Dragi prieteni ,
rascolind , mai zilele trecute , prin biblioteca mea prafuita , am dat de o carticica . Se cheama “ Cu bastonul prin Bucuresti “ , scrisa de Tudor Arghezi . E aparuta prin anii 1960-61 . In “ Cuvant inainte “ am ( re )citit aceste randuri . Nu redau aici tot articolul ci numai unele selectii , arbritar culese . Sper ca va vor trezi , daca nu interesul , cel putin curiozitatea . Iata-le :
“ Taras , grabis , am tot schiopatat prin Bucuresti cu bastonul , o viata , (…) in definitiv, datoria condeiului nu e numaidecat sa tot insire si sa spuie , ci sa si sugereze. As zice : mai ales.
(… ) Orice ins , carturar au ba , are doza lui de intelect , si ea nu trebuie nesocotita . Zicand intelect , zici si simtire , fara a cauta sa-i disociezi , pe un solfegiu , coardele rasucite , neasezate ca pe cobza . Emotia si poezia se strecoara in toata vietuirea . De la natura omul are o impermeabilitate , o rezistenta fata de tot ce-i nou pentru el , din ignoranta si traire monotona . (… ) Trebuie sa-i invechesti cumva noul cu o patina si sa i-l aduci la masura lui . Orice artist , de culori , de sunete . de cuvinte , de scena , trebuie sa plece la drum cu incredintarea ca in fiece auditor , cititor si spectator are un adversar intai , binenteles , in semenul lui profesional , veninos , obligat sa-l conteste , fie de necazul izbutirii , fie din superstitii de generatie , care-i un simplu caz de mosit. El nu e convertit prin definitii , expuneri si deductii , ci prin emotii ; ceea ce lipseste si din activitatile de difuzarea principiilor , marginite prin neajunsurilor exponentului personal , la locuri comune si fraze repetate . O struna , nu stii cum atinsa cu arcusul , isca fiorul . Poate sa fie executantul un perfect virtuos , fara sa starneasca indescriptibilul tremur in suflet , de ecouri , al emotiei neasteptate .”
Imi permit sa alatur cuvintelor MAESTRULUI un articol contemporan , sub semnatura lui Cristian Lisandru ( ? ) – recunosc ca nu i-am cerut permisiunea de a-l cita ( MEA CULPA ) dar a fost publicat pe net , deci …
Ţara cu Cei Mai Mulţi Scriitori Agramaţi pe Cap de Locuitor
Oamenii scriu.
Ceea ce, dacă nu îndrăznim să spargem pojghiţa superficialităţii care acoperă o realitate imediată unde cuvintele se amestecă unele cu altele şi dau senzaţia că vor trăi fericite până la adânci bătrâneţi, pare a fi de bine. Dorinţa de a scrie este, astăzi, în anul de graţie 2013, atât de puternică încât toate celelalte eventuale alternative sunt aruncate imediat la coşul de gunoi. Scrisul provoacă frisoane, oferă răbufniri orgasmice şi palpitaţii, aduce alinare, excită, creşte pofta de mâncare, te ridică în ochii vecinilor sau introduce optimism pe deplin satisfăcător în zona de influenţă a pesimismului negru în cerul gurii. Scrisul este tentant, misterios, are un „vino-ncoa’” de Fata Morgana care îi determină pe mulţi să abandoneze complexele şi să se avânte imperturbabili pe un teritoriu unde fiecare punct plasat mai mult sau mai puţin strategic pe câmpul de bătălie al foii albe nu înseamnă altceva decât un nou început. Un nou volum lansat la cârciuma de cartier, pe plajă, la barul din colţ sau la terasa unde sunt invitaţi câţiva prieteni, câteva rude plictisite şi – eventual – un „critic” la costum şi cravată care vrea să ronţăie şi el doi-trei mici „la botul calului”.
Oamenii scriu despre orice.
