am închis uşile, ferestrele,

am tăiat curentul

pentru marea coborâre

pe scara melcată

spre capătul meu

pentru că eu

nu cred în infinit

            Coloana

se termină într-un coşciug deschis

tuturor posibilităţilor,

dar dincolo de el, deocamdată, nu e nimic…

o va continua Brâncuşi

când se întoarce puţin

cochilia melcului

e tot un fel de coloană,

dar melcul

zace strivit pe trotuar

eu nu cred în infinit!

.

marginea mea, neîndoielnica,

îmi dă curaj să cobor

aici,

unde nu mai e loc

pentru pielea ta cu gust de val,

pentru mirosul tău de vânt şi sare

şi cobor… şi cobor… şi cobor…

se-ntunecă…

trebuie să existe o margine…

şi dincolo de ea?...

eu nu cred în infinit! “nu exista” – mi-o spun anotimpurile,

firul alb care ieri nu era,

verdele mai palid al ochilor tăi

se-ntunecă…

şi dincolo. dincolo, dincolo

de ultima treaptă?

mi-am lăsat hainele afară

aici

se intră gol

şi dezgolit

nu iei cu tine

nici cuvintele-fluturi,

nici şoapte, ape, frunze, stele,

nimic

din arsenalul uzat şi prea-uzat

aici

nu te-nsoţeşte

decat spinul

coborârea

nu e un extaz

necesită atenţie şi respect…

şi când cobori trebuie să fii desculţ

adâncul

e pântecul şi apa lui ocrotitoare

dar poate fi

şi apă arzătoare

adâncul

are propria-i voce, distinctă,

ştie

să cânte,

să descânte,

să îmbete

pana la pierdere de sine

va fi-nălţare, dar pân’atunci

iubirea

e ghimpe viu, e răstignire

pe crucea cardinală:

un punct în frunte – frig şi noapte

unul în picioare – nisipul

cu foamea şi setea lui, nepotolite

şi câte-un punct

în fiecare palmă – şi sorii

se nasc şi mor…

şi cobor… şi cobor… şi cobor…

ce-i dincolo

de ultima treaptă? un alt adânc?

şi cobor… şi cobor… şi cobor…

sună telefonul… ridic… răspund… eşti tu!

şi-ncep să urc

prin fără capătul

inelelor copacilor.

sfârşit prelung de anotimp…

lumină neagră, timp bătrân

şi ora goală…

amintirea

primilor paşi

ai unui dans în ploaie…

umbre chinezeşti…

erai deja plecat când ai venit…

pe bancă, astăzi, eu

şi întrebarea…

când ai să pleci,

să iei cu tine

tot nespusul:

cuvântul tainei

- merinde pentru drum -

cel mai curat, mai hrănitor

şi mai bogat

- măr răscumpărat -

Va fi a ne înfăţişa la tribunalul cuvintelor

şi ele ne vor judeca pre noi

se va ridica, întâi, din jilţ,

cuvântul “mamă”

ne va privi, stăruitor, în ochi

şi nu ne va acuza de nimic

dar noi vom şti…

Al doilea va fi cuvântul “iubire”

rostit mincinos,

sau în joacă

- aşa cum zvârl copiii pietre în fereşti -,

sau cu patima vânătorilor de furtuni

şi noi vom şti…

Copleşitor, se va-nălţa din jilţ al treilea…

cuvantul “Nu”

adresat mamei, iubirii şi Fiinţei

şi noi vom şti…

La urmă,

ni se va da nouă cuvânt

spre apărare

şi vom tăcea…

pentru că ştim…

Palizi şi reci
ne rotim, ne rotim
în burta de fier şi mortar
- leviathan -

cuiele cresc aici înlăuntru
iarba, neverde şi cu vârful în jos…

ne rotim
şi vorbim, şi vorbim
şi strigăm, şi strigăm
şi nu auzim
viţa tăiată plângând

palizi şi reci
ne lovim, ne ciocnim
de pereţii vâscoşi
şi tu de mine
şi eu de tine
şi amândoi de el…
din umeri ne cresc
flori de-ntuneric,
şi meduze de gheaţă…

între un secol şi altul
cineva se trezeşte,
se retrage şi tace… pericol, pericol…. oglinda
capătă trup din tăcere… ne-o pune în faţă…

leviathanul
pluteşte, pluteşte…
e bine şi cald
în moalele pântec
şi timp pentru somn
şi netimp pentru vise… pericol, pericol…
cel treaz mai visează, visează şi scrie
despre chipul ascuns…
şi vinele lui încă gâlgâie roşu
şi roşii ni-s ochii…
el cântă… el cântă…
mai tare… mai tare…
opriti-l! ne sparge timpanul…
şi cercul lui creşte, se strâmtează al nostru
şi fierul ne strânge…

daţi-i iarbă amară şi apă sărată,
să tacă, să tacă …

şi noi să dormim…
sunt pernele moi
şi ceasurile, toate, merg îndărăt
către apa primară…

nu tace, nu tace…

urcaţi-l pe lemn
şi-aruncaţi-l în val… lăsaţi-l
să-şi ia ce doreşte cu el:
pe Rembrandt şi Bach şi pe Shakespeare,
Tristan şi Isolda – iubirea
şi nunta -prin moarte,-n lumină…
să-şi ia, dacă vrea,
nefericirea de-a scrie
şi setea şi foamea de cer – aşijderi o sferă, ceva doar mai mare…

şi noi să trăim…
avem mingi şi păsări de hârtie,
flaşnete, zgârie-nori,
cearşafuri foşnitoare de vâscoză…
nu ne mai batem capul
cu fluturii şi viermii de mătase…

aruncaţi-l în val! nătângul! oare crede
că-ntr-adevăr există
liman fără margini
şi timp resorbit?

aruncaţi-l în val!

răsuflăm uşuraţi…
am scăpat… am scăpat?
mereu
cineva se trezeşte…

Toate cărările

am plecat din undeva

şi am ajuns la tine

am plecat din altundeva

şi am ajuns la tine

am plecat din copaci,

din sălcii,

din bănci,

şi am ajuns la tine

am plecat până şi din cafea

şi am ajuns la tine…

am plecat din mine

şi încă sunt pe drum

- cuvânt de pământ pe drum de pământ –

o s-ajung undeva?

Trageţi, trageţi, trageţi
stingeţi, stingeţi, stingeţi lumina
au pielea albă copiii aceştia,
au pielea subţire,
dar noi avem cizme
măsura 45
şi patul, patul lui Procust
e la noi
îi vom aduce la aceeaşi măsură

Trageţi, trageţi, trageţi
stingeţi, stingeţi, stingeţi lumina

Veniţi, spălătorese,
veniţi, măturători,
veniţi, gunoieri,
strângeţi zdrenţele astea de carne
câinii-s flămânzi în marginea oraşului

“Vom fi aici şi mâine” spun copiii aceştia insolenţi

Să tacă, să tacă, să tacă

“Vom fi aici,
cu ochiul care vede,
vom fi aici,
cu braţul încă legat de umăr
vom fi aici,
cu gura noastră nezdrobită,

vom fi aici şi mâine”

e-atâta apă între noi

şi depărtare

pe care n-am ştiut, nu am putut, sau nu ai vrut

s-o preschimbăm în floare

acum, e doar absenţă şi păduri

în moarte lentă

i-ai rupt viorii strunele, pe rând

te miri că nu mai cântă?

cerul e strâmt

şi luna creşte-ntruna, ca zăluda

întrebi de unde vine-atâta frig

şi ce se-aude, ţipă pescăruşul,

sau e tăcerea, fără apă,

falsa prezenţă, firimitura

pe care-o mai azvârli din când în când?

îţi las aici, pe mal,

o pâine-ntreagă şi un pahar cu apă, plin

din prea-plinul meu

-adevărate amândouă-

Primeşte-le! Să nu mai fie

cerul în lună, ci

luna-n cer, Crai Nou

să-şi despletească iar cântarea

pe drumurile

cu pulbere şi fără.

Şi eu şi tu şi noi şi voi

prinşi între colţii-acestor zile, ai acestui soare

un os încearcă să cânte

strigătul altuia îl acoperă,

tigrii sunt liberi,

clovnii trec prin foc.

Râdem cu lacrimi, plângem fără

în cuşcă, în cuşcă

cine-şi macină furia între două ferestre,

cine aşteaptă, aşteaptă

să se decoloreze cicatricile, să râdă,

să fugă după minge,

să străbată anul în galop

pe calul albastru de lemn?

