de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât o  aud cum se rostogolește,

închisă într-o sfera albastră.

acum, pot despica jumătatea mea de cer

să ajung la mine,

fără să simt în ce parte se înclină balanța.

pot semăna  vântul cu flori de miozotis

să nu-mi fure urmele

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât captivă în trupul meu, învață să tacă.

Acum, pot castanii, să mi-i înalț în floare,

mai este încă vreme…

ai intrat cu amiezile

și toamnele

căutai un loc să le ascunzi

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor

eram pământul în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă

purtai cu tine cheia

iubirilor rătăcite

să-ți  rezemi diminețile îmblânzite

de sănii și pântecul meu de femeie

orgolioasa ta masculinitate

gelos pe oglinda

și ușa care  nu se voia deschisă

foamei tale de certitudini

în țesăturile cotidianului

amplificai bănuielile

în absența ta

rămâneam să vânez vulturi în Tibet

să explorez fiorduri înghețate

imaginea constantă a ochilor

când  mă pândeai trădat de oglindă

înainte ca buzele tale

să inventeze același picant ritual

pentru o zi sau pentru un amurg

binecuvântând rădăcina care ne leagă.

sunt nopți în care populez insomnia

și inima Ta cu neliniști

cu fuga mea

gândul alergă în cerc amețitor

până când  aud cum explodează

și simt întunericul

cum își înfige colții în humă

numai la marginea somnului

câștigi contur

când nu mai aștept nimic

decât să mă eliberez

pentru o altă dimineață

în care să mă reinventez cu Tine

fără să adun urme

fără să rătăcesc prin închipuiri

și atunci numai atunci împăcată

am să mor pentru un ceas sau o noapte

 în  eterna mișcare

Te-aș întreba despre-o  toamnă

când roua unui vis de dor ne-a fost povară,

dar… a început să ningă

și-n sufletul în care culori au apus,

se sting orizonturi.

Te-aș întreba despre o vreme

când iarna ne era senină sărbătoare,

dar… a început să ningă

și corbii  se aștern veșmânt amar

peste zări.

Te-aș întreba de-o primăvară

când mii de clipe risipeam nepăsători,

dar… a început să ningă

și tot mai greu să-ntinde umbra

peste  noi

Te-aș întreba despre fluturi și flori

când verdele tresare în adâncuri,

dar… a început să ningă

și-n trupul obosit  se adună  zăpezi

peste veri.

Te-aș întreba, o, cât de mult aș vrea,

despre o altă nouă revărsare,

dar… a început să ningă

dor fructele strivite de-a timpului strigăt,

….a fost să ne înfrângă.

Se făcea că eram aripă

de apă și frunze

căzute din ochii mamei

într-un pământ frământat de dorinți

nu-mi aduceam aminte

să fi fost pasăre vreodată

doar mirosul de țărână

sfărâma carapacea

în aerul încărcat de iluzii

se făcea că eram pasăre

între două ceruri

necunoscuta

care îmi împrumutase chipul

se interpunea ca o perdea

între oglindă și înalt

de aici din acest adânc

simțeam cum mă ridic

să  mai fi zburat vreodată

doar setea de  răsărit

se făcea că eram scânteie

coboram din noapte precum o pasăre

deasupra clipeau umbre îngenuncheate

și toți morții mei

ca niște torțe palide

din care-mi furam aripile

nu-mi aduceam aminte

să fi fost altceva

doar frica de cădere

suntem doar noi,

fiecare cu singurătatea lui.

Pasărea din inima nopții

clatină tăcerea împietrită-n aer.

Îmi faci semn s-o las,

să-și potolească setea.

Drumul ce-i  stă înainte pare fără sfârșit

deși mai este atât de puțin.

Ne-am asumat orice risc când am pornit

până și pustiul…

se izbește

de zidurile camerei.

Deschide fereastra să iasă!

Simt tălpile cum

se afundă-n clipă.

poate nu a fost decât un joc al iubirii

plictisită de eternitate.

Atunci,

s-a deschis ochiul ceţii,

tăcerea de spaimă şi durere,

neputinţa mea

de a vedea,

de a înţelege,

de a crede.

Sclipirea senină din mâinile,

din zâmbetul tău

cobora în încolţirea altei ierbi.

Nu se mai ţeseau anotimpuri,

dimineţi şi apusuri,

era doar starea aceea,

dintre veghe şi aşteptare,

dintre făptură şi nălucă;

împietrea lacrima

să nu-ţi tulbure frământul.

