Stând noi acolo şi tăifăsuind, avem o surpriză absolută. În lungul drumului, drept pe mijlocul lui, vine spre noi, păşind agale şi legănat, marele nostru Dinu.
- Ia uitaţi-vă la el ce mers de marinar are! îl întâmpină Stela cu veşnica-i doză de răutate. Te-ai îmbarcat pe vreun şlep sârbesc, meştere?
- Hai sictir!
- Pardon! Pe unul turcesc? se corectează dânsa disperându-l.
- Tacă-ţi fleanca, fă! Ţi-a cerut cineva părerea? Nu. Atunci, mucles!
- Ce, mă, ţi-a murit vaca sau altceva? Nu are voie omul să glumească?
- Tu nu glumeşti, tu faci mişto şi eu n-am chef să-ţi aud vocea aia de damă afectată. Salut, băieţi! Care-i treaba cu voi?
- Salut! răspundem noi într-un cor dezorganizat.
- Noi facem bine, continuă Săndel, dar nu ca tine.
- Ştii tu ce fac eu? Aha! Eşti supărat pe mine.
- Nici n-am de ce!
- Sigur că n-ai! Bine că n-ai venit cu mine.
E clar că dumnealui îşi pregăteşte terenul pentru scuzele ce urmau să vină.
- Lasă-l pe Sandu! A ajuns acasă, e bine mersi. Rulează-ne şi filmul tău, că-l bănuim interesant.
Curiozitatea lui Silviu e şi a noastră. Îl înconjurăm, ne fixăm ochii p« el şi aşteptăm.
- Ce-i cu voi, mă? Parcă sunteţi gata să mă linşaţi!
- Lasă barbele şi dă-i drumul! Ştii bine ce vrem! hotărăşte Silviu.
Dăm toţi din cap în semn că „da”. Ştie că nu scapă de noi, dar trebuie neapărat să-şi dea puţină importanţă. Îi şi place să fie băgat în seamă, de parcă s-ar hrăni din asta.
- Aş fi stat, începe el, dar am vrut să fiu acasă în timpul eclipsei.
- Te pomeneşti că ţi s-a făcut frică de sfirşitul lumii.
- Mai taci, fă cobe! M-am gândit la maică-mea...
Stela n-are de gând să tacă:
- De parcă ar fi prima dată când dispari ca măgaru-n ceaţă.
- Te cam frământă hormonii! Eşti cumva în călduri? Te scarpin eu, dacă n-are cine, auzi?
- Du-te dracului de borfaş tâmpit!
- Mersi, asemenea! Calmaţi-o, băieţi! Mă calcă pe creier şi nu răspund de consecinţe.
- Termină, Stela! Gura ta o auzim în fiecare zi şi crede-mă, nu eşti uşor de suportat.
- Ce să spun... de parcă voi aţi fi aleşi!
Cineva trebuie să tacă şi nu e Stela aceea, o ştim bine. Nu ne rămâne decât s-o ignorăm, ca de obicei.
- Şi, ce ziceai, Dinule? reia Silviu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
- L-am lăsat pe blegul ăsta să-şi câştige pâinea cinstit.
- Şi ce-ai fi vrut? Să mă apuc de furat, ca tine şi să mă trezesc la pârnaie? sare Săndel ca ars la poponeţ.
- S-ajungi la pârnaie! îl maimuţăreşte Dinu. Ai să mori de foame, mă, om cinstit ce eşti! N-ai băgat de seamă că toţi erau nişte hoţi?
- Aşa-i! Toată lumea eşti un hoţ! nu se poate stăpâni Stela.
- Exact! acceptă Dinu. Puţin îmi pasă de ce credeţi voi. Eu unul m-am lămurit cum devin treburile şi...
- Procedezi în consecinţă, îl completez eu.
Se uită la mine şi zice:
- Ei da! Şi, ce-i cu asta?
- Nimic. Spune mai departe.
- Păi, m-am urcat în tren, era plin de-ăştia ca mine şi m-am lipit de nişte tipi gălăgioşi, care nu erau duşi prea des pe la biserică...
- Exact ca tine.
Stela e de groază nu numai pentru Dinu şi Silviu n-o mai suportă:
- Taci dracului sau cară-te de-aici!
