Te-am aşteptat

cu privirea prinsă-n începuturi

şi-o cupă cu vin roşu uitat între cuvinte.

la cumpăna dintre a fi şi a nu fi,

înfloreau umbrele iubirii

cu aripi tot mai străvezii.

Te-am aşteptat

cu ramuri înclinate spre apus

şi o ultimă floare  de toamnă.

în ispita unui anotimp prea copt,

frunze prea devreme furate

mai sperau încă.

Te-am aşteptat

cu faţa întoarsă spre ţărmul tăcerii

şi-un gând răzvrătit în drum spre neunde.

oare  va putea rodi

înainte să cadă

între iluzie şi sunt?

Luna îşi poartă privirea

peste ochiul tăcerii,

indiferentă, îşi asumă

iluzoria lume a visului

făcând loc dorinţei.

 în ceasul aceasta,

cu aripa prinsă-n genele nopţii,

păsările focului s-au cuibărit în noi,

le simt chemarea-n umbra risipită;

val de fragilă lumină.

Amăgitoare, Hebe

din lună face o cupă,

înfioară cuiburi de păsări

în inimi

cu nervuri de toamnă.

în ceasul aceasta,

cu aripa prinsă-n genele nopţii,

aprind cerul cu păsările focului,

deschid în toamnă pajişti necălcate;

spin alb in iarba iubirii regasite.

noaptea

când morţii îşi cern nisipul

între pământ şi lună

echilibru fragil

dintre simţuri şi spirit

dintre patimă şi înţelepciune

vânez păsările

 luminii

noaptea

când furtuni de forme tulbură veghea

în libertatea nelibertatii

 credinţă şi îndoială

cu gheare de foc prind sufletul de cer

cât un colibri de-ar fi

mi-ar fi îndeajuns

să sorb din irisul nevăzutului

luminarea

noaptea

când kundalini atinge bezna

în istovirea clipei

spre neunde

 înalţ păgână rug

să-mi mântuie setea nebună

shunyata

în această lună atât de verde

ţi-ai dilatat conturul

prin care îţi respir absenţa

porţi cu tine tot ce-i al meu

mi-ai lăsat doar substanţa în care ţi-ai inscripţionat iubirea

aici se află chipul tău adevărat

cu nopţi şi zile pictate în verde şi roşu

când vătafi de himere

cochetam cu apusul gata să se împlinească

în această lună atât de verde

te-ai aşezat să asculţi cum cresc rădăcinile

ca nişte gânduri mustind de iluzii

mâna eternă cioplind în chipul lumii

din aschiile rămase  îmi construiesc o retină

cu nebunia de a vedea până în ce punct e limitarea

scheletul lumii cum se înclină dând de ştire surparea

tu sapi egal înainte egal înapoi

porţi după tine tot ce e al tău şi al morţii

pe partea cealalat e răsăritul

sau pivniţa

masacrul speranţelor tale

(Impuetum est core meum donec requisescat in te-Fer Augustin)

