Un final al unui Noiembrie 2023 destul de mohorât și de neprietenos, cu temperaturi care anunță iarna și cu primii fulgi de nea căzuți și pe la câmpie, și un început de Decembrie 2023 cu dimineți răcoroase, dar paradoxal având încă copaci care nu și-au repudiat decât o mică parte din frunze. Vrăbiuțele, turturelele și porumbeii sunt deja în alertă, soarele e tot mai distant, iar, pentru noi, amintirea spiritului sărbătorilor de iarnă este tot mai vie și mai emoționantă… Beteala, luminițele, steluțele au fost arborate peste tot și, de regulă, fiecare localitate arată feeric în noapte. Biserica, indiferent de cult/confesiune, cheamă la moderație și la conștientizarea înaltului eveniment celest reprezentat de nașterea copilului sfânt, iar mirenii se învrednicesc de obicei să parcurgă această perioadă bucurându-se de generozitatea tradițiilor și a stării de optimism și de bine. Cei mici îi așteaptă cu mare emoție pe Moș Nicolae și pe Moș Crăciun. Tuturor ni se solicită să fim mai buni, mai darnici, mai atenți cu celălalt, cu tot ceea ce este viu ( animal sau vegetal )…
Amintirea faptelor celor care au încercat să facă ceva pentru patria lor sau pentru umanitate trebuie să fie vie și nedisimulată. Dacă dăm crezare filosofiei religioase, omul a pierdut eternitatea și a ”căzut în timp”, după cum i-a plăcut lui Emil Cioran să spună… Iar Timpul, marele tiran și ucigaș al tot ceea ce este viu pe pământ, prilejuiește, ”în același timp”, și marea uitare care-și depune colbul peste tot și a înmormântat civilizații și culturi nenumărate. Încercând să filosofeze pe acest subiect, mai mulți autori au pornit de la observația că ”uitarea este prima moarte” sau, de la celălalt antipod, ”că mortea este întruchiparea uitării”… Aș spune că uitarea este o entitate asemănătoare întunericului nocturn care ne desparte pe fiecare de celălalt. Omul trebuie să fie cu ochii ațintiți către viitor, să creeze și să acționeze pentru viitor, dar trebuie să învețe și din cele trecute și să aducă un omagiu tuturor celor care merită să fie pomeniți pentru faptele lor. Spun acestea deoarece cu puțin timp în urmă în România s-a sărbătorit centenarul Monica Lovinescu ( 100 de ani de la nașterea renumitului critic literar ). Monica Lovinescu a fost un intelectual de prim rang care a luat atitudine împotriva comunismului și a devenit un lider al disidenței românești. Cât de incomodă a fost ea atunci pentru comuniști prin activitatea sa intelectuală sau prin intermediul Radio Europa Liberă, cât de periculos a fost, ar trebui să ne trimită pe toți într-o stare de reflectare profundă. Este cert că tuturor disidenților le-a fost foarte greu și că încercările și piedicile au fost la tot pasul chiar dacă s-au aflat în străinătate. Monica Lovinescu a fost steaua polară pe cerul ignoranței și submediocrității naționale… O constatare a marelui critic literar ne lasă înmărmuriți: ” Adevăratul curaj este cel fără speranță”…
Am luat decizia de a scrie pe un blog, apoi pe mai multe ( acesta e cel principal ), pentru că mi-a oferit posibilitatea de a publica gratuit, încă de pe atunci când nu-mi permiteam să public o carte, și pentru că mi-a oferit posibilitatea de a mă exprima și de a mă prezenta așa cum sunt. Am considerat că pot fi util prin abordările mele atât generației tinere, cât și celei adulte. Am crezut chiar că tot ceea ce am inițiat este necesar, important, cardinal. Putem fi prezenți ( încă ) în blogosferă, în mediul online, într-un mod gratuit sau cu costuri foarte mici. Cu acest blog cultural-științific ( radualinbalaj.wordpress.com ) mă găsesc în top 30 Zelist din circa 100.000 bloguri existente. M-am întrebat de la început, bineînțeles, dacă voi fi citit, dacă voi conta și răspunsul din punct de vedere metafizic a fost pozitiv, deși știam din prima zi că nu voi avea milioane de cititori. De fapt, eu nu am scris, nu scriu și nu voi scrie pentru ”click”. Sunt citit cu respect de o mână sau două de intelectuali, de câteva zeci de studenți și, paradoxal, am la urmăritori câteva sute de bloggeri din țară și din străinătate. În