vremea cositului

îl văd cum sărută măduva poeziilor noastre de dragoste
poartă în buzunar limba hașurată de atâtea străzi paralele
oricât ar lăsa perdelele
aerul se deghizează în bucătar
și îl ispitește cu o linguriță invizibilă

însetat
repetă în gând toate literele lumii

stelele iau foc
și curg în orașul crescut pe trupul lui
până când interiorul se dilată
cât un munte cosit de cer

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentarii

  • Încet, încet, îți deplasezi abordările spre fantastic, ireal, șocant...măduvă...

Acest răspuns a fost șters.
-->