Urc să ajung la Tine

coborând spirala întunecată

spre acel punct minuscul de lumină

din suflet zăgăzuită

în neputinţă  de a mă afla

de a Te regăsi

de a Te simţi

de a Te avea

fără îndoieli

fără să-Ţi dau un chip

fără să Te strig cu un nume

învăţat în colţul meu de lume

o briză ciudată îmi sapă în gânduri

îi vezi viermii şi-au început ospăţul

în trupul înjunghiat de timp

în oase sună

frigul alb al catafalcului

şi totuşi sunt acelaşi eu

cu luminile dimineţii în ochi

 încă nu am plecat

încerc să adun toate umbrele la răsărit

să echilibrez balanţa între mine şi lut

am să-mi sădesc împrumutul

în braţele pământului

la vremea scadenţei

să-l cresc în fire de iarbă şi păsări

groparul nu poate să ridice ţărâna

de la pământ la cer

să-mi acopere sufletul

fără formă

fără nume

fără cuvinte

deschisu-mi vei calea din nou

spre Tine lumină

mai spune-mi o dată

cum se dezleagă pustiul

când sângeră lumina sub pleoape

cu tâmpla lipită de noapte

mai spune-mi o dată

cum încolţeşte luna clocotul înserării

când sufletul intimidat de ani

c-un dor intrigant se leagă

 mai spune-mi o dată

cum se transformă apusul

când zorii îţi tulbură simţirea

c-un cuvânt rostit la tinereţe

mai spune-mi o dată

cum încifrezi ascunsul

când jocul ielelor te poartă

c-un sâmbure de iubire hoinar printre aştrii

tu fiu de lut şi cer

sclav şi stăpân peste cuvinte

 şlefuieşti un colţ de veşnicie de la A la Z

lângă o icoană şi-o întrebare

  să te reconstruieşti

vis şi prădător de vise

Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi,  când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un      motiv bine conturat. Pădurea  respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi, ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse  fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chihlimbar . Şi  apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie. “Mereu ni se deschid în faţă două căi, oare aş fi putut alege în aşa fel încât să nu trăiesc vremea întrebărilor, regretelor sau orce aş fi ales vine un timp când te scufunzi în nostalgie? Bătrâneţea atâţia  dacă încolţeşte în suflet”  Tresări, ce repede a  parcurs drumul, în zare se vedeau turlele celor două biserici din sat, acum vine podul peste rău, emoţia o înăbuşea parcă. Podul nu mai era cel de altădată, acela din lemn înegrit de timp cu acoperiş şi pereţi laterali în care se tăiaseră mici ferestre, cu laviţe de o parte şi de alta, aici se ţineau horele satului în duminicile ploioase. Nici satul nu mai era acelaşi părea că-şi dezbrăcase straiele din copilăria ei.Aducerile aminte îşi căutau calea peste apa Gurghiului tinereţii ei. Adulmecau la fel ca ieri, în nări,  mirosurile de lapte proaspăt, de iarbă căzută sub coasă, de fânul urcat în şură, de  cânepă uscată la soare, de pere coapte. Auzeau la fel ca ieri tocând ţapine-n păduri pe coastă,  scârţâitul albastru scluptat în vechea poartă. Vedeau pe banca de lemn, zidiţi parcă-n aşteptare doi bătrâni curtaţi de dor şi uitare.

         Cum treceai podul se zărea casa şi gemul de la odaia unde dormeau şi mâncau bunicii. Ana privi spre geam, acolo stătea el în dupămiezile de odihnă sau în zilele pusti de iarnă cu pipă între dinţi îşi fuma singuratatea măsurând drumul de la pod spre casă, să vadă cine mai trece cine mai vine de la rată, poate vine şi la el cineva, din cele şase fete mai avea două, restul plecaseră înainte de vreme, apoi a plecat si Maria. Ultima oară când Ana l-a visitat după o lungă absenţă a fost într-o vară, o vizită făcută pe fugă cu egoismul tânărului grăbit să-şi vadă de ale lui. Acum, nu-şi putea ierta asta. Oare câtă durere i-a provocat vizita ei pe fugă,  părea făcută din datorie nu din iubire. O jumătate de oră, atât i-a acordat din timpul ei. O urmărea şi acum privirea aceea a lui, privire care îi transmitea cumva  “la revederea” subconştientul îi daduse un semnal,  a scuturat din cap atunci, să-l înăbuşe, şi a plecat. În toamna a murit.” Cât de crudă este tinereţe cu cei care îi iubim”

