Camelia Ardelean (n. 1972) scrie poezie de când se ştie, poate şi pentru că s-a născut în familia scriitoarei de literatură pentru copii, Marioara Ardelean (n. 1950). O vreme, poeta a trăit în străinătate. A revenit în ţară în 2014, an în care a debutat editorial cu placheta Lacrimi de suflet, căreia i-au urmat Ingenuitate (2015), Pasiune (2015), În oglinda sufletului meu (2015), Suflete de ceară (2016), Destine (proză, 2016), Ecouri din tenebre (2018), Urme de condei (cronici, 2018) şi, din nou poezie, La margine de curcubeu (2018). Acest din urmă volum, apărut la Editura Armonii Culturale din Adjud şi asupra căruia vom zăbovi în rândurile de faţă, este întru totul incitant. Prefaţa cărţii este semnată de neobositul Tudor Cicu, iar postfaţa, la fel de pertinentă, de avântată şi de la obiect, de Adina Velcea.
Bucuria şi apetenţa de a cultiva versul de factură clasică, inclusiv poezia cu formă fixă, unde realizările sale dovedesc o virtuozitate mai mult decât onorabilă, sunt fără margini. Primul sector al cărţii cuprinde, aşadar, rondeluri, sonete, pantúmuri, schaltiniene şi ronsete, respectivele specii literare fiind însoţite atât de un scurt istoric, cât şi de prezentarea structurală a acestora.
Natura este prezentă, în concordanţă cu starea sufletească a poetei, în majoritatea poemelor cărţii. Sunt, astfel, cântate, fascinantul curcubeu, mireasma florilor de tei, cascadele de fluturi, petalele de gutui, neaua care învăluie nupţial viţa de vie, amurgul în ţinută de gală regală, zefirul îmbibat de parfumul azaleelor ş.a.m.d. Poeta are, îndeosebi în Fabule, plăcerea descrierilor fastuoase şi dovedeşte, deopotrivă, un har dramaturgic autentic al punerilor în scenă. Personajele sale sunt, rând pe rând, ariciul şi broscuţa, iepuraşul şi bufniţa, pupăza şi vulpea, libelula şi bâtlanul, furnica şi cocoşul, musca şi furnicuţa, poeta vizând cu aplomb şi spirit de observaţie acută moravurile societăţii contemporane româneşti, dorinţa de îmbogăţire rapidă şi pe orice căi, donjuanismul deşănţat al şefilor faţă de angajatele lor, infatuarea slugilor care împrumută felul de a fi al stăpânilor ce se folosesc de ele doar cât au vremelnică nevoie etc.
Camelia Ardelean teoretizează şi cultivă, printre altele, şi haikuul: Ea respectă toate regulile nipone ale speciei ce în deceniile din urmă a făcut carieră fulminantă atât în Europa, cât şi-n America. Cităm: „floare plăpândă -/ piatră de poticnire/ a zefirului”. Natura este surprinsă mereu la frontiera fragilului şi efemerului cu durabilul şi eternul cosmic: „poteci de munte -/ genţiana revărsând/ fine miresme”. Precum şi: „pe culmi răzleţe/ mijind o floare de colţ -/ amurg sângeriu”. Prospeţimea imagistică este una din notele definitorii pertinente ale grupajului.
Când scapă de orice canon, Camelia Ardelean îşi dă adevărata măsură a talentului său în ale poeziei. În ciclul Vers clasic, ea este conştientă de forţa socială a scrisului (Cât plâns de zei…). Visează şi vizează o poezie în care teama să nu-şi găsească locul, o poezie în jurul căreia realitatea cotidiană să se restructureze şi să se subordoneze adecvat (Trec nopţile-n convoaie…). Poezia poate fi una recuperatoare de trecut ancestral, cu o întreagă atmosferă levantină, misterioasă şi de o rară fineţe şi forţă a sugestiei: „Ești luna mea din gânduri, am renăscut, luceafăr,/ Ni-e cerul adăpostul, în suflet când e frig;/ Cu astrele sub pleoape, mi-e răsăritul teafăr,/ Un lan de aforisme-i cuvântul, când te strig.// Ni-e liniștea busolă, de noaptea ne apasă,/ Din pânza înstelată poeme-ți împletesc;/ Sorbim destroienirea din porția rămasă,/ Pe cioburile albe mă-ncumet să pășesc.// Ne curg încet prin cuget răvașe ancestrale,/ Tresare-n mine timpul cu suflu selenar,/ Îmi bate în ventricul un ritm de geamparale,/ Resimt înmugurirea şi-n umbre de fanar.//Ești luna mea din gânduri, a stelelor ispită,/ Pe care o încearcă avântu-mi desuet;/ Te port drept amuletă, aleasa mea pepită,/ Poteca dintre inimi o trecem în duet!...” (Eşti luna mea).
