Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Hotelul Palace din stațiunea Govora - VÂLCEA
De peste un secol, Hotelul Palace este simbolul staţiunii Băile Govora, din județul Vâlcea. La vremea sa a fost una dintre cele mai revoluţionare clădiri ale Europei, iar frumuseţea de odinioară i-a fost redată acum cu ajutorul unui proiect de reabilitare pe fonduri europene. Hotelul are un „frate geamăn” în staţiunea Gstad din Elveţia. A fost una dintre primele construcţii din beton, la aceste dimensiuni. Destinat highlife-ului, hotelul era căutat atât de protipendada bucureşteană cât şi de cea pariziană. Hotelul a fost dotat cu mobilă din lemn de tei, candelabre de bronz şi oglinzi de cristal. În baza de tratament au fost aduse aparate de mecanoterapie, construite la începutul secolului trecut în Germania, aparate care s-au păstrat în bună stare şi care pot fi văzute şi astăzi într-una din sălile de tratament. Iniţial, Palace a fost un hotel sezonier, care nu avea sistem de încălzire şi care se deschidea la 15 mai, pentru a fi închis la 15 septembrie. Construcţia a costat 1.308.420 de lei şi 61 de bani. A fost nevoie de aproximativ 4 milioane de euro pentru a o readuce la strălucirea de altădată şi la nivelul de 4 stele. Clădirea este unicat din foarte multe puncte de vedere. Unul este reprezentat de cele 365 de goluri (uşi, ferestre etc.), cifra simbolizând numărul de zile al unui an întreg, în care soarele poate fi văzut tot timpul, din câte o cameră. Practic, poziţia de Est – Vest a hotelului, permite soarelui să lumineze fiecare cameră din hotel într-o zi. Arhitectura eclectică cu influenţe de art nouveau şi elemente de inspiraţie neoromânească, transformă primul hotel cu bază de tratament proprie din România într-un monument istoric. Primii proprietari au cotat staţiunea vâlceană la Bursa din Paris. Hotelul de epocă se află în mijlocul celui mai mare parc balnear din România, amenajat de arhitectul peisagist francez E. Pinard. Parcul găzduieşte monumente ridicate în memoria unor personalităţi marcante care au contribuit la înfiinţarea şi dezvoltarea staţiunii balneare, precum: I.C. Brătianu, fost prim–ministru al României, general dr. Nicolae Popescu – Zorileanu, dr. Haralambie Botescu. Acest impunător edificiu a fost construit între anii 1911 - 1914 după planurile arhitectului Ernest Doneaud, sub conducerea inginerilor Puklicky şi Brătescu. Arhitectura reprezintă o îmbinare inspirată de stiluri, de la rococo, baroc, clasic, renascentist la elemente decorative ale stilului popular românesc. Pentru ca greutatea construcţiei să fie cât mai mică, pereţii despărţitori au fost confecţionaţi din plută. Primul nivel zidit în piatră cioplită, ridicat puţin deasupra solului, a fost înălţat pe o placă de plumb, aşezată pe o reţea de rulouri metalice pentru amortizarea mişcărilor seismice. Tehnica revoluţionară la începutul anilor 1900 este asemănătoare cu ce s-a făcut acum la Arcul de Triumf din Bucureşti. Nivelul doi, cel mai înalt, este despărţit de celelalte de un brâu, care se repetă şi sub al şaselea nivel, împărţind faţada principală în trei registre diferite prin dispunerea uşilor şi a ferestrelor. Încă de la construcţie, hotelul a fost dotat la nivelul celor mai pretenţioase solicitări. Existau lifturi pentru persoane şi lifturi de serviciu pentru bucătărie între demisol şi etajul al IV-lea. Camerele de lux şi categoria I aveau baie, apa caldă, apă rece, semnalizare pentru cameristă şi aparate de radio. La nivelul inferior se afla bucătăria, magaziile de alimente, camera frigorifică, cazanele, încălzitoarele pentru apă şi o mică bază de tratament care cuprindea 17 cabine de băi, finalizate în 1922. La parterul clădirii exista un restaurant luxos, câteva saloane pentru muzică şi lectură. După 1950, hotelul a trecut la „Consiliul Central al Sindicatelor” (fostul C.C.S.) şi a fost redenumit „Sanatoriul Dr. Pavlov”. A purtat acest nume până la retragerea trupelor sovietice din ţara noastră. Ulterior, Palace-ul a fost denumit „Pavilionul nr. 1”. Hotelul numără în acest moment 132 de spaţii de cazare (camere, garsoniere) restaurant a la carte, bar de zi, terasă, săli de conferinţă, magazin gen boutique cu artizanat hand-made, un centru Balneo pentru afecţiuni respiratorii şi reumatismale, centru de Cardiologie şi, nu în ultimul rând, un nou Centru Spa. Procesul de cură balneară este supravegheat de personal medical format din medici, asistenţi generalişti, asistenţi balneofizioterapeuţi, kinetoterapeuţi şi maseori. Beneficiile sunt nemăsurabile pentru sănătatea fiecăruia, secretul fiind microclimatul unic din România creeat aici.