         Deschise poart cu teamă. “ De ce am venit? Ce vreau să găsesc aici?” Pustiul o împresura, nu mai era nimic, nici amintirile ei nu se mai găseau acolo, curtea, casa îi se păreau străine. Dincolo de poartă tumultul vieţii, aici liniştea morţii. În casă păiajenii îşi ţeseau pânza indiferenţi,  pe la colţuri, farfurii şi ştergare prăfuite atârnau şi acum pe pereţi dar nu mai aveau strălucirea şi farmecul de altă dată. Deschise larg uşa ca şi cum s-ar fi sufocat, sufocarea nu venea din aerul din casă, era în ea. “Dumitre! Joi vine Voicu să ia copiii - Voicu era soţul fetei moarte de tânără, la 26 de ani, în urmă rămase ea, Ana şi un băiat mai mic cu un an – “Tu, să tăi cocoşu de miercuri seară să-l pui în oală să fiarbă!” Lasă tu, femeie că-l facem joi e timp până la prânz!”  “Nu, eu joi dimineaţă plec, am să cer oliţa să vărs cinci picături de sânge, tu să nu cumva să încerci să mă întorci din drum. Dă vorbă Floricăi să vină! Dacă o vrea bunul Dumnezeu să ajungă la vreme mi-o ţine ea lumânarea” Bunica suferea de ceva vreme, tot mai greu se ridica şi abia îşi târa picioarele prin casă. “De ce pleci, mama mare? Unde pleci?” “ Mama mare mai are două fete şi dincolo, mă cheamă, mi-e dor de ele.” Nu vreau să pleci, nu am să te mai văd, la fel că pe mama.” O să ne mai vedem dragă mami, nu plânge, o să ne mai vedem când o veni vremea.” Dimineţa, la ora cinci a trezit-o un strigat scurt, bunica murea, era prima moarte la care asista. Ana a privit-o tacută, ca  şi cum copila de şapte ani  înţelegea şi accepta totul. Oare acele cuvinte ale bunicii au adus mai mult de cât au spus? “ Dute Ana, la lelea Floare spunei să vină că a murit Maria!” Cum a ştiut bunica? Ce taine ascundea în sufletul ei? Când murise mama Anei ea a ştiut înainte de a veni vestea de la Bucureşti, geamul icoanei Maicii Sfinte plesnise. Credinţa nestrămutată şi fără de tăgadă  din sufletul ei, viaţa dusă cu iubirea  de cele sfinte era răspunsul. La biserică, se ducea doar în zi de sărbătoare, pentru ea Dumnezeu era prezent pretutindeni în tot şi-n toate. O vedeai uneori şoptind rugăciuni doar de ea auzite şi închinându-se în timp ce trebăluia prin casă sau afară.  “Atât de puţin îi cunoaştem pe cei care îi iubim! Preocupaţi prea mult de noi oare începem să-i uităm câte un pic în fiecare zi chiar de atunci când sunt încă lângă noi?” Ce ştia Ana despre ei? Doar atât că au fost bunicii ei, doar atât iubirea şi grija ce i-au purtat-o. Viaţa lor dincolo de ea nu exista. “Bunico, ce este iubirea?” “Iubirea eşti tu, dragă bunicii.” Atunci nu a înţeles, acum era şi ea bunică. Iubire şi durere. Ana închise uşa, nu avea să mai revină, va vinde casa, amintirile ei nu mai trăiau aici, erau doar în ea, doar acolo le mai putea învia şi retrăi. Întoarse capul, să mai privească odată casa, pe prag stătea fata cu ochii de chihlimbar, zâmbea, privirea ei părea că se contopeşte cu amurgul şi casa cobora uşor în pământ. Pentru ea în straiele satului nu se mai ţeseau anotimpuri. O lume în amurg încet dispărea. “ Eraţi voi, acum sunt eu, la cap de pod o aşteptare.”

Zăceai de ceva vreme. Cu fiecare zi care trecea parcă mă pietrificam, mă detaşam de tine fără să vreau. Încet, încet, nu-te mai cunoşteam. La început, încercasem să mă mint, să te mint.

 Îţi simţeam frica şi lupta, dorinţa de a mai fi puţin. Nu te înţelegeam, nu-ţi înţelegeam încăpăţânarea de a suporta chinul. Nu ştiam ce mă doare mai mult prezenţa morţii sau durerea ta.
     -Te doare, tată?
     -Mă doare, fata mea!
Te priveam golită de gânduri şi sentimente, străină. Mă speria lipsa asta a mea de compasiune.

 E totuşi tatăl meu. Cum pot fi aşa de...Obsedant, o dorinţă mă bântuia fără putinţa de a o înăbuşi.  De s-ar termina odată! Doamne! Ce e cu mine cum pot să gândesc aşa? Şi totuşi nu puteam să mă opun. Acum ştiu gândul, dorinţa nu izvorau în principal din milă pentru suferinţa ta, erau pentru mine. De s-ar temina odată! Mintea, sufletul, trupul meu se doreau eliberate. Tu încetasei să mai fi, coborai încet în altcineva. Amintirile îţi reveneau la întâmplare, adesea pierdeai firul, se amestecau sau te aflai vorbind despre ceva ce doar tu vedeai. Nici eu nu mai eram.