- Sunt la mine. Căraţi-vă voi, dacă nu vă convine!
Ne aflăm într-adevăr în faţa casei sale şi cum disputa nu avea să ducă nicăieri, ne ridicăm toţi ca înţeleşi.
- Haideţi la mine, propune Dinu, am nişte pălincă ungurească...
- Beţivanilor! strigă Stela în urma noastră, rămânând cu Cristina, care va trebui să-i suporte în continuare firea de ţaţă.
- Nu-s nici eu întreg la cap, da’ asta-i dusă rău. Dacă mi-ar fi nevastă, aş bate la ea în fiecare zi, declară Dinu pe drum.
- Are şi ea suferinţele şi nevoile ei, o scuz ou.
- Suferă de lipsă, continuă Dinu. De ce n-o mântuiţi?
- De ce n-o mântui tu, că eşti mai îndreptăţit?
Ca şi noi, Dinu are o cameră mică, mobilată cu un pat, o masă şi un taburet. Hainele şi le ţine atârnate pe un cuier. Deşi îi mai reuşeşte câte o afacere măruntă, nu se oboseşte să-şi cumpere ceva ca lumea, nici de îmbrăcat, nici prin casă. Nici măcar televizor nu are. Din când în când vede câte o bucată de film la maică-sa ori pe la vreunul dintre noi. Locuieşte cu întreaga familie, mama, tata, fraţi şi surori, dar relaţiile cu aceştia se reduc la a mânca împreună. Bineînţeles că el nu contribuie cu nimic. Atunci când pleacă de acasă, aproape sau departe, îşi încuie uşa fără să dea cuiva socoteală. Este o fire excesiv de independentă. Mai mult, încearcă întotdeauna să îşi impună punctul de vedere sau chiar să ceară socoteală celorlaţi membri ai familiei. Unii cred că adună bani mulţi, dar eu mă îndoiesc. Mai degrabă, ce câştigă într-o parte, pierde în alta. Are un scop, dar nu şi o metodă care să-l ajute în atingerea lui. Se apucă de toate cele şi nu duce nimic la bun sfârşit. Este un apucat mânat de primul impuls.
Aflaţi acum la el, ne tăvălim pe pat, neavând alt loc de stat şi aşteptăm să vedem ce face. Dă masa într-o parte şi constatăm că sub ea şi faţa de masă lungă ce o acoperă se ascunde un lădoi din lemn bine ferecat. Ştiam că are o ladă sub pat, în care îşi ţine unele lucruri pe care le consideră mai valoroase, dar despre asta nu ştiam niciunul. Dacă eram ceva mai deştepţi, am fi înţeles mai demult că lucrurile mari nu încap sub pat şi atunci puteam bănui existenţa alteia. Micimea şi sărăcia camerei ne-a dus în eroare. Ne întrebăm ce-o fi în capul său. Un astfel de comportament se potriveşte unei babe zgârcite la culme, nu unui tânăr în plină putere.
I-aş fi cerut lui Silviu părerea, dar, după cum îşi holba ochii spre lada cu pricina, am înţeles că este măcinat de aceleaşi întrebări. Descoperim încă o faţă a prietenului nostru şi nu una care să ne placă. Continuăm să-l urmărim fără să ne manifestăm în vreun fel.
Proprietarul deschide lada cu capacul spre noi, ca să nu veedem în interior, scoate o sticlă cu un lichid gălbui şi o aşează pe masă. Închide lădoiul cu lacătul şi iese să aducă nişte pahare de la maică-sa.
- Ăsta nu-i normal! îşi manifestă Silviu surprinderea
- La el nu intră nimeni, dar se teme de hoţi mai ceva decât cei care au motive, încearcă Săndel să explice. Aşa se baricada şi în dormitor, dar acolo avea un rost.
- Ce ştiţi voi! Numai aşa se poate ajunge la bogăţie! face pe deşteptul Nicu, marele nostru expert în toate problemele, mai puţin în cele ale sale.
Dinu revine cu paharele şi ca un adevărat gospodar, le umple şi le împarte. Lui nu-şi opreşte niciunul.
- Dar tu, ce faci? Bei din sticlă?! întreb.
