Porunca a 9a: Să nu mătruriseşti strâmb împotriva aproapelui tău!

-Iată-ne ajunşi la un prag al găndirii noastre. De ce spun asta, dragii mei? Pentru că acest complicat enunţ, trebuie, mai întâi să-l înţelegem. Un   profesor  de-al meu, îmi spunea că , dacă vrei să te ştii puternic, trebuie să treci de anumite bariere ale necunoaşterii. Înţelegerea pe care trebuie să o ai asupra unor legi, trebuie formată temeinic de oameni bine intenţionaţi, competenţi şi inimoşi.

Ce înseamnă să fii puternic? Printre altele, a fi puternic, înseamnă şi să iubeşti şi să respecţi adevărul, indifferent de situaţie, de poziţia în care te găseşti, atunci când eşti solicitat să mărturiseşti adevărul.

-Cum aşa, domnule învăţător, întrebă Mihnea, veşnicul nedumerit.

-Uite, dragule, cum stau lucurrile. Dacă tu ar trebui să alegi între a-ţi pierde un prieten şi a spune adevărul, cum ai proceda?

-Nu mi-aş trăda amicul, domnule învăţător…

- Până la un punct, este bine că te gândeşti la loialitate şi, la fel de bine este şi că urăşti trădarea. Însă, dacă amicul tău ar fi făcut o faptă rea, care atrage după ea suferinţă multor oameni neviniovaţi, i-ai mai asunde fapta, doar de dragul lui?

-Nu ştiu c ear trebui să fac, domnule învăţător…dumneavoastră ce spuneţi?

-Mihnea, adevărul este mai presus de orice prietenie.

Există un proverb, care spune ca : ,,nu poţi ascunde nici focul şi nici adevărul,, Prin urmare, de cele mai multe ori, s-a demonstart că adevărul este deasupra tuturor minciunilor, chiar dacă, se întâmplă ca, el, adevărul să aibă câteodată de suferit. Susţinerea adevărului, poate strica uneori prietenii, poate atrage antipatii.

Însă, adevărul este singura cale, care ne adduce liniştea sufletului, care ne apără de complicaţiile unei minciuni. Dacă, de dragul unui prieten, am face o mărtrurisire mincinoasă, asta ar însemna o încălcare a legii Domnului, dar şi a legilor laice. 

Dumnezeu nu iartă încălcarea legilor Sale, iar Constituţia foare multor ţări, pedepseşte aspru minciuna de orice fel.

Pe de altă parte, dacă ştii că aproapele tău a fost vătămat de o persoană rău voitoare, iar tu cunoşti această situaţie, trebuie să spijini aflarea adevărului şi să nu pregeţi să depui mărturie dreaptă, atunci când eşti chemat să ajuţi la stabilirea Adevărului.

Dacă mărturisirea ta nu va fi conform cu realitatea faptelor pe care tu le cunoşti, asta înseamnă că mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. Este o încălcare a poruncii, care atrage după sine nenumărate complicaţii şi dispreţul oamenilor cinstiţi, şi multe alte pedeapse binemeritate. Trebuie înţeles că, spunand minciuni, propriul sufle ţi se intunecă, se otrăveşte şi se distruge.

Sau, altfel spus, un martor mincinos, care poate influenţa greşit stabilirea adevărului, atrage după sine, o pedeapsă care îşi poate priva chiar şi  libertatea celui ce minte.

 Această lege despre care am vorbit azi, dragii mei, ne opreşte să spunem minciuni despre semenii noştri, fie in taina, fie public, sau la judecată!

Domnul învățător s-a oprit un moment. A privit copiii cu drag și i-a rugat să pornească spre casele lor. Era destul ce le spusese azi. Știa asta, după cum îi privea. Mergeți acasă, dragii mei. Povestiți părinților voștri ce ați învățat azi. Sigur că vor mai gasi și ei ceva frumos să vă spună. Noapte bună, micuții mei și nu uitați că avem un singur Dumnezeu!

 Caty Urucu - Şcoala de sub nuc

        Păpuşa cu ochii de stele

Într-un sat îndepărtat, aşezat lângă o apă mare, pe malul căreia creşteau sălcii şi flori, unde erau turme de animale şi lanuri mari de grâu, trăia o fetiţă cuminte şi tristă. Numele ei era Mara.

Ea locuia împreună cu familia într-o casă în care pâinea niciodată nu era îndeajuns, iar hăinuţele erau mereu  prea puţine că să o ferească de frig. Părinţii copilei erau atât de săraci încât nu o mai puteau creşte şi pe ea, hotărând astfel să o încredinţeze unei rude mai înstărite, care măcar aveau cu ce să o hrănească şi să o îmbrace.