Mă strigai cu numele

celor plecaţi,

răscolitul adâncului

te purta mai aproape de ei

decât de mine.

Eu auzeam corbii cum bat clopote,

tu vedeai scânteia luminii

Atunci

gândurile prinse ca

într-un cortegiu tragic

mustesc rana sub paşii

umezesc ţărână cu fiecare minciună

pe care mi-o spui

în absenţa ta

rămân cu o închipuire de aripi

mă tem să nu ghiceşti

ceea ce este dincolo de zâmbet

să nu-mi tulburi amăgirea

în care mă ascund

picătură cu picătură

fir cu fir

un  azi în care tu  rămâi cu mine

până când

aud cum urlă lupii

în secatuirea dintre noi

şi într-o emoţională hibernare

aştept cutremurul

o altă revărsare a iubirii.

.

Ce fericită era toamna

şi ne privea uimită

cum înverzeam alai de frunze moarte

în serile cu ochi de chihlimbar!

De dragul tău,

de dragul meu,

păduri de vise legănam

la poarta sărutului ofrandă.

Ce tristă este toamna!

Verdele( în suflet )a ruginit sub ploi,

zăpada pe la tâmple şi-a început festinul;

De dragul tău,

de dragul meu,

s-o inundăm cu  flori de mac .

Nu vreau de azi

un mâine alb să trăiesc.

Pe frunzele uscate,

pictează-mi primăveri

cu marginile prinse-n iarba

de mai ieri!

“Am văzut o vietate

……………..căutând printre gunoaie

Vietatea nu era un câine, nu era pisică, nu era şoarece

Vietatea, Doamne, era un om”(Manuel Bandeira)

Dă mă un leu

care dă mă un leu

pată pe retina oraşului

amorţeşti viaţa pe trotuare

eliberate de aşteptări

 nu înrădăcinezi nimic

devorezi delăsarea cu amintiri strivite

pulbere  tăbăcită

sub talpa lipsită de zare

calcinată din gunoaie

niciodată nu vei înflori

din tine ce va rămâne oare

zilele nu-ţi spun nimic

nici afişele

foamea îşi flutură zdrenţele

peste acelaşi mâine

într-o zi ai plecat

aşa cum ai trăit

care dă mă un leu

dă mă un leu

te-ai făcut al dracului

astfel a fost istoria ta

fruct strivit pe asfalt

oh cum înalţă nepăsarea

murmurul morţii peste tine

ţi-ai smuls gândul

sfredel negru

amestec de renunţare şi zbor

păşeşti cu nelinişte

dincolo de contur

simţi cum te surpi

spaime ascunse în puls

ţi-au devorat orizonturi

liberat

te aşezi împăcat

la masă cu întunericul

într-un echilibru precar

stabileşti o anume capacitate

de a rămâne prădător şi vânat

pe muchia subţire

a inepuizabilei transformări

de la lut spre cer

de la cer la piatră

eşti doar cristalul

în care se odihneşte eternitatea

cu sufletul vânăt

încătuşez gândul

la crucea dintre pământ şi cer

să nu-mi aducă urmele în faţă

sufocată m-aş apuca

să priveghez vestirea ecoului

cu pasul îngânat

de ritmul celor care mi-au fost

 ziditori întru mine

abecedarul

 prin care mă vestesc

în drumul spre mâine

până când am să mă găsesc

 ridicată

 într-un punct

şi mâna-n mâna cu EL

într-o necesară rispire

să-îmi aflu

rătăcirea.

Castanii respiră aramă

prinşi într-un amurg potolit

înnoadă inserarea cu un capăt de noapte

ascultă lumina

picură  în cleştii pămantului

nicicând nu a curs atâta împăcare

în inimi  răsfăţate de toamnă

din braţele tale din coapsele mele

creşte chemarea blândă

a verdelui ascuns

ca o lacrimă

peste iarbă şi păsări

mai cuvântă încă păduri incendiate

şi cade a vorbelor dorinţă

răvăşind strâmta odaie

Nu ţi-am mai scris de mult…

cuvintele au iz de fructe putrezite,

uitate  într-o toamnă amară,

în cupa cu vin roşu

prins între iluzii.

Se  leagă,

se dezleagă indiferente

la  verdele  rămas

într-un a fost odată.

Nu ţi-am mai scris de mult…

încerc să adun risipa

din tot ce sunt

mai mult înapoi

decât înainte

şi-un gând  rătăcitor

prin florile de castani

dintr-un a fost odată.

Nu ţi-am mai scris de mult…

E atât de orb timpul ce mi-a rămas…

morţii-şi respiră transparenţa din zidurile albe,

trec printre ei că şi cum nu mai sunt înfipt în carne.