- Nu. Eu nu beau deloc.
- Păi ce, e otrăvită? Cum vine asta?
- Am băut pe-acolo şi nu mi-a plăcut.
- Şi de-aia ne dai nouă? De ce-ai mai adus-o?
- Am adus câteva sticle să le vând.
- Bună afacere! Precis te umpli de bani din câteva şipuri cu şnaps.
Mai să cred că zgârcenia este aceea care îl reţine să bea.
- Ce-ai mai adus în afară de-astea? se interesează Nicu.
- Am adus destule, dar am rămas fără o parte din ele.
- Le-ai vândut deja?
- Nu. În gară la Timişoara am lăsat o sacoşă mai mare în grija unuia cu care am venit din Ungaria şi cu care m-am învârtit pe-acolo. Când m-am întors, nu l-am mai găsit.
- Dar tu unde ai fost?
- La coadă la bilete.
- Şi a plecat cu bagajele?
- Nu ştiu. El avea tren mult mai târziu. Poate nu ne-am găsit în aglomeraţie sau a plecat prin oraş.
Nu comentăm niciunul. E o abureală prin care încearcă să-şi explice eşecul întreprinderii sale. Nu este prima oară când dă vina pe tot felul de întâmplări în care el nu este niciodată vinovat, întotdeauna e victimă. Ştiind cât de grijuliu este cu bunurile sale, ne vine greu să credem explicaţiile pe care ni le serveşte şi în care ajunge să creadă chiar el. Las la o parte toate astea şi-l întreb:
- Şi, până la urmă, te-ai ales cu ceva?
- Nu cine ştie ce, dar nici nu am rămas în pagubă,
Nu are rost să-l întrebăm şi altceva, ne-am fi ales cu alte minciuni. Cum nu ne-am atins, încă, de pahare, ne invită:
- Ei, cum vi se pare?
Încă o diversiune, dar evidentă. Gustăm.
- În afară de faptul că e tare, nu văd nimic deosebit faţă de poşircele noastre. Ce-i asta?
- Palinca.
- Să-i fie de bine! zic. Eu n-o beau.
- Nici eu, prefer berea noastră, hotărăşte Silviu să mi se alăture.
- Mie îmi place. Ca lumea! plescăie Săndel.
- Bineînţeles! Tu eşti obişnuit din familie.
- Şi ce! Decât să mă apuc de alte prostii...
- Deja te-ai apucat.
Câteva ciocănituri se aud în uşă.
Dinu deschide şi auzim fără să vedem:
- Bună ziua, tanti Aglaia! Intraţi puţin pe la noi?
- Intru, că de-asta am venit.
Nu ştia, probabil, de noi.
- Atunci poftiţi!
Dinu este foarte amabil în astfel de situaţii. Vede în fiecare persoană cu care vine în contact o posibilă afacere care să-i aducă un câştig.
Femeia intră şi dând cu ochii de noi, încearcă o scuză:
- De fapt, am venit la maică-ta, să mă împrumute cu un pahar de zahăr. Mi-a spus că te-ai întors şi voiam să ştiu dacă ai făcut ceva din ce te-am rugat.
Dinu trage taburetul şi o invită să se aşeze.
- Voi ce faceţi aici? Nu credeţi că-i prea din timp să începeţi cu bâutura?
Ni se face puţină ruşine. Dinu salvează oarecum situaţia:
- Au gustat doar, să vadă şi ei ce beau străinii. Nicule, dă tu o fugă până în vale şi adu o sticlă de suc. Îţi dau eu bani.
Nu întreabă dacă Nicu e dispus a face pe curierul. Lui i se pare firesc să-i dea ascultare toată lumea.
- Doriţi să gustaţi şi dumneavoastră din palinca ungurească? revine el către bătrână, considerând că a terminat cu dispoziţiile şi că nu are altceva de făcut decât să aştepte a fi executate.
- Nu, mulţumesc! Nimic nu este mai bun decât ceea ce avem noi. Aştept să se întoarcă Nicu, deşi nici cu surogatele alea nu mă împac. Spune, Dinule, ce-ai găsit, ce-ai aflat?
Dinu, solemn:
- Doamnă, am căutat acele nume în cartea de telefon, am vizitat şi câteva cimitire...