Într-o dimineaţă, micuţa noastră, împreună cu mama sa, a plecat  somnoroasă, zgribulită şi nefericită, spre ruda care avea  o bucată de pâine în plus, o hăinuţă şi un caiet pentru sărmana copilă. Au ajuns cu bine în oraşul cel mare, în care locuia familia ce urma să oprească fetiţa la ea.

Această familie locuia într-o casă mare, cu ferestre luminoase, cu scări din marmură şi uşi mari, sculptate.

Ce mult s-a mirat fetiţa  când a intrat mai întâi în curte, văzând pavajul curat şi lucios, stratul de flori colorate, scările uriaşe de la intrare, care o intimidară  pe  Mara peste măsură. Poate oamenii care locuiesc aici, sunt frumoşi, aşa cum este casa aceasta, gândi fetiţa, speriată de faptul că trebuia să se despartă de satul ei, de casa şi de familia ei.

Pe când se gândea la toate astea, uşa cea mare de la capătul scării s-a deschis pentru fetiţă şi mama ei.

- Am adus fetiţa, dragii mei, spuse mama. Suntem prea nefericiţi că să mai putem hrăni încă o gură, aşa că vă rog să aveţi grijă de ea, după cum v-o învăţa Dumnezeu…

Spunând aceste cuvinte cu lacrimi în ochi, mama şi-a  luat rămas bun de la fetiţă şi ieşi repede, că să nu audă plânsul copilei.

- Cum te cheamă? se auzi întrebată micuţa de tânăra doamnă, care se vede treaba că urma să fie noua ei mamă.

- Mara… răspunse micuţa printre hohote de plâns.

- Şi de ce plângi tu, Mara?

- Pentru că vreau  acasă, la mama...

- Nu plânge, Mara! Vei merge şi acasă, numai că acum trebuie să rămâi un timp la noi. Ai să te îmbraci frumos, să mănânci bine şi ai să stai aici, în casa asta frumoasă.

Fetiţa  nu a mai plâns. Dar nu pentru că i se promisese că va avea toate acestea, ci pentru că înţelesese că nu trebuie să supere pe noua ei mamă. Acasă i se spusese să nu necăjească pe oamenii aceia la care urmă să rămână, să fie ascutatoare şi cuviincioasă.

În zilele şi lunile următoare, fetiţa începuse să se obişnuiască cu locul în care fusese adusă, chiar dacă mereu se gândea la satul ei, la familia şi prietenii ei.

Aproape în fiecare dimineaţă, Mara mergea în piaţa din capătul străzii, împreună cu mama ei cea nouă. Era cuminte, nu crea neplăceri, avea grijă să-i stea alături mereu, ca să nu se rătăcească, mulţumindu-se cu câte un covrig, pe care îl mânca  cu gândul la frăţiorii de  acasă.

Când fetiţa  a mai crescut, a mers la şcoală, bucurându-se  că va învăţa să scrie, asta fiindcă întâiul ei gând a fost să trimită părinţilor ei, o scrisoare frumoasă şi liniştitoare. De când începuse să meargă la şcoală, Mara avea o îndatorire nouă: să cumpere pâine de la magazinul apropiat.

Într-o zi micuţa noastră a primit câţiva bănuţi, o sacoşă cam mărişoară pentru trupul ei firav, şi i se spuse:

- Du-te să cumperi pâine şi lapte, dar să ştii că de data asta, trebuie să traversezi bulevardul. 

trecerea de pietoni, nu te grăbi şi, mai ales, fii atentă să nu pierzi banii!

- Bine, răspunse fetiţa, plecând bucuroasă că azi va trece singură bulevardul cel mare, pe unde treceau tramvaie, maşini şi troleibuze.

Atentă şi fericită, Mara mergea strângând la piept sacoşa în care pusese bănuţii, de care trebuia să aibe grijă, aşa după cum fusese sfătuită. În capătul străzii era magazinul de pâine. Până aici fusese singură de atâtea ori, dar, ca să cumpere şi lapte,  urma să traverseze bulevardul.  Ştia că, împreună cu mama ei, în drum spre şcoală treceau doar pe la semaforul de alături, atunci când se aprindea culoarea verde. 