Şi asta-i de bine. Subiecte sunt – vorba-i vorbă şi nu trece – căcălău, Măria ta! De la ultima fiţă de la colţul străzii şi până la strănutul slobozit fără să vrea, exact la miezul nopţii, de vecinul care uită să închidă televizorul şi terorizează blocul cu melodiile maneliştilor de la Mynele TV. Oamenii scriu atunci când îşi schimbă husa telefonului mobil, când îşi cumpără pantofi „de firmă” din târg, când nepreţuitul şi răsfăţatul animal de companie a mai ros o bucată de canapea sau atunci când au auzit un banc nou şi savuros în timp ce aşteptau ca vânzătoarea de la pâine să schimbe rola de hârtie de la casa de marcat. Se scrie despre modă, despre iubire, despre ură, despre plimbarea în Cişmigiu, despre raţele din parcul IOR, despre filmele de la Mall sau despre relaţiile copii-părinţi, părinţi-bunici, părinţi-profesori, copii-profesori. Nu sunt ratate nici amantlâcurile, cancanurile, şuşele cu „ştaif” sau bârfele şoptite în penumbra binefăcătoare a palierului. Iar lista ar putea continua la nesfârşit.
Oamenii scriu oricum.
Aici e mai grav. Mai ales atunci când este vorba despre „oameni între oameni”, ca să spunem aşa. Adică oameni cu incomensurabile ifose literare. Pătrunşi până la plăsele de o fantomatică importanţă scriitoricească nesusţinută prin nimic, însă dătătoare de veselie interioară şi de un dolce far niente prezentat curioşilor drept ultimul răcnet în materie de literatură.
Citesc „noua literatură” (ideile seamănă, sunt plimbate precum sfintele moaşte, aduc a ciorbă reîncălzită) şi, din nefericire, am ajuns la concluzia dureroasă că suntem ţara cu cei mai mulţi scriitori agramaţi pe cap de locuitor. Gramatica limbii române este călcată în picioare pe considerentul că nu forma este importantă, ci mesajul transmis – asta ca să citez un personaj înclinat spre „ale scrisului” care a crezut şi (poate) crede încă în acest „principiu literar” ce nu poate duce decât la ratarea fără drept de apel. Totuşi, nu poţi fi scriitor dacă nu ştii să scrii corect şi dacă habar nu ai unde se pune o virgulă sau de ce se pune ea acolo. Nu eşti scriitor dacă te uiţi la un complement ca la maşini străine sau dacă plasezi cacofonii la fiecare trei fraze. Nu te poţi numi scriitor atunci când promovezi incultura, scrierea după ureche şi cauţi numai mesajul (?!) într-un car cu enormităţi gramaticale considerate texte demne de a fi citite dintr-o răsuflare. Sunt de părere că nu poţi descifra niciun mesaj într-un text de proză sau într-un poem dacă autorul este certat cu gramatica şi nu ştie să scrie corect în limba sa. Pur şi simplu dai cu cartea de pământ, ca să nu folosesc o altă expresie. Dar astăzi sunt la mare preţ enormităţile. Există scriitorii de bloc, scriitorii de cartier, scriitorii din metrou, scriitorii-online, scriitorii copy-paste, scriitorii-lipitori care sug ideile altora, scriitorii-„mai ceva ca ăia din afară” etc.
Astfel de personaje luate de val sunt din ce în ce mai multe. Puzderie. N-au simţul propriei realităţi, trăiesc o utopie nesfârşită şi, mai rău, scriu în draci. Dau autografe în loc să meargă din nou la şcoală, primesc aplauze de complezenţă şi batjocoresc limba română cu zâmbetul pe buze. Te înjură dacă le spui să studieze gramatica. Devii automat duşmanul lor, cel care caută nodul în papură şi care face din ţânţar armăsar. Cel care visează cai verzi pe pereţi. Nenorocitul care vrea să facă pe deşteptul. Într-o lume a greşelilor gramaticale multiplicate, tolerate şi chiar promovate tocmai de aceia obligaţi (de statut, de experienţă, de bunul simţ literar şi nu numai) să le reteze de la rădăcină, fără milă, cei care (încă) scriu corect sunt luaţi la şuturi de către imperturbabilii agramaţi. Ei sunt la putere.