- De-aia mă purtai tu peste tot? De ce nu mi-ai spus şi mie! se revoltă Sandu.
- Eu l-am rugat să nu exagereze şi să fie discret pe cât se poate. Să înteleg, Dinule, că n-ai aflat mare lucru?
- Am găsit numele Costin peste tot, dar nu şi prenumele date de dumneavoastră.
Noi ascultăm cu urechi de elefant, dar fără să înţelegem ceva. Nici Dinu nu pare să ştie mai multe. Numele de Costin nu ne spune nimic. Ştim că o cheamă Munteanu. Mă hotărăsc să arunc o vorbă:
- Căutaţi pe cineva anume, doamnă?
- Ai intuit bine, Valentine, îmi caut soţul şi fiul.
- Vă deranjează dacă vă rugăm să ne spuneţi mai mult?
- Acum nu, cu nişte ani în urmă, da.
- De ce nu aţi spus nimănui până acum? Poate se găsea cineva să vă ajute.
- Cine să mă ajute? Pe cine interesează o bătrână ca mine? Azi toată lumea are mult mai multe necazuri decăt mine. Acum, că tot mi-am dat drumul la gură în faţa voastră, măcar să termin. Voi, tinerii, sunteţi mai receptivi, iar ceea ce vă spun v-ar putea ajuta să înţelegeţi mai bine pe ce lume trăiţi. Părinţii voştri ştiu deja şi sunt sătui, aşteaptă schimbări care nu vin, iar ei nu sunt în stare să le facă. Numai voi veţi putea şi timpul acela este din ce în ce mai aproape.
Femeia vorbeşte ca un profet şi ne crează un simţământ de teamă amestecat cu plăcerea de a fi băgaţi îa seamă.
- Nu am cine ştie ce de spus, continuă dânsa. Eu şi soţul meu funcţionam ca profesori, deşi eu sunt numai învăţătoare, la aceiaşi şcoală, undeva... într-un sat, n-are importanţă. Pe scurt, am avut un fiu care a devenit marinar şi făcea curse pe Dunăre până sus, dincolo de Ungaria chiar. Când soţul meu a hotărât să renunţe la învăţământ...
- De ce să renunţe?
- Lăsaţi-mă să spun. Boala i se agrava, se degrada fizic şi se simţea... cum să spun...
- Am înţeles.
- Am rămas eu ca susţinător financiar. Greu, dar ne descurcam. Ca să schimbe ceva, să facă ceva, a hotărât să plece la fiul nostru şi să stea o vreme cu dânsul. Cam asta e tot.
- Vreţi să spuneţi că de atunci nu s-a întors?
- Da. Au trecut ani de aşteptare şi nu am primit nici un fel de veşti de la niciunul. De vreo trei ani, însă, primesc scrisori de la fiul meu din diferite părţi ale Europei, dar pe niciuna nu este trecută vreo adresă.
- Şi nu se pomeneşte nimic în ele despre soţul dumneavoastră?
- Sunteţi mai isteţi decât credeam, băieţi! Aşa este. Mereu promite că se va întoarce la Timişoara. De ce tocmai acolo, nu ştiu.
- Dar bănuiţi.
- La început am crezut că ar putea locui acolo, dar negăsind nici un motiv care să-l facă a nu comunica în nici un fel cu mine, am tras concluzia că soţul a murit între timp, iar fiul meu vrea să mă cruţe.
- Iar Dinu, din întâmplare sau cu puţin noroc ar fi putut descoperi mormântul cu numele său. Bună ideea, numai că Dinu trebuia să verifice toate cimitirele, treabă destul de dificilă. Există, deci, speranţă. Dar, de ce nu vă duceţi dumneavoastră?
- Mi-ar trebui mulţi bani, ceea ce mie îmi lipseşte. Pe deasupra, nu mă ţin nici puterile. Continui să cred că fiul meu va veni într-o zi. Sunt sigură că dânsul primeşte informaţii despre mine de undeva sau de la cineva. Din scrisori reiese că ştie destule despre viaţa mea de-acum.
Se face tăcere.
- Prietenul vostru întârzie, aşa că... eu am să plec.
Tocmai se ridica să plece când Nicu năvăleşte pe uşă agitat şi puţin nervos.
- Era o aglomeraţie în crâşma aia nenorocită de să nu-ţi vină să crezi. După ce că au puţini bani şi pe aceia îi risipesc. Mai bine ni i-ar da nouă.
- O fi zi de salariu. Aşa se întâmplă de obicei.
- Înseamnă că ăştia iau salariu în fiecare zi.
- Nu. Sunt mereu alţii. Zilele de salariu sunt diferite. Tu, care le ştii pe toate, cum de nu ştii asta?
- Nu vă certaţi, băieţi! Nu era nici o grabă. De fapt, mie îmi face plăcere să stau cu voi, îmi aminteşte de vremea când eram la catedră. Mi-am zis că este bine să plec pentru a nu vă strica programul sau ceea ce făceaţi voi aici. Timpul nu mai contează pentru mine.
- Nu trebuie să vă jenaţi, spun eu în speranţa că o determin să rămână, pentru că mai am destule nelămuriri. Nu avem nici un program, ne umplem timpul cu ce putem.
- Să ştiţi că vă înţeleg foarte bine. Sărăcia de azi vă împiedică să faceţi ce v-aţi dori şi ştiu că dorinţele şi nevoile voastre sunt mult mai mari decât pe vremea mea. Noi ne mulţumeam cu o carte, pe care o purtam de la unul la altul până arăta ca hârtia igienică, iar pentru a merge la un film şi acela destul de rar, vindeam sticle adunate de prin şanţuri. Ştiu că vă vine greu să credeţi, dar aşa a fost. Cu toate necazurile din zilele de azi, voi sunteţi, totuşi, nişte răsfăţaţi.
Noi ascultăm tăcuţi, deşi nu simţim deloc răsfăţul. Dinu, prea puţin interesat de subiect, îşi manifestă nerăbdarea făcându-şi de lucru prin cameră.
Bătrăna continuă:
- Voi aveţi televizor, muzică... Ce nu pot să înţeleg este ce vă place la trupele astea cu tipi dubioşi ee par abia coborâţi din copaci şi care dau din mâini şi din picioare, în căutarea crăcilor de care să se agaţe.
Încerc să-i explic, dar fără convingere:
- Cu asta ne-am trezit şi nu ştim mai nimic despre altceva.
- Da. Poate că nu-i vina voastră, dar aţi căutat, aţi încercat şi altceva?
Iarăşi trebuie să-i dăm dreptate, dar nu muzica ne interesează acum.
- Aşa-i, spun eu văzând că ceilalţi nu sunt deloc dornici să deschidă gura. Vom încerca şi ce spuneţi dumneavoastră. Am vrea să ne mai povestiţi câte ceva despre vremurile acelea.
- V-aş putea spune multe, dar nu ştiu ce v-ar interesa şi văd că Dinu şi-a pierdut răbdarea. Să lăsăm pe altă dată.
Bătrâna doamnă a observat ca şi noi, care îl cunoştem bine şi pe Dinu şi interesele sale, mai ales dragostea lui pentru cunoaştere. Cât despre noi, femeia a reuşit să ne impună respectul prea puţin manifestat până de ceva timp încoace.
Cu bunul simţ al celui ce se simte nedorit, îşi bea paharul cu zeamă sintetică şi se ridică încă o dată să plece. Deşi dorim să mai rămână, nu vedem cum am putea s-o reţinem.
- Vă las, băieţi, spune dânsa în drum spre uşă, însoţită fiind de amabilul Dinu, care n-a găsit necesar a spune ceva pentru a se scuza cât de cât. Înainte de a închide uşa în urma ei, reuşeşte, totuşi, să articuleze:
- Sănătate, doamnă! şi închide uşa.
- Ai făcut tot posibilul să scapi de dânsa, eşti un nesimţit! îi administrează Silviu o corecţie.
– Nu mă interesează poveştile ei lacrimogene.
- Si ce te interesează pe tine? Ai altceva mai bun de făcut?
- Trebuie să-mi vând marfa.
- Ce marfă? Poate luăm şi noi.
- Nu vă interesează şi pe deasupra, sunteţi nişte sărăntoci.
- Măcar aşa, de curiozitate, că doar n-ai adus droguri.
