseşti ceva care să impresioneze.
- Aha!
- O scrisoare de amor trebuie să fie...
Desfac mâinile pe lângă urechi, căutând în bagajul meu de cuvinte pe cel potrivit:
- Trebuie să fie...
- Da’ spune odată!
- Nu ştiu! Şi lasă-mă-n pace! Nu mă bate la cap!
- Ca o telenovelă, găseşte el cuvântul căutat.
- Pe dracu! Pleacă de-aici, că nu mă pot concentra!
- Ha! Nu plec nicăieri, dar tac. Te las în pace până termini şi pe urmă mi-o dai s-o citesc.
Se înşiră pe pat şi tace demonstrativ. Îl întreb:
- Cum o cheamă şi de unde e?
- Carmen, din Iaşi. De ce?
- Îţi fac o ciornă pentru Carmen, ca să scap de tine.
- Păi, habar n-ai...
- N-are-a face. Îţi construiesc un model universal pe care să-l poţi adapta după caz.
- Măi du-te!
- Ai să vezi. Stai binişor acolo.
Mă apuc de scris şi după jumătate de oră îi întind hârtia. O citeşte şi în final remarcă:
- Scrisoarea ta universală nu se potriveşte.
- Sigur că nu se potriveşte. De unde să ştiu eu ce învârteli aveţi voi? Astea-s chestii intime.
- Atunci de ce te-ai fălit şi-ai pierdut timpul, mai ales pe al meu? Ca să faci mişto de mine?
- Ce era să fac? Am de scris o scrisoare şi ai ţinut cu tot dinadinsul să-ţi bagi nasul în chestiuni personale.
- Sunt curios, vreau să ştiu cam ce scriu alţii.
- Uite că ţi-am îndeplinit toate dorinţele.
Aruncă scrisoarea pe masă şi meditează câteva clipe:
- Îmi place cum scrii. Dacă îţi dau câteva amănunte îmi faci şi mie o depeşă cu stil?
- Nu cred. Mă confunzi cu Cyrano de Bergerac. Învaţă din ce-ai citit mai înainte, dacă spui că ţi-a plăcut.
- Bine, dar tot am să vin la tine să-mi faci mici modificări.
- Pot să-ţi pun nişte virgule, dacă asta vrei.
- Ei, lasă! Ai să-mi dai tu şi nişte idei.
- Ca să ai pe cine da vina. Mersi!
- Fi serios! Oricum nu cred să se aleagă ceva din schimbul ăsta de epistole. Cine ştie când ne vom mai întâlni şi ştii tu... ochii care nu se văd, se uită. Eu iau toată chestia asta ca pe un exerciţiu.
- Vrei să-ţi verifici aptitudinile de mascul, să te perfecţionezi pe seama suferinţei altora. Eşti un măgar!
- Nu zău!?
- Dacă amica ta o ia de bună?
- Iar eu, ca un ticălos ce sunt, îi provoc o decepţie ce poate avea urmări nefaste. Ce dramatic! Fugi, mă! Sunt sigur că şi ea face acelaşi lucru. N-o văd deloc plângând. Uită-te la fetele noastre, suferă de nu se poate din cauze de dragoste!
- Cu noi e altceva, suntem vecini, suntem colegi, am crescut împreună. Un prieten nou, o persoană despre care nu ştii nimic stârneşte interes, curiozitate şi ai impresia că reprezintă ceea ce tu cauţi.
- Asta ţine până când începi să vezi sub coajă şi găseşti început de putregai.
- Vezi că ştii?
- Dacă ai dreptate, ce-i de făcut?
- Mergem înainte şi vedem pe parcurs. Nu e cazul să-ţi faci griji înainte de vreme. Mi-a venit o idee!
- S-auzim! se înviorează Silviu.
- Taică-tu este şofer...
- Iar al tău, mecanic de locomotivă. Ce-i cu asta?
- Întreabă-l dacă nu are vreo cursă la Iaşi.
- Să mă duc s-o vizitez?
- S-o vizităm! Schimbăm şi noi peisajul.
- Am să-l întreb, dar ştii cum e... nu-i prea convine, pierde din ciubuc.
- Să facă şi el un sacrificiu pentru fii-su!
- Chiar aşa, prea mă ţine pe lângă casă! E timpul să speculez situaţia. Mă, da’, nu putem sta decât o zi!
- Destul.
De alături se aud voci şi imediat se deschide uşa. Două fete mândre şi frumoase îmi amintesc cât de mică este camera mea. Stela:
- Mă, ce oameni sunteţi şi voi! Ne-aţi lăsat acolo ca pe nişte proaste. Ce-i spun eu lu' mama?
- Îi spui unde ai fost.
- Până la ora asta?
- Pană acum. De ce n-aţi venit mai repede?
- De ce, de ce!
- Fiindcă v-a plăcut, v-a mers bine, aruncă în grabă Silviu.
Mare greşeală. Cristina se supără:
- Tacă-ţi fleanca! Să ştii că nu-ţi merge cu mine! Şmecherul ala era mai mult decât beat când a plecat şi ne-a fost teamă să ne urcăm în maşină. Şi-apoi, trebuia să rămână cineva să-l ajute pe Gelu să facă ordine.
- Ah, Gelu, am uitat! Ce face?
- E la poartă. Ne-a adus pînă aici, dar nu a vrut să intre.
- Las’ că-l aduc eu.
Ies şi revin cu Gelu, apoi o scot pe Stela împingând-o spre bucătărie.
- Ce-ţi veni? mă întreabă.
- Vino să vorbim cu maică-mea.
- Ce să vorbim?
- Ştii tu, doar nu e prima dată.
- S-o rog pe dânsa ca să ne secată din belea?
- Exact. Ştii că-i foarte înţelegătoare.
- Mi-e ruşine, mă, nu înţelegi?
- Atunci du-te la maică-ta!
Ştiam unde să lovesc.
- Nu. Mai bine cum zici tu, dar tu vorbeşti.
Intrăm în micuţa bucătărie.
- Vi s-a făcut foame? ne întâmpină mama. Nu-i gata mâncarea.
Bănuia de ce am venit, mai ales văzând-o pe Stela.
- Nu, mamă, avem o treabă cu tine.
- Să nu mă puneţi iarăşi să mint!
- Nu, tanti, se grăbeşte Stela, numai... dacă întreabă cineva, să spuneţi că am venit toţi odată, azi dimineaţă şi am adormit pe-aici.
- Unde pe-aici, fato? Nu-i decât un pat în camera lui.
- De-a curmezişul patului, pe fotoliu...
Îi sar în ajutor, fiindcă stă să dea în lacrimi.
- Nu ne lăsa mamă!
- Căraţi-vă de-aici! se răsteşte ea. Văd eu ce spun dacă mă întreabă cineva, am să mă gândesc. Eu nu întreb pe nimeni şi nu vreau să fiu întrebată de nimeni!
Aranjamentul e făcut, chiar dacă mama nu şi-a exprimat acordul în mod explicit, aşa că ne vedem de treabă. Ieşim grămadă în drum şi le conducem pe fete. Câtă vreme am fost în zonă nu s-a întâmplat nimic. Noi ne-am dat silinţa, dar cum au să se descurce ele nu mai depinde de noi.
Gelu? Acum este unul de-ai noştri.
*
-->
Comentarii