Curios, scriitori cu experienţă ridică din umeri şi se fac că nu văd tot ceea ce se întâmplă în momentul de faţă. Ascund gunoiul sub preş, făcându-se că nu pricep turnura nefavorabilă şi dăunătoare pe termen mediu sau lung pe care a luat-o „noua literatură”. Scriitori cu experienţă se degradează pe zi ce trece întocmind (contra cost, pe ochi frumoşi?) cronici aiuritoare unor autori care ar trebui să rămână corijenţi la limba română. Pe termen nelimitat. Şi se ridică un mare semn de întrebare. Au citit sau nu au citit respectivii „critici de strânsură” ceea ce ce au pus pe hârtie „amicul” şi „amica”? I-au tras de mânecă atunci când au sesizat anomaliile literare şi gramaticale demne de milă? Sau am intrat definitiv în faza dizgraţioasă în care „merge şi-aşa, lasă omul să se simtă bine, a scos şi el o carte, ce mare pagubă?”
Sub soarele literar arzător este loc destul. Şi va fi mereu. Nimeni nu deţine talentul absolut, fireşte. Fiecare om care leagă cuvintele în propoziţii şi fraze devine automat un pretendent la statutul privilegiat (?) de scriitor. Şi asta din cauza celor care nu pun punctul pe „i”, nu taie în carne vie şi preferă să aducă elogii deşănţate unor texte sau poeme scrise după cum s-a priceput respectivul autor. Literatura se face „la un şpriţ”, „scriitoresele” lascive scot ţâţele la înaintare şi zâmbesc galeş, „bisericuţele” înfloresc ca ciupercile după ploaie, analfabeţii se promovează între ei. Gramatica limbii române zace pe sub paturi sau prin anticariate, iar scriitorii agramaţi se bat cu pumnul în piept, scuipă virgule între subiect şi predicat, ridică dezacordurile la rang de lege, îi reneagă pe marii scriitori ai ţării şi ai lumii şi îşi propun (neapărat) să intre cât mai repede în ligi sau uniuni ale scriitorilor – şi asta e o modă – unde se poate sta ca boul pe coadă, cu patalama la mână, alături de adevăraţii scriitori care nu mai au loc din cauza loazelor apărute din neant. La nivel literar, toleranţa aduce dezastre. Şi, finalmente, cu literatura cum rămâne? Din ce apare ea, din volumele în care metaforele sunt extrase cu forcepsul, n-au cap şi coadă, iar „mesajul” stă ascuns printre greşelile gramaticale frumos ambalate?
În Ţara cu Cei Mai Mulţi Scriitori Agramaţi pe Cap de Locuitor se scrie cu frenezie. Hârtia suportă orice.
♣ Cristian Lisandru – 11 septembrie 2013
LECTURA PLACUTA !
-->
Comentarii
multumesc pentru comentariul pertinent , d,le Liviu...cel ce scrie (zboara) liber ...
Probabil, simţind indignarea d-lui Lisandru - pe care-l ştiu de pe Amprente literare şi-l respect - cu mulţi ani înainte ca aceasta să se manifeste, Camil Petrescu şi-a ticluit, în "Patul lui Procust", o "replică" la care eu nu îndrăznesc să mai adaug ceva.
"- Arta n-are de-a face cu ortografia ... Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e
obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie
decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au
imitat ... E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premiat în
clasa a cincea de liceu.
...............................................................................................................................................
- Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit,
ceea ce i s-a întâmplat în viaţa, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără
ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie."
Respect!
Dar cand apare o carte cu greseli gramaticale, nu e vina autorului ci a editurii. Autorii sunt vinovati aici, cand tasteaza direct. Iar aici e de intrebat cat e greseala de dactilografiere, cat greseala gramaticala.
Poate ca ar trebui sa va referiti la editurile care fac vreo 2 corecturi pina la "Bun de tipar".(Cel putin te taxeaza pentru operatiile amintite). Si care au profesori de gramatica angajati drept "corectori". Sau ar trebui sa aiba.
In mod normal, intre manuscris si cititori e o cale lunga... si multe corecturi. Cand acuzati forma cartii, acuzati (101%) editura. Daca vreti sa acuzati autorul, referiti-va doar la postarile de pe Internet.
Am lecturat cu mare plăcere. Adevărat scris!