Trecem prin labirinturi hohotind,

iubirea, ura, sunt la fel

până la indistincţie, până la extincţie…

samarineanul zilelor cu colţi

ne strecoară-n palmă

monezi mărunte de aramă

şi palma plină

sună-a gol.

Mai ştie cineva, pe undeva

vreun codru des, nestrăbătut

de-un ursitor viclean, sau țesătoare

de poveşti?

Mai bate vreun vânt de ametist,

se mai apropie-o vară indiană,

mai ştii să spui: “bezna din privire,

ia-mă de mână,

să o străbatem împreună

spre meridianul încă în lumină”?

Sărută-mă încet,
precum un spin care nu vrea
să sfâşie dintr-odată.

Vezi palma mea? 
E goală. Dă-i voie vântului
sa poarte-n ea un strop de rouă,
un grăunte, cel mai mic,
dar plin de creşteri viitoare.

Înţelesului părelnic, mai lasă-i timp
de coacere

încă nu ştie
că nu există puncte cardinale
nici jos, nici sus,
aici, acolo,
aproape sau departe.

Încă nu ştie
că e nevoie
de jertfă lentă,-ndelungată,
pentru ca piatra
să-şi dezvăluie altarul.

Noi suntem doar
răsfrângeri din răsfrângeri,
morţii fierbinţi care cerşesc
o oră-n plus, să cânte,
să preschimbe căderea-n zbor
spre punctul fix,
care ne cheamă şi ne-adună,
izvorul
din care toate curg.

Mărgăritar

Nu azvârliţi mărgăritarul!

făr'-de-grija

se va întoarce împotrivă:

cu meridianele ucise,

cu stâncile pe care floarea de colţ nu mai vrea să crească, rămase

pietre în pat de apă fără apă,

cu luna ca o tipsie, refuzându-ne

secera subţire,

cu firimitura respinsă,

cu devorarea

şi auto-devorarea,

cu tăcerea devenită

din ametist, cangrenă.

Şi murim…

murim de vii,

murim de morţi,

murim de neputinţa de-a uita,

murim de prea multă uitare,

murim de seva otrăvită

-creştere întoarsă-

 a rănii pe care-o facem surâzând…

deghizare

în înger de lumină.

 Ne simțeam bine-acolo, noi,

 pe muchia de cuțit,

 în aerul rar, în lumina rece:

 priveam genunea,

 ascultam cum cântă!

 tu îmi spuneai: “se lasă noaptea-n părul tău!

 a venit clipa

 să-ți sorb otrava din priviri

 și fructul gurii, rubiniu”…

 și ne creșteau sub piele șerpi de foc

 cerul tăcea,

 iadul râdea

 și trupurile noastre-nlănţuite

 se prăbușeau, cu-armate de luceferi.

 cânta genunea…

 noi mâncasem fructul!

 și-acum cădeam, prelung, prin clipe vaste,

 cădeam…

 cu pietre, soare si planete

 și din căderea noastră se țesea

 primul poem,

 prima-ntrebare

 și primul spin pe trandafirul

 frumos 

 și păcătos

2

 şi am ajuns… şi-am început

 prin a sădi un pom: migdalul,

 cu floare albă

 şi amară

 pentru nunta ţărânii cu ţărâna  

 în hainele de piele,

 eram tot goi

 şi ne iubeam arsura

3

si învăţam:

din iarbă, legănarea

din curcubeu, culoarea

din flăcări dansul, unduirea

timpul se rotea…

noi învăţam:

ce-nseamnă primul cearcăn,

primul surâs, abia schiţat,

lăsat la jumătate, întrerupt

de-un spin

cuvinte: rug, călău, frate ucigaş,

dar şi

denumiri de constelaţii

de-acum ştiam…

că umbra nu ne lasă,

că pielea nu-i mătasă

şi că se poate scrie c-un tăciune

şi tu-mi spuneai: “desfă-ţi şi părul

să mă scald in el,

să aud sunetul cascadei,

femeie, tu, genune cântătoare”

timpul se rotea…

noi învăţam:

rotire, curgere, mişcare…

şi toate-s trecere şi au un nume

de nerostit

de-acum ştiam: noi am muşcat plecare

din fructul rubiniu:

a ta,

apoi a mea,

sau invers…

ah, urletul genunii!