- Vă interesează playere auto, telefoane?
- Furate sau din alea pirat, asamblate pe vapoare? Sigur nu. Şi, dacă tot eşti aşa de grăbit, pâstrează-ţi şi aroma aceea de piersici ungureşti.
Ne ridicăm toţi în semn de protest. Dinu vrea s-o dreagă:
- Staţi, mă, ce v-aţi supărat aşa!
- Ai să mori pe drumuri, mă, şi tot un rahat ai să faci! Pa! îi prezice Nicu, fiind ultimul care iese pe uşă.
- Fraierilor! auzim noi din hol.
- Mi s-a făcut foame de la palincă, spune Sandu. Mă duc să bag ceva sub nas.
Ne despărţim. Toţi suntem flămânzi.
*
În partea dinspre oraş cartierul nostru are casă lângă casă şi curţi minuscule. În celălalt capăt sunt gospodăriile mai vechi, de ţărani munteni, risipite până spre pădure şi locuite mai ales de oameni în vârstă legaţi prin sânge de pământul lor pe care nu vor cu nici un chip să-l părăsească. Majoritatea sunt singuri şi îşi îngrijesc avutul muncind până mor cu doniţa de lapte în mână.
Bătrâna Tilica tocmai s-a procopsit cu un mort în casă. Ea şi bărbatul ei s-au culcat frânţi după o zi de muncă pe fâneaţă, la polog. Dimineaţa s-a trezit numai Tilica, moşul s-a dus „câtre cele veşnice”, refuzând a răspunde invitaţiei la masă şi la o nouă zi de muncă. S-a supărat moşul. Şi-a lăsat femeia de-o viaţă şi a plecat.
Singură, tanti Tilica ce să facă? Trebuie să urmeze obiceiurile din bătrâni pentru a-şi înmormânta omul cum se cuvine şi până să se adune copiii şi nepoţii risipiţi pe cine ştie unde are nevoie de ajutoare. Pe cine găseşte primul? Pe Dinu, că-i cel mai aproape.
Prietenul nostru acceptă grăbit în speranţa vreunui câştig, dar când dă cu ochii de mort îl cuprind spaimele, mai ales la gândul că-i va veni şi lui rândul. Cum ii este ruşine, lucru aproape de necrezut, nu poate să-şi ia cuvântul înapoi, aşa că pleacă, promiţând că se duce după ajutoare.
Vine la noi, gaşca cea de toate zilele fiind deja la datorie pe marginea drumului sau sprijinind gardurile încă nu îndeajuns de lustruite.
- Băieţi, e rost de câştigat nişte parale. Vă prindeţi la o treabă? ne ispiteşte el.
Ciulim urechile şi ne întorcem privirile către el.
- Ce zici? se face Silviu că n-aude.
- Bani, bre, bani! Ce nu-i clar?
Dinu promite ce nu are şi nici tanti Tilica nu i-a promis nimica.
- Am înţeles. Ce zici că trebuie să facem? continuă Silviu.
Acum e-acum. Nu prea ştie cum să facă să nu ne descurajeze.
- Să participăm la o înmormântare.
- Numai atât? Cine te plăteşte pentru asta, mă, că eu nu am auzit aşa ceva.
Silviu are dreptate. Ceva nu-i în regulă.
- Trebuie să cărăm prapuri, nu-i aşa? ghicesc eu parţial.
- Aşa-i.
- Nu cred că pentru ceva mărunţiş legat în prapuri vei găsi mulţi amatori, îi spun eu şi ceilalţi mă aprobă dând din mâini dezamăgiţi şi gata să-şi reia importantele activităţi anterioare, adică statul degeaba.
- Staţi, mă! zice el. Mai e ceva, da’ nu ştiu cum să spun...
- Fă un efort, că n-ai să faci febră musculară din asta, îl încurajez eu.
- Băi, ce mai, trebuie să facem toaleta mortului. Asta-i!
Şoc peste adunătură şi pauză de mestecat informaţia. Dinu aşteaptă cât aşteaptă, apoi:
-Ei? Care veniţi cu mine?
Pauza continuă. La fel şi Dinu:
- Sandu, hai tu, că ai avut o înmormântare în familie şi eşti mai umblat decât ăştia.