Niciodată nu ţi-ai plâns durerea, te stingeai tăcut.  Ştiam de la medic că durerile sunt cumplite.          Şi întrebăm mirată iar şi iar.
    -Te doare tată?
    -Mă doare, fata mea! Stai lângă mine aici pe pat, vreau să vorbesc cu tine. 
Mă ţineai de mâna fără să mă privesti. Ai început să-mi şoptesti frînturi din viaţa ta. Săreai de la una la alta, obositor. Incercam să te ascult. Nu puteam, cuvintele păreau fără înţeles.
    - Să mă ierţi, fata mea! Am tresărit.
    -De ce să te iert?
Întrebarea a rămas nerostită, obsedantă în mintea mea blocată. Şi întrebam iar…mecanic…
    -Te doare, tată?
    -Mă doare, fata mea!
Îmi vedeai nedumerirea.
    -Sunt fericit că pot să te mai văd. 
Ţi-ai cerut iertare de la mine. De ce, tată? Ce aveam să-ţi iert? Ce am să-ţi iert? Pentru ce tată mi-ai lăsat povara iertării tale? Am înţeles atunci câtă iubire era în tine. Am înţeles acum de ce nici un geamăt nu ieşea de pe buzele tale, de ce luptai. 
A venit apoi o propoziţie şi în urma ei tăcerea. 
    - Să nu mă uiţi , tată!

 Eram doar noi fiecare cu singurătatea lui. Tu ascuns în nemişcarea ta, eu un trup golit de orce simţire… astepare.

Am aprins mecanic o lumânare, o strângeam cu ambele mâini, aş fi vrtut să te prind de mână, să te întreb ceva dar o amintire din copilărie se trezise în mine. Bunicul îmi spusese la moarte bunicii că nu e bine să întorci omul când moare din drum că se chinuie. Te-am privit tăcută, priveam un corp bătrân.Nu, nu ere tata. Tata rămăsese să locuiască în mine.
Am crezut că nu mai respiri şi ţi-am închis uşor ochii cu mâna, atunci te-ai ridicat puţin cu o ultimă forţare şi ai scos un geamăt. Geamătul ăsta, tată, parcă purta în el cuvintele….
-Să nu mă uiţi, tată!

De atunci cuvintele se zbat în mintea mea în întrebari. 
-Cum să nu te uit, tată!?
- Cum să te uit, tată!?
Atât de puţin te-am cunoscut, atât de multe aş fi vrut să-ţi spun şi nu am făcut-o. Dacă aş fi avut timp…Timp am avut… Dacă...oare de câte ori am spus dacă în viaţa mea? Şi oare de câte ori voi mai spune încercând să găsesc o scuză fragilă care să-mi minimalizeze vina .Dacă...aş fi putut să-i spun, să-i arăt cât îl iubesc. Dacă… i-aş fi acordat mai mult timp. Dacă… aş fi încercat să înţeleg, să ascult. Dacă…

Îţi privesc corpul înţepenit sub soarele impasibil de toamnă, nimic nu s-a schimbat, doar tu ai început să-ţi proiectezi nefiinţa în prezentul meu, fără să tulburi sonora dimensiune a vieţii. Mirosul tău, vocea ta, privirea ta nu sunt în acest trup înţepenit peste care se va ridica ţărâna. Nu plâng să nu-ţi tulbur liniştea, libertatea redobândită. Rămân doar o umbră întrebătoare, nu pot să văd dincolo de chipul lumii, tot ceea ce vei deveni, tot ceea ce voi deveni intr-un azi definitiv.Frica de moarte  naşte lacrimi  în cei rămaşi.
    -Mulţumesc, tată! Ai ştiut cum să pleci dându-mi ultima lecţie de viaţă.

 Atunci am învăţat să iubesc, să preţuiesc fiecare răsărit, să nu irosesc, să fiu până la capăt.

noaptea-şi dilată insomnia

lângă o cafea amară şi-o ţigară

cu tălpile boţite de ploaie aleargă pe ziduri

haină de iubire

am să o aşez la geamul unde nu plouă

ca să pot trăi 

ca şi cum nu m-aş sufoca

cu tâmpla lipită de fiecare năzuire

peste care ţi-ai întins firele

 nu ţi-aş vedea absenţa

din fiecare cuvânt

 nu ţi-aş simţi spinii

frământarea de umbră şi lumină

în care te zbaţi

să-ţi construieşti plecarea

aştept să paleşti din fiecare detaliu

ca să pot trăii

ca şi cum  nu ai fi( fost)

decât o elegie

Braţele dimineţii zgârie geamul
poartă stigmatul îmbrăţişărilor grăbite
cuvinte
ca nişte obiecte inutile
fac piruete printre aburi de cafea
arome perfide
decopertează rutina
ecoul de ieri
la confluenţa dintre două lumii
păzim echilibru cerere şi ofertă
stabilim tacit
până unde merge singurătatea
ascultăm rugina cum pulsează
înainte de-a reîncepe alergarea
să acoperim fisurile
amestecul de obişnuinţă şi iubire
a ceea ce crezi că sunt
a ceea ce cred că eşti