Spune-mi, tată al meu,

acolo, la tine, e aşa cum se spune?

lumină fără umbră şi coruri îngereşti?

mi se pare cam sarbăd…

aici, în iadul nostru, încă ne înecăm

în albastru şi verde,

încă, mereu, ucidem un Icar,

să nu fim singuri în cădere

suntem destul de cuminţi,

avem toţi cam aceeaşi culoare,

şi nu ştim

de ce, tată al meu, ne trezim câteodată

plângând, deşi soarele răsare peste toţi,

deşi există fructe, grâne, păsări,

deşi ne scăldăm în albastru şi verde

auzim oasele cum se macină

aici, ăn oraşul cel mare, târfa Babilonului

cu tălpile goale prin sânge de Icari

nici un adânc nu mai cheamă adâncul 

“în glasul căderilor de ape”

se spune că acolo, în lumină şi coruri îngereşti

nu există tristeţe

asta înseamnă, tată al meu,

că nu-ţi mai aminteşti de mine.

Vino cu mine dincolo de-amurg

să ne plimbăm printr-o nocturnă de Chopin,

ca două stele nou-născute,

ca doi copii

cutreierând nepăsători din gând în gând

crezând

că gândul e o vrabie, un iepure, o minge,

ceva ce poate fi prins şi-nchis

în cuşcă          

să cânte, să depene poveşti din caiere aurii,

să danseze printre flăcări    - arsura

vine mai târziu, cu primul fulger –

încă e timp

să cânt pe pielea ta ca pe un pian tremurător

să izvorăsc

un trandafir îndrăgostit de gard,

un timp rotund şi verde, fragedă

cruzime a începutului, dar şi - prevestitoare -

o fluturare de batistă în urma

urşilor strălucitori din constelaţii

ape negre,

câmpuri lichide, semănate cu şiruri nesfârşite

de clepsidre răsturnate

şi ceasuri moi     sună întruna

o singură bătaie

în două inimi traversând nocturna.

Ora se-ntinde între noi, toarce

ca o pisică mulţumită

devine vreme, vremuire,

cade spaima

de mâine, implacabil

se-adună norii, răscolesc

ca nişte tauri negri ţărâna

trupurilor calde

pisica toarce, munţii crapă,

orele se prăbuşesc în fluviul

fără apă, de-a valma

cu viori sparte, frunze, coli

murdare cu scrisul ilizibil

noi, prometei –fără majusculă-

şi fără trufia

purtătorului de flacără

olimpică   ghemuiţi

în azi, acum-ul unui orizont în agonie,

spectatori neputincioşi

la hecatombele de tigri şi păduri,

privim cum se desface marea

croind cărare, să treacă robii

spre ţărmul verde

nu protestăm, urcăm cuminţi

pe rugul clipelor, ştiind

că vom zbura din nou, cândva, şi noi

deodată cu cenuşa

în ape reîntoarsă.

Amurgul ne îmbie

cu o licoare sângerie

să bem, până ne-neacă

valul mătăsos

vom fi doi morţi, frumoşi şi tineri

pe-o plajă albă - soare si nisip-

cuminţi, vom aştepta

să prindem rădăcini

din rădăcini,

vor creaşte lujeri verzi, puţin săraţi,

nerăbdători

să poarte flori şi să hrănească

albinele luminii

şi fluturi zâmbitori

poate va creşte şi-o fântână

cu apă vie, pentru

doi  morţi, frumoşi şi tineri, care

aşteaptă

un marinar naufragiat

să le aducă, în palmă, câţiva stropi

căci mai este

timp de trăit 

mai sunt şi mere.