Ultima parte nu ne place deloc.
- Nu te mai da mare, bă! îl ia Silviu la socotit. Uite, eu vin cu tine, cioclule! Să văd cât eşti de vrednic.
- Vin şi eu, da’... numai ca să mă uit şi să vă ţin de urât, se oferă Nicu.
Sandu condiţionează:
- Eu te ajut, da’ facem juma-juma.
Mă ofer şi eu, că ce era să fac, dar cu aceleaşi condiţii ca şi Nicu.
Pornim cinci hăndrălăi să facem makeup unui mort. În urma noastră, Stela strigă:
- Dacă nu aveţi scule, veniţi că vă dau eu! O sictirim toţi şi ne vedem de drum.
Prea puţin afectată de tristul eveniment cu care s-a procopsit, ceea ce înseamnă că şi dânsa e sătulă de viaţă, tanti Tilica e mulţumită că are cui pasa o sarcină de care cam fuge lumea.
Aproape că ne împinge prin casă în camera din spate. Aici, unica şi mica fereastră e acoperită cu un pled care face ca lumina să fie insuficientă pentru ochii veniţi de afară. Până să ne acomodăm, Tilica începe instructajul:
- Măi flăcăi! face o pauză şi îşi şterge fruntea cu dosul mâinii. Am vorbit cu ţaţele din vecini şi vin să mă ajute, numa’ că ce vreau de la voi, nu pot face ele...
- Ştim ce avem de făcut, o întrerupe Dinu şi noi credem că ştie.
- Da!? Atunci vă aduc sculele şi toate cele necesare.
- Hopa! face Silviu după ce văduva iese. Ce scule, care scule? Mă, Dinule, tu ai habar ce trebuie să faci?
Viitorul nostru fermier o cam sfeclise. El face multe, dar nu prea ştie ce face şi-atunci le arendează:
- Aşa... în mare, da’ ştie Săndel.
- Ce face, mă? Iarăşi m-ai găsit de prost? sare numitul, dar se potoleşte simţind că poate plăti nişte poliţe şi începe:
- Eu îţi spun ce trebuie şi tu faci. Bine?
- Bine, bă, bine!
Tanti Tilica întră cu un braţ de haine ţărăneşti, le pune pe un scaun şi zice.
- Cu astea-l îmbrăcaţi.
N-apucăm să zicem ceva că iese. Rămânem privind moşul cu faţa luminată dintr-o parte de o lumânare anemică aşezată pe un scaun lângă pat şi o candelă cu ulei prinsă deasupra patului într-un cui. Gura deschisă şi fără dinţi a mortului pare o gaură neagră. Un ochi semideschis îi lăcrimează.
Curios pentru orice, Nicu îi pune mâna pe frunte şi se miră:
- Mă, da’ ce rece e! Parcă a stat la frigider.
Îi verificăm spusele pe rând. Are dreptate.
- E mai rece decât aerul din cameră! continuă să se mire prietenul nostru tehnician. Cum vine asta?
- De unde să ştim noi? zic eu dându-i dreptate încă o dată.
Pe pervazul ferestrei de lângă pat apare un şoarece.
- Ăsta ce mai vrea? întreabă Silviu tocmai când Tilica descărca restul materialelor de lucru.
- Nu vă temeţi, aşa apar ei la mort. Şi mâţele se adună.
- Ştiu că e rost de mâncare, ne lămureşte Sandu.
- No, măi flăcăi, zice tanti Tilica, puteţi începe. Eu zic să-l bărbieriţi întâi, il spălaţi, îl îmbrăcaţi şi gata. Apoi, când vine coşciugul o să mai am nevoie de voi. Mă chemaţi dacă vă mai trebuie ceva.
Rămânem singuri şi ne uităm unii la alţii.
- Hai, la treabă! zic. Voi trei, că voi aveţi învoiala.
- Eu n-am spus că fac, zice Sandu. Eu numai dau indicaţii. Când a murit bunicu’, întâi l-au bărbierit, c-avea o barbă... barba creşte tare la mort.
Silviu n-are nici o durere:
- Hai, mă Dinule, că ăştia-s vai de capu’ lor. Eu săpunesc şi tu dai cu lama.