opinia mea, genul de eseistică practicat de mine se intersectează doar parțial cu SEO, aproape deloc cu rigurozitatea textelor scrise pentru trafic și deloc cu interesele celor care încearcă să monopolizeze mass-media pentru influență politică, economică, etc. Pentru a concluziona: nu public pentru bani/click, deplâng soarta blogging-ului cultural-științific, cred că blogging-ul de calitate de acest gen ar trebui subvenționat de stat și sprijinit de mediul privat și sunt profund indignat de veniturile imense obținute din blogging, vlogging și social media de către persoane care promovează lucruri mizerabile și nedemne… Un vers al poetului Teognis ( sec. VI î.e.n. ) este potrivit acestei situații: ” Nu te pripi, Kyrnos. Drumul de mijloc e cel mai bun;/ astfel ajungi la virtute, ce-i așa de greu de atins !”…
Nu de puține ori m-am întrebat de ce este activ antisemitismul peste tot pe mapamond. De ce oare acest fenomen de proporții milenare? Oare de ce sentimentul prinde atât de bine în contemporaneitate? În latura sa negativă, cuvântul evreu/jidan suscită ura unor membri din toate națiunile planetei, mai mult decât cuvântul negru sau țigan, acolo unde e vorba de rasism… Evident, persoanele rezonabile le recunoaște meritele intelectualilor evrei, îi acceptă ca parteneri de viață sau de afaceri. Fiind autorul unui studiu referitor la imaginea evreului în scrierile și lumea greco-romană, e firesc să fiu ceva mai preocupat de acest flagel adus în post-modernitate. În epoca post-modernă, evreii nu sunt urâți sau persecutați de către lumea creștină pentru că sunt acuzați de deicid. Cred că bazele antisemitismului occidental sunt situate acum în suspiciunile privind implicațiile elitelor evreiești în conspirațiile mondiale. Cel puțin în Occident, indiferent de țară, sunt sigur că nu este vorba despre ura necondiționată față de acest popor sau de probleme religioase. În Orient însă cred că ura vizează predilect atât țara, cât și națiunea, etnia sau religia evreiască… Orientalii invocă atât chestunile istorice, cât și influența mare pe care o au evreii la luarea deciziilor pe mapamond. Un autor evreu, de pe contributors, se plângea amicului său că: „Antisemitismul e ca ploaia. A devenit aproape un fenomen natural care nu poate fi evitat”… E dureros, e incredibilă constatarea dumnealui. Mă întreb cum ar fi privit un evreu dacă ar pleca în altă țară, schimbându-și numele, și nespunând că este evreu… ?! Într-o fotografie personală, realizată la Salonta, soarele s-a jucat cu camera de fotografiat, lăsând loc mijirii speranței chiar în fața statuii holocaustului. ”Să nu ucizi” este o poruncă divină… În acest moment de cumpănă îmi vin în minte versurile de elegie ale lui Callinos ( sec. VII î.e.n. ) care îndeamnă la lepădarea nepăsării și a delăsării: ” Cât veți sta în nepăsare? Când se va trezi flăcăi,/ Vitejia-n pieptul vostru? De vecini nu vi-e rușine,/ De trăiți în lenevie și vă-nchipuiți că-i pace/ Când în juru-ne pământul tot cuprins e de război?/ a cimerilor urdie crunt spre noi se năpustește…/ Chiar de-ar fi să mori, aruncă lancea cu înverșunare/ Căci e cinste și se cade pentru un bărbat să lupte/ Cu dușmanii pentru țară și copii, pentru nevasta/ Legiuită. Moartea-ți vine când de soartă e ursită”.
În câteva zile am fost și pe la oraș ( Oradea și Salonta ), am ieșit și prin localitatea natală și m-am bucurat că spiritul sărbătorilor de iarnă a cuprins zonele ei centrale, cu steluțe și brăduți artificiali luminați electric… La Salonta am vizitat Turnul Ciunt, un turn medieval de o importanță majoră pentru oraș în epocă. De data aceasta am vizitat și interiorul acestuia și m-am bucurat că a fost modern amenajat.
/>
Aș dori să închei cu un triolet personal:
iartă-mă, Doamne !
iartă-mă, Doamne, că am greșit
și mă căiesc a câta oară … !
mă simt sărac și părăsit,
iartă-mă, Doamne, că am greșit … !
e stins opaițul, a răsărit
teribila lună de pară,
iartă-mă, Doamne, că am greșit
și mă căiesc a câta oară … !
Vă doresc Sărbători de Iarnă divine, parcurse cu bucurie, cu sănătate și cu speranță … !
Comentarii