Nu era greu, mai ales că mai erau copii şi oameni mari care aşteptau la semafor. Curând, împreună cu grupul, fetiţa a traversat. S-a bucurat că a fost curajoasă şi că a îndeplinit încă o dorinţă a noii sale mame. Lângă magazinul unde Mara trebuia să intre, era o vitrină; o mai văzuse de multe ori în drum spre şcoală. Dar era mereu grăbită şi niciodată nu se oprea să admire lucrurile din vitrina împodobită. Ce-ar fi să se oprească puţin? Doar i se spusese să nu se grăbească. Cu mânuţele la piept, în care ţinea strâns bănuţii pentru cele ce trebuia să cumpere, fetiţa se apropie de vitrină. Ce bine că imediat sub geamul stradal era o treaptă, pe care Mara s-a urcat, reuşind să vadă mai bine ce ascunde uriaşa fereastră luminată!  Aşezate pe o pânză lucioasă cu falduri strălucitoare, erau atât de multe lucruri ca venite dintr-o poveste uimitoare. Cărţi de colorat, creioane, baloane, mingi multicolore, maşinuţe, avioane…Mai sus, agăţată cu nişte fire aproape invizibile, privind semeaţă spre toate minunăţiile din fereastră, era o păpuşă. Buclele ei mari, îi cădeau pe umerii acoperiţi de un guler cu dantelă, iar una din mâinile ei era ridicată uşor, arătând spre toate  splendorile vitrinei. Dar ochii… ce stele albastre, ce lumini sclipitoare!  Rochiţa, ca o petală uriaşă de trandafir alb, acoperea până şi pantofiorii roşii. Îi lipsea doar o coroniţă că să fie o regină. Dar asta şi era păpuşa aceasta cu ochii de stele. Era  regina ei, pe care nu se mai sătura să o privească.  

Îl privesc pe domnul Gabi Cobori  cu admiraţie. Ştiu că de multe ori, uităm să le mulţumim celor de lângă noi, pentru ceea  ce fac pentru noi, iar asta nu e deloc înţelept. Ascultându-i poveştile acestui fost poliţist, am înţeles că niciodată nu e târziu să recunoaştem meritele unui om. Îi ating uşor mâna, care a ţinut cândva pistolul, care a dezarmat şi a încătuşat infractori periculoşi şi-i şoptesc : ,,Vă mulţumesc!”

Gata. Am terminat cafeaua, chiar dacă domnul Gabi nu şi-a isprăvit toate amintirile. Poate că într-o zi, ne vom mai întâlni, ca să-mi spună  şi alte poveşti. Deocamdată, sunt fericită că a avut încredere să-mi destăinuie câteva întâmplări din viaţa dumnealui. Ne despărţim. Plec însoţită de un gând de recunoştinţă faţă de domnia sa şi de toţi cei care,  uneori, chiar îşi pun viaţa în pericol pentru noi.

 Caty Urucu - Onoare, Caracter şi Adevăr

Am intrat în magazin.  Singur, precaut şi cu curaj.   Era un magazin mic, cu mărfuri înghesuite şi de toate felurile. Câteva sticle de băuturi alcoolice erau sparte, înşirate pe jos. Am cerecetat cu privirea întreaga suprafaţă a localului. Întâi am observat vânzătoarea.  Era lividă, tremurând ca varga dincolo de tejghea. La vreo doi metri, după un raft, infractorul. Avea privirea unui consumator de alcool. Voia să pară fioros, ca să intimideze şi să poată obţine bani, ţigări şi mărfuri care să-i întreţină viciul. Când m-a zărit a tresărit, străduindu-se să pară stăpân pe el. Nu-i plăcea că venisem, dar nici nu voia să se dea de gol că se simte deranjat de prezenţa mea. Infractorii ăştia vor să fie doar ei cu victimele, ca să obţină de la ele  ceea ce vor fără ca faptele lor să fie  tulburate de martori sau, mai rău, să fie consemnate pe la noi.

          -Bună seara, oameni  buni! Ce aveţi de împărţit? Ce s-a întâmplat?

          -‘Seara. Şefu’! Ce cauţi p-aici? Vezi că era un scandal în blocu’ dă alături, mă întâmpină turbulentul cu un aer de nevinovat.

          -La ăla am venit, zic, intrând în jocul lui. Dar am trecut şi pe-aici să văd ce e cu mărfurile astea aruncate pe jos.

Dintr-o data mă trezesc cu biata vânzătoare sărind din locul în care era, direct în braţele mele. Aproape că mi-a acoperit ochii şi mâinile devenind şi eu vulnerabil în faţa pericolului. O îndepărtez calm şi-i spun să se liniştească, fiindcă eram acolo şi trebuia să mă ajute să rezolvăm situaţia. Tremura ca frunza şi respira de parcă alergase câteva staţii de maşină. Isteaţă, fata a înţeles ce i-am sugerat şi s-a îndepărtat imediat de mine.

          -Vrea să mă omoare, fiindcă nu i-am mai dat ţigări şi vin pe caiet, spune, de la o distanţă rezonabilă.

          -Şi ce mama dracului păţeai fă, dacă îmi dădeai şi mie, era o crimă? A dracu’ ce eşti!  Lasă fă, că ştiu eu cine eşti! Lu’ Marin îi dai mereu. Îi dai pâine, lapte, ouă…I-ai dat şi ţigări aseară. Ce fă, eu n-o am aşa lungă ca a lui?!