În două minute bietul răposat e plin de spumă şi ameninţat cu o lamă de către Dinu care nu ştie de unde să înceapă.
- Ce faci, mă? întreabă Sandu Nu te-ai bărbierit încă niciodată?
- Lasă-mă-n pace!
Dinu face prima mişcare cu lama. Se aude un mic bolborosit şi Dinu se trezeşte pe podea ţipând:
- Ăsta nu-i mort, să fiu al naibii!
Sandu mai să leşine de râs:
- Prostane! A fost o contracţie musculară sau l-ai apăsat pe piept şi au ieşit gaze.
- Ştii ce, mă savantule? se supără Dinu. Dacă tot eşti tu expert, ia treci la aparat?
- Cară-te de-aici! Toţi banii sunt ai mei, hotărăşte Sandu. Nu eşti bun de nimic, degeaba te dai mare.
Suntem de acord cu el şi se pare că şi Dinu, pentru că nu mai zice nimic, e mulţumit că scapă, cel puţin pe moment. Săndel, ca un adevărat cioclu, încheie prima operaţie şi ne montează pentru etapa următoare.
- Voi îl ridicaţi şi eu îi scot hainele. Haideţi!
Gata şi operaţia asta. Nicu, spectator mut până atunci, găseşte de cuviinţă să rostească ceva:
- Mă, da’ ce ne micşorăm la bătrâneţe! Tot respectul meu, Săndele! Nu ţi-e cumva?
- Ce să-mi fie, mă! Aveam 13 ani când a murit bunicu’. Şi-apoi... e un om. Ce, crezi că tu ai să fii mai frumos când ţi-o veni rândul?
- Mai e până atunci, se apără instinctiv Nicu.
Dinu, dărâmat, stă în pragul uşii gata să fugă. E mult mai slab decât am crezut noi. Eu şi Silviu asistăm ca la dentist cum Sandu înmoaie prosopul în apa din lighean şi şterge trupul gol din faţa noastră. Lecţia lui continuă:
Gata, mormolocilor! Acuma, vreţi, nu vreţi, mă ajutaţi să-l îmbrac. Nu pot singur.
Ne învingem jena şi reuşim să facem şi treaba asta.
- Gata, plecăm! se grăbeşte Dinu, crezând că s-a terminat.
- Încă nu, îl opreşte Sandu. Du-te şi spune gazdei să mai aducă o masă.
Dinu iese bucuros că poate face altceva decât să pună mâna pe mort şi revine singur cu o masă pe care o lipeşte de cea existentă. În urma lui, tanti Tilica întinde o cuvertură peste cele două mese şi-i indeamnă:
- Puteţi să-l puneţi.
Ca să ne arătăm vrednici, punem toţi mâna.
- Gata! răsuflăm noi uşuraţi şi pregătiţi să ne luăm valea.
- Gura, trebuie să-i legaţi gura! ne taie elanul Tilica.
Nedumerit şi el, Sandu întreabă:
- Cum adică?
- Cu asta, zice ea şi-i întinde o năframă. O pui sub bărbie şi o legi deasupra capului.
Se termină şi faza asta şi dăm să plecăm. Femeia vrea să se arate recunoscătoare:
- Ce să vă dau, flăcăi?
Dinu se foieşte gata să facă socotelile, dar n-apucă.
- Nimic, zice Săndel. Să fiţi sănătoasă!
- Nu se poate, insistă femeia, la mort se dă nu se primeşte pomană.
- Aşa-i! îşi aminteşte Sandu. Ne daţi un leu la toţi. Bătrâna se scormoneşte în buzunarele ilicului şi ne întinde zece lei.
- N-am de alt fel, se scuză dânsa.
- E bine aşa, zice Sandu. Să mergem băieţi.
Pe drum, Dinu parcă-i un berbec acoperit cu un ţol pe care încearcă să-l dea jos mişcând dreapta-stânga din cap. Sigur ar vrea să spună ceva, poate să se scuze, dar nu-i prea vine. Ne facem că plouă şi nu-l băgăm în seamă. Poate-i mai vine mintea la cap. Săndel? Nu-şi încape în piele. Are şi de ce.
*
-->
Comentarii