Curge ura în şiroaie de mâl
prin valea plângerii şi saltă umilinţa
la rang de cinste pe un catafalc
primenind-o în chiuituri de veselie
apoi îi face-un priveghi îmbogăţit
în râsete şi vorbe batjocoritoare
aruncate dintr-un vălău spurcat
de-atâta invidie şi răutate.
O doare rău dar tace şi suspină
încercând să-i zâmbească-n faţă
scuipând-o în nas pe făloasa ură
cu lacrimile şi cu mucii
ce curg din suferinţă şi durere
prin caznele la care-i supusă.
Ţipetele şi urletele
din rărunchiul umilinţei
se-aud paralel cu vacarmul urii
care nu mai pridideşte
cu distracţia priveghiului
inventat de diabolica-i judecată
ce-i place să se scalde în mâlul
de pe toată valea.
O coboară şi pe umilinţă
în mâlul ei dar aceasta
se zbate c-o forţă de neînchipuit
până când găseşte un firicel
de apă cristalină şi înoată
cum poate până când
apa se lăţeşte şi reuşeşte
să-şi facă loc să-şi spele
suferinţa şi durerea.
Din urma umilinţei
se mai aude un ţipăt
neputincios şi deranjant
dar nu mai rămâne
decât un ecou ce se pierde
printre picioarele timpului
pe care nu-l interesează
nimic din ce s-a-ntâmplat.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii