Sfioasă înserarea tumultu-şi ascute,
Se pare că şi cerul aromele-şi deschide
Când noaptea dintre stele faţadele-şi desprinde
Şi luna la pătrar răsare pe tăcute.
În suflet se învrăjbesc atâtea trecuturi;
E ceasu-n care gândul se înalță-n mistere
Şi-un dor hoinar în trup de vânt s-aprinde şi cere
Să-ntoarne izvorul spre alte începuturi.
În fapt de înserarea iubirea să-mi aprind,
Atât cât luminează trei lumânări de ceară,
O adiere blândă şi-o lacrimă amară
Şi trupul ei de dor cu ideea să-l cuprind.
Să-mi fac nerostitele zid de amăgire
Cât încă păsări albe prin suflet mă colindă,
Mai poartă-n ochi sclipire de limpede oglindă
Târziul să nu-nchida izvorul de iubire.
Un mâine cu miros de fructe putrezite
Mi-aşterne în faţă noian de vise trezite,
La capăt de cărare se vor şi-acum trăite,
Mai poartă încă doruri în miez înverzite .
-->
Comentarii
Multumesc, tuturor pentru lectura si comentarii! Ma onoreaza.
Am citit cu multă plăcere! Admirație sinceră!
Cu drag și admirație!