-->
Răspunsuri
ora 10.43 - un raspuns
...
Crematoriul Cenușa
Încă din perioada medievală a nașterii Bucureștiului ca așezare permanentă și de importanță politică, zona a fost prevazută cu tot felul de construcții care și astăzi au rămas secrete în mare măsură și care zi de zi nasc tot mai multe legende urbane.
Pe vremea când Vlad Țepes făcea Curtea Domnească așezată astăzi în centrul Capitalei la doi pasi de Piața Unirii, Bucureștiul era o zonă de pădure străbătuta de o serie de afluenți ai Dâmboviței (dispăruți în stratul freatic la ora actuală) și mlaștini de suprafața mare. Din ordinul direct al lui Vlad Țepes a fost construit un tunel care pornea de la Curtea Domnească, avea trei ramificații care la rândul lor porneau către diverse puncte ale orașului de atunci, dintre care una mergea către exterior înspre vest, traversa o porțiune întinsă de pădure, după care trecând pe sub mlaștina Cocioc (actualul Parc al Tineretului) se ramifica având mai multe puncte de aerisire și ieșiri în cadrul dealurilor care împrejmuiau mlaștina. Dar ieșirea principală se afla pe creasta cea mai înaltă care domina mlaștina și care era acoperită de pădurea deasă. Multă vreme acest subteran nu a fost utilizat decât de către mai-marii Țării Românești, care-i cunoșteau existența.
Întreaga rețea a suferit modificări destul de importante în vremea lui Cantacuzino, când de altfel au mai fost construite și o serie de alte vaste rețele subterane care făceau legătura între anumite mănăstiri din apropierea Bucureștiului (Cernica, Văcărești). După perioada lui Cantacuzino, abia la finele sec. XIX, începutul sec. XX (sub domnia lui Ferdinand I) s-a făcut o altă mare amenajare a Bucureștiului subteran, extinzându-se rețelele subterane dintre mănăstirile ce se află în apropierea Bucureștiului, realizându-se rețeaua circulară de forturi și canale subterane (forturile nu sunt legate între ele doar prin linia de centură ci și printr-un canal subteran care era utilizat pentru interaprovizionare cu muniție și schimb de personal între forturi) precum și o mare parte din amenăjarile subterane ale unor obiective din Bucuresti, cum ar fi de pildă Palatul Cotroceni, care este legat printr-o soșea subterană de Fortul Domnești și de acolo, mai departe, de ceea ce astăzi este Centrul de Cercetare al Armatei și de la Clinceni.
Printre altele, în perioada interbelică s-a trecut și la reamenajarea subteranului care leagă Curtea Domnească de Dealul Mlaștinii Cocioc, mascându-se astfel ieșirea principală din acest subteran cu clădirea Crematoriului (într-una din anexele acestuia se află poarta de ieșire din galeria subterană). Ulterior, comuniștii au adus și mai multe amenajări la această rețea de canale subterane, aceștia de altfel degajând terenul de mlaștina Cocioc și ”punând” în loc lacul și parcul Tineretului de astăzi.
Astfel, având această poveste în spate, Crematoriul Cenușa a devenit un obiectiv militar (unii spun că a fost încă de la crearea lui) pentru că maschează intrarea într-o veche rețea de galerii subterane în care se poate merge cu mașina și care sunt indubitabil obiective militare. De aceea, să nu vă mire de ce paza acestui aparent banal “crematoriu” era atât de drastică până acum ceva ani, se interzicea strict filmarea sau fotografierea sa precum și apropierea de clădire la mai putțin de 150-200 metri a persoanelor neautorizate.
Realizată într-un stil eclectic cu elemente de inspirație bizantină, siriană și egipteană, în stilul Monumentului Cantacuzinilor din Cimitirul Bellu, lucrarea de la crematoriu a fost abia terminată în 1927, după ce arhitectul C. Popescu a amplificat construcția în 1926. Deși clădirea încă nu era finisată, Crematoriul Cenușa a fost inaugurat la 26 ianuarie 1928. Lucrările reluate în 1931, sub conducerea arhitectului Ioan D. Trajanescu, au fost finalizate la sfârșitul anului 1934. Scara principală este flancată de statuile Durerea și Nădejdea și de două basoreliefuri realizate în 1930 – 1934 de Ioan Iordănescu. Cea mai impunătoare piesă a monumentului este capela. Aceasta se întinde pe o suprafață de 200 de metri pătrați, fiind decorată cu marmură fină, de proveniență belgiană[1].
...
De-a lungul timpului, aici au fost incinerate aproape 60.000 de persoane. În 2002 Crematoriul și-a încetat activitatea de incinerare, deoarece încălca legislația de mediu, prin lipsa unor filtre și a unor instalații moderne. Cu toate astea, crematoriul nu s-a închis în totalitate, columbarul său continuă să funcționeze ca spațiu pentru păstrarea urnelor cu cenușă, contra unei taxe anuale.
Se spune că personalități precum Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Ana Pauker sau Ion Antonescu ar fi fost incinerate aici.
În prezent, singurul crematoriu uman care funcționează în România este Crematoriul Vitan-Bârzești, din București.