Când ochiul îşi suie oglinda către cer

am să te aşez acolo

unde soarele se deşiră în seară

şi noaptea-şi învolbură lianele

peste ultima amintire

închis cu văzduhul în piept

ai să asculţi trecutul

cum curge dinspre azi spre mâine

şi-ai să-mi şopteşti

dacă nu eşti cu mine nu exişti

dare eu sunt aici

captivă

într-o imagine a iubirii

stăpână peste morgane

cu umbra-n asfinţire

răstorn o ultimă sclipire de albastru

peste ea pasărea albă

pasărea pasăre suflet

să n-o inspire pământul

 mai simte încă ameţeala azurului

prin aripi cu amintiri frământate

atâta de puţin a mai rămas din zare

Dacă aş mai fi  cea de ieri

aş împărţi cu ţine nuditatea iubirii

aş contura ispita cu păsările focului

discretă cum e luna la pătrar

să luminez aşternutul,

cu gust de piersică şi sare

până când dimineaţa firul şi-l toarce

tras din coama nopţilor pârguite

de plăceri

Dacă aş mai fie  cea de ieri

ţi-aş respira lâncezeala

înrourată de patimi şi şoapte

până când din inima noptii se recită ziua

într-o cafea amară

satisfăcut

ai spune bună

sânilor şi pântecului în care

te-ai adăpostit

înainte de a reîncepe istoria

cotidienelor treburi.

Te întrebi ce fac?

Stau în planul sferic

al unui gând

cu faţa întoarsă spre apus

citesc, iubesc sau tac,

despic amurguri

cu umbre  de la răsărit;

din ziduri curg păpuşi de ceară

 şi dintr-un capăt până-n altul,

un pianist nebun repeată

acelaşi monoton motiv,

se împiedică mereu de acelaşi prag.

Mă întrebi, ce fac?

O, iarăşi scriu, vorbesc năucă,

pe clape de pian dezacordat.

într-un simulacru de eufonie,

aceeaşi clapă, acelaşi sunet

învie  linii subţiri şi imprecise

 în camera albă cu patul nefăcut.

cerul şi-a deschis venele,

 lumină şi întuneric;

cu pas furiş,

 noaptea intră în sângele amurgului.

e atât de fragil hotaru între

larvă şi piatră,

între îndoială şi nebunie.

viermi hulpavi tulbură epiderma eternităţii,

ca nişte amanţi grăbiţi

construiesc un simulacru de realitate,

tristeţi, iubiri,

uitări, aduceri aminte…

atâtea nimicuri se adună

în planul sferic al acestei lumi;

ai fi nebun să crezi că poţi să treci,

morţii ţi-au lăsat povara

şi tu urci spirala.

ascultă

 cum gem  sub iarbă,

sub astfalt,

sunt ei

  rodiri şi nerodiri.

groparul nu poate să le îngroape,

rămân înfipte în placenta cerului,

moştenire.

Când cucuveaua muşcă luna de un colţ,
Sub pleoapă de pământ pândeşte ca un hoţ,
Un bocet de gorun, pasăre vicleană
Zidită-n cuvânt precum o altă Ană.

Cuşmă neagră noaptea se varsă în ploaie,
Urlă aşteptarea, lacrimă văpaie,
Ca un corb pribeag şi nesătul trecutul
Te mâna din urmă umbrind începutul.

Furnicarul lumii colcăie-n ispită,
Făţarnic botează clipa travestită,
Pierdută de haită desface zăvoare,
Cu bani de argint să cumpere uitare.

Baloane de săpun se-nmultesc şi dispar,
Caverne de idei înscrise-ntr-un ferpar.
Organica celulă se umflă-n zadar,
Sfârşitul este scris de cer în calendar .