Prin lexicul conceptualizat, amintind de lirica ermetică a lui Ion Barbu, ca şi de îndrăznelile inovatoare ale veşnic tânărului Rimbaud, poeta îşi forjează un limbaj numai al ei şi te întrebi dacă atunci când scrie nu are la îndemână, ca altădată Georges Brassens, un dicţionar de rime. Neologismele ei vin din medicină, matematică, astronomie, mitologie, numismatică, meteorologie, marină, onomastică, sport, psihologie, artele culinare, internet etc., efectele fiind evidente când aceşti termeni de jargon ştiinţific şi tehnologic apar pe post de rime rare. Cităm la întâmplare: „Îmi lepăd ghimpii din cuvânt,/ Precum o haină mult prea largă;/ Mai pot spre stele să m-avânt,/ Cu simţămintele pe targă.// Plantând şarade în eter,/ Sub nonşalante răsărituri,/ Am recoltat un deleter/ Avânt culpabil, dintre situri.// Şi în decorul insolit,/ Ce fantezia îmi suscită,/ Transform silabe-n crisolit/ Sau paradisul în dacită.// Pe un elan resuscitat,/ Închipuirea mi se-adapă,/ În incitantul habitat,/ Din meteori captivi sub pleoapă...” (Îmi lepăd ghimpii). Sau: „Degust o fărâmă de stea;/ Mi-e foame de vechiul „capriciu”,/ De-a crede păcatul un viciu –/ Cavernă în inima mea!// Răsfir un profetic nisip –/ Secunda vegheată de înger,/ Cu ropot la care mai sânger,/ Proclamă un alt arhetip.// Transcend anotimpul peren –/ Prin lacrimă fac escapade,/ Cuvintele-mi nasc „Iliade”,/ Ce sapă în cuget aven.// Captiv în tonatice vremi,/ Avânt către ceruri noeme/ (Când umbra din tine se teme,/ Mai poţi luminarea s-o chemi)” (Degust o fărâmă de stea).
Nu sunt excluse nici replicile date unor confraţi precum soţii Ion Lazăr da Coza şi Vasilisia Lazăr-Grădinariu. Multe din poemele Cameliei Ardelean au structura sonetelor liberalizate shakespeariene sau voiculesciene, cu distihuri finale de mare profunzime ideatică şi frumuseţe aforistică, precum: „O negură s-adapă cu lacrima din mine/ La copca cu iluzii prind vise în ciorchine” (Mi-e frig…). Sau: „În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,/ Ţâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă” (Păstrăm idei…). Cu mult succes, poeta îşi valorizează şi spiritul parodic de factură pamfletară, luând în colimator satirico-umoristic păsăreasca unor medici sastisiţi (Anamneză), corupţia pe faţă (Sfaturi de (ne)urmat), justiţia profilată să-i apere pe hoţi şi să-i scoată basmale curate din puşcării, hibele fizice şi morale ale unor pretendenţi la căsătorii avantajoase (Voiam cândva să mă mărit) etc. Asistăm, printre altele, şi la un duel epigramistic cu poetul Nicolae Văduva.
Camelia Ardelean este o poetă cu multiple disponibilităţi, oricând capabilă să se exprime în diverse registre poetice, printre care cel parodic şi pamfletar din finalul cărţii, care se constituie ca un festin lectural de zile mari.
Ion Roşioru
(membru USR – Filiala Dobrogea)
-->
Comentarii
Mulţumesc, Mihai, doamna Dorina, domnule Bidulescu, pentru popasul în pagina mea şi semnul de lectură! Cu prietenie,
Mulţumesc, domnule Nitu Constantin! Cu gânduri bune,
Mulţumiri călduroase, doamna Lenuş, pentru apreciere şi promovarea în reviste! Cu mult drag,
https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2019/10/06/un-festin-le...
https://revistacronostaifaslierar.wordpress.com/2019/10/06/un-festi...
Felicitări!