De ziua mea, să-mi dăruieşti

o linie ondulată nesfârşit

nu vreau patrate, romburi sau dreptunghiuri

linia frântă e

săgeată, bucuroasă de sângele tăriei,

călău, îndrăgostit de paloş

cuvinte şchioape, mers în cârje,

izbire de păsări în privire

să-mi dăruieşti o linie ondulată

ca înflorirea cireşilor la Tokio,

în vizuina soarelui-răsare,

unde s-a cântat prima simfonie

a livezilor

o linie ondulată, care

tinde să devină cerc, să ne adune-n centru,

ca-n ochiul furtunii

-continuă izvorâre a liniştii din sineşi,

semn cristalin al “l”-ului

- lin alin şi leru-i ler -,

“l”-ul din deal, din val, din tril,

binecuvântare a lacrimilor şi melopee

universală,

forma de scoică a urechii,

alunecare a şoldului ca unda,

splendoare a umărului din care începe zborul

să-mi dăruieşti o linie ondulată,

despletire

de coame, plete, cascade generoase,

cărări şerpuitoare,

curcubee,

potop de toamne, de culori,

degete unduindu-se pe clape,

surâs extatic al buzelor

în ceasul cald şi moale- al contopirii

de ziua mea, aştept un dar

pe tine, linia ondulată.

Hai să-ţi mai spun câte ceva

despre oraşul turma

cu mii de capete

şi despre noi, cei care

mulgem laptele negru al tristeţii

şi-l bem aşa, crud, aburind, mirosind

a trandafir lichefiat

Tu dormi…

E vară, dimineaţa, porumbeii

uguie a lene şi deşert

bătrânii

mănâncă tot mai puţin,

beau apă,

toarnă şi-n farfurioare câţiva stropi

pentru păsări

când sunt bolnavi,

se uită la icoană

şi aşteaptă

Tu dormi…

Pe bănci, în parcuri,

bunicii aţipesc

viseaza, îşi amintesc,

zâmbesc   Odată

au avut gleznele subţiri

şi părul des

Tu dormi…

Serile sunt fierbinţi,

teii transpiră linişte

eu, tot aici…

îmi lipesc palma de pământ

nu vrei

să te trezeşti puţin?

despre balenele ceresti,

despre nimicul obositor,

despre fleacurile fiecărei zile:

găleata cu apă,

coşul cu mere,

lampa pe care o aprindem să ascundă umbra

sunt, toate, semne

ţi le las pe drum

în ele, mă vei regăsi, întreagă.

Stai lângă mine, să vorbim

despre grădina pârjolită

pe lângă care am trecut mai ieri,

grădina cu iarbă arsă, având, în centru,

o cruce, şi

pe cruce, un nume: Destiny

data naşterii: Bigbang-ul

data morţii: Acum

- biografia lui Adam şi-a Evei –.

Stai lângă mine, să vorbim

despre părinţii care,

oricâţi copii îi înconjoară,

au un limbaj numai al lor, un cântec în care

se întâlnesc numai ei doi, dar şi-o tăcere

a fiecăruia.

Stai lângă mine, să vorbim

despre sunet, cum

colindă, la nesfârşit, prin spaţiu, la fel cum

dansatoarea din buric din Cappadocia colindă, la nesfârşit,

acelaşi dans,

al naşterii, triumful care stinge

oftatul cenuşiu al morţii

vibraţie a cărnii, ritm ondulatoriu, coardă argintie pe care

revenim în centrul

din care n-am plecat.

Stai lângă mine, să vorbim

privindu-ne în ochi,

să ne iertăm, şi să ne ierte

iubirea imperfectă.

Sunt întrebari

care se pun

cu tunetul făpturii şi-al planetei

Cel Care ştie să răspundă, tace…

întrebarea

e în ape, în grâu, în drumuri,

în trenuri fără gări,

în rezumatul care suntem

apar fisuri în tâmple,

recifuri, mitraliere,

se încing

cuptoare-n crematorii,

ninge cenuşa

osului alb de dorul de-a fi fluier,

vârstele ard la junghetura zilei

marea-şi vomită peştii pe uscat

să ne înveţe zvârcolirea

semnului de întrebare

şi odihna

din prăpastia tăcerilor de după…

facem din degete lasouri

răspunsului,

să-i prindem măcar umbra

înfigem dinţii, -colţi-, în jugulară,

crezând că-n sânge vom găsi răspunsul

chiar otrăvit, mai bună-i mătrăguna

decât tăcerea

cine,

unde,

de ce,

multiplicatul semn de întrebare

devenit hidră,

metastază,

urlet

şi când plecăm, ducem cu noi

a doua umbră – întrebarea

şi constatăm

că sângele

ne-a înflorit un crin: Răspunsul!