Când clopote toacă în zi de parastas,
Aud cum plânge frica în ochiul rămas.

dimineaţa

îşi înfige colţii într-un sâmbure de brumă

mătură umbre dincolo de geam

o pasăre sinistră

adună bănuţi din oasele pământului

sub tâmpla invadată de nesomn

afară

văduve negre flutură venin

printre rufele puse la uscat

între o gură hâdă şi-un ochi vânat

cuvintele roiesc acre

ca nişte viespi aţâţate

zdrobite

le cos la subţioara unui cercăn

să muşc din ele

încăpăţânarea de a nu auzi

şi cu  urechile astupate de doi greieri rămaşi

într-o umbră de  coasă

să-mi redobândesc libertatea de a fi

dincolo de calapod

iubite,
te caut atât în necuprinsul meu
încât lăcrimează aşteptarea rostogolită
prin corbi şi castani
sunt tot mai sărace cuvintele ce mi-au rămas!
am să le strâng să-mi fie pernă
când noaptea greu se reazămă pe pleoape
şi neagră-mi creşte ziua.
pătimesc amintirile şi ard
elegii de vise în doi
şi tot mai adânc aud cum se sting
păsările noastre albe 
dar cui să-i mai spun
şi cine să audă
în nopţile cu miros de lămâiţă
şi trup de mesteacăn
copila aceea cu ochi de chilimbar
şi râs de Miozotis,
umbră de pasăre albă
cum trece dureros de tăcută
oarbă şi surdă la viclenia timpului
am să-mi aşez zilele rămase
în braţele ei
niciodată înclinate spre apus
cu o sete verticală de înalt
să simt cum alunec
în verde şi norii
până când mă voi aşeza descântec
să mă toarcă pământul
fir de iarbă, fir de apă
sau alt călător
da-mi mâna şi-o floare de lotus
să mi lumineze drumul la răsăritul iubirii

Încă o toamnă

se cerne prin ploi de castani:

 îngenunchiată într-un gând

geruiesc cuvintele

 pentru ziua fără mâine

când am să-mi fac cuib

 în coarnele cerului.

neverback,

neverback

ţipă“goarna veşniciei”.

Tagore râde  într-o haltă

sau poate într-o rană,

închipuie cercuri cu braţe arcuite

pe un chenar de lumină.

îi spun că mi-am uitat nemurirea

 la mijlocul distanţei dintre pulbere şi păsări

neverback

neverback

îngână drumul  la căpătâiul pietrei

unde am să mă curăţ de  spini;

în trenul tuturor

şi-al nimănui

pândesc clipa

risipirii

 armonia prestabilită

a inepuizabilei mişcări.

Sfioasă înserarea tumultu-şi ascute,

Se pare că şi cerul aromele-şi deschide

Când noaptea dintre stele faţadele-şi desprinde

Şi luna la pătrar răsare pe tăcute.

În suflet se învrăjbesc atâtea trecuturi;

E ceasu-n care gândul se înalță-n mistere

Şi-un dor hoinar în trup de vânt s-aprinde şi cere

Să-ntoarne izvorul spre alte  începuturi.

În fapt de  înserarea iubirea să-mi aprind,

Atât cât luminează trei lumânări de ceară,

O adiere blândă şi-o lacrimă amară

Şi trupul ei de dor cu ideea să-l cuprind.

Să-mi fac nerostitele zid de amăgire

 Cât încă păsări albe prin suflet mă colindă,

Mai poartă-n ochi sclipire de limpede oglindă

Târziul să nu-nchida izvorul de iubire.

Un mâine cu miros de fructe putrezite

Mi-aşterne în faţă noian de vise trezite,

La capăt de cărare se vor şi-acum trăite,

Mai poartă încă doruri în miez  înverzite . 

Când noaptea-şi dilată-n mine insomnia,
Amar îţi caut privirea pierdută,
Mâna-n mâna cu tăcerea şi mânia,  
Ascult tristeţea cum plânge tăcută.

Păduri întunecate se aprind în gânduri,
Seninul se lasă pe braţe de fum,
Tălăzuie doru-n umbra din adâncuri,
Din  amintiri flămândă pasu-ţi adun.

Îţi simt sufletul încătuşat în ceaţă 
Frământul tău în mine se revarsă  
Caut sclipirea luminii din speranţă
Cărarea spre tine de dor e arsă…  

 Şi tot mai cred în pasărea noastră albă 
Iubirea-i în noi profundă dăinuire 
Din vieţile toate-şi împleteşte salbă 
Ne-adună în doi pe căi de nemurire .