          -Măi omulle, dacă după criterile astea serveşte clineţii, bănuiesc  că tu,  nu sabia ai fi scos-o în faţa doamnei. Dar, eu n-am de unde să ştiu ce se întâmplă pe aici, aşa că e mai bine să vorbim serios.

          -Domnule poliţist,  interveni fata, el are datorii mari şi patronul mi-a interzis să-l mai servesc până nu-şi achită datoriile vechi.

          Dintr-o data mi-am amintit  de scandalagiul din faţa mea, care mai avea o plângere la noi depusă împotriva lui.  Sesizarea se întindea pe câteva pagini.  Un grup de cetăţeni  ne aducea la cunoştinţă că  scandalagiul  din faţa mea nu prea are memorie când este vorba de returnarea banilor pe care îi împrumută.

-Omul ăsta, reiau discuţia,  mai are ceva datorii, în afară de aia pe care o are la dumneavoastră, doamnă.

          -Ce datorii am , şefule ? M-a mai reclamat şi Geani? Sau cumva belitu’ dă Pandele… Dă la el n-am luat nimic. Minte, fir-ar mama lui a dracu’ dă spurcat!

Caty Urucu - Onoare, Caracter şi Adevăr

-Bea apă, tăntălăule, urlu la el! Apoi, îi şoptesc: spune încet ce se întâmplă. Tuşeşte tare şi vorbeşte şoptit, ca să nu observe ceilalţi. Ai o şansă să te ajut, n-o irosi. Urlu iar: ,,Bea măi băiatule apă, n-auzi?”

Cu buzele învineţite de frică, tuşind din când în când, băiatul mi-a zis că  infractorii  din celula în care stătea smulseseră primul rând de gratii şi că lucrau cu oarecare viteză la cel de al doilea rând, în idea că vor reuşi să evadeze. Cum se întâmplase asta? Făcuseră rost de o pânză de bomfaier, pe care o ascundeau pe undeva prin celulă. Rupseseră un picior de la unul dintre paturi, pe care să-l folosească în chip de armă ,  cu care să atace agentul de poliţie, când deschidea uşa dimineaţa.

          -Stai liniştit, i-am zis, du-te înapoi şi poartă-te normal. Ai încredere în mine şi nu te da singur de gol. Ştiu că sunt periculoşi şi mă bucur că mi-ai spus, iar pentru asta te asigur că n-am să-ţi pun viaţa în pericol. Ai să vezi că nu ţi se va întâmpla nimic. Totul este să fii tu calm. Copilul a plecat în celulă. I-am urmărit reacţiile. Din când în când treceam prin faţa celulei în care era, fără să privesc direct la el. Vorbeam cu alţi deţinuţi, din apropierea celulei cu pricina, ca el să ştie că sunt acolo şi că trebuie să-şi păstreze firea. Îi auzeam vorbind ţigăneşte pe cei despre care mi se spusese că vor să evadeze. Spuneau, printre altele, privindu-mă cu ură: ,,Dă-l dracu’ de prost că nu ştie nimic, nu i-a spus bidiviu ăsta, ne-am speriat degeaba. La noapte ne pornim iar la treabă, că nu mai avem mult. Îi crăp eu capu’ gaborului ăsta,  mâine dimineaţă când ne deschide uşa să ducem tineta”. 

Bineînţeles că am raportat imediat  situaţia. Am comunicat şi colegilor mei descoperirea, ca să vegheze şi ei , până la intervenţia în forţă a Grupului Operativ.  S-au luat imediat măsuri, care au rezovat pe loc incidentul. Am  protejat minorul, care îmi adusese la cunoştinţă informaţia foarte preţioasă pentru noi. Totuşi m-a mirat că, deşi este o restricţie şi un control foarte riguros, deţinuţii au reuşit să introducă în incintă pânza aceea metalică.

Caty Urucu - Onoare , Caracter şi Adevăr

-Vrednicule…câţi ani ai?

-Treizeci, nea Gabi…

-Numai bun de treabă! Dar munceşte careva din casa voastră?

-Hî hî, hî! Nu putem, că suntem bolnavi amândoi, mânca-ţi-aş! Ea are cu şalili, eu cu capu’! Mă inervez rău, să moară mama! Să nu stai în faţa mea când mă inervez…sparg, rup, omor…nu ştiu ce fac. Mai ales dacă sunt beat, e mai rău… Mi se face pă urmă rău şî zac cu săptămâna în pat.

-Da. Înţeleg. Cu ,,şalilii”   bolnave,  săraca nevastă-ta ţi-a trântit opt copii, iar tu cu sabia asta hrăneşti atâtea guri… cât de bine pricep! Aş fi preferat să nu fi înţeles  aşa de multe… Nu  întotdeauna e bine să le pricepi.

-Da’ dă ce  îţi baţi capu’ , bre, nea