Niciodată, nu am iubit mai mult clarul de zi.

Pune zăvorul,

să nu intre vântul

să-mi şteargă urmele ce le-am lăsat

pe trupul şi-n sufletul tău.

Aşează-mi acolo imaginea altui cer,

mi-e frică să cad…

Îmi întind nemişcarea

ca un cerşetor palma,

pomană să primesc încă o noapte

pentru o altă zi…

Mă aşteaptă mama,

nu plânge, iubito !

am să iau doar jumătate de suflet cu mine

şi dorurile tale.

Atâta, doar, îţi cer.

De mine când îţi mai aduci aminte,

nu îţi zdrobi durere lângă o piatră,

aprinde o candelă în inima ta

să lumineze tot ce am trăit împreună

şi moarte să-mi preschimbe în viaţă.

Ne-am întâlnit la mijloc de drum,

tu cu inima învăluită de toamnă,

eu cu toamna în inimă.

Lumina cobora spre înserare.

Ne-am oprit la viaţa jumătate,

eu vegheam răsăritul iubirii,

tu sclipirea iubirii vegheai.

Mâna în mâna eram şi cer şi pământ.

Astăzi, tu pleci, eu plec astăzi,

la capăt de drum opus chipul tău păleşte,

descreşte chipul meu la capăt de drum opus

durerea depărtării.

Cocorii, iubite,

aşteptă la porţi

 să-mi descifreze calea,

 aceea parte în care mă absorb

să renasc în cuvinte.

Ce goană nebună mă sfâşie

din urmă să-mi adulmec paşii?

 Doar tu…

sălbatică înflorire

sprijini căderea

între teluric şi candelă.

în spaţiul rămas,

 creşte adâncul,

 dulcele amar din cupa cu vin negru

prins între iluzii.

Corbii, iubite,

 veghează flămânzi

  setea turbată

ce-mi macină drumul.

Cu mine  port cortegii funerare

pentru toate închipuirile care am fost,

înrădăcinez ţărână în ţărână

cu fiecare pas

şi nu mă opresc,

închise sunt porţile

de nu mă găsesc!

Mă priveşti

cu zâmbetul prins între două maluri,

dincolo de el, sunt eu,

lupoaică albă,

cu sufletul rezemat in tinereţile mele.

mi-e frică să trec,

e atât de îngust hotarul

dintre răsărit şi apus.

Te privesc

în răgazul dintre două gânduri,

dincolo de el, eşti tu,

vultur rănit,

cu sufletul umbrit de nelinşti,

despici apusul

până când o primăvară indiferentă

îşi va  vărsa prea plinul de înflorire

pe un hotar de piatră

E atât de târziu, tată!

nu pot să-ţi mai spun…

nu pot să mai adun anotimpuri cu tine…

fiecare clipă-ţi soarbe risipirea,

privesc trupul sufocat de cer,

ca şi cum aş asculta prevestirea,

ca şi cum mi-aş vedea recompunerea

dispre azi spre ieri.

nu ştiu ce mă doare mai mult,

frica sau plecarea.

între ţărână şi cer,

pluteşte dragostea ta  pentru mine;

eşti aici,

fără formă fără glas,

te recunosc,

îţi respir transparenţa

cu fiecare pulsaţie

a acestei inimi în care aştepţi

să fiu asemeni ţie,

să nu mă uiţi!

cum să te uit, tată?

cum să nu te uit, străine?

deschide ochii şi priveşte!

timpul definitiv în care

trăieşti de acum,

Femeia cu suflet de metaforă,

tu n-ai văzut-o niciodată;

ai căutat prin inima inundată de cuvinte

reflexele unor idealuri.

în mâinile ei înfloresc anotimpurile tale.

bărbatul cu suflet de fiorduri,

tu nu l-ai văzut niciodată;

ţi-ai înfipt rădăcinile muguri

în locul coastei  lipsă.

ce forme frumoase îmbracă iubirea în inima lui.

femeia cu suflet de flaut

tu n-ai văzut-o niciodată;

ţi-ai rezemat făptura de umbrele ei

cu certitudinile şi incertitudinile tale

în rotirea căruntă a ceţii…

aşteaptă doar să-i recompui polifonia.

barbatul cu suflet de vultur,

tu nu l-ai vazut niciodată;

ai căutat  prin absenţe arse de ganduri,

aceeaşi veche, iubire

pe care o credeai pierdută…

aşteaptă doar  să-i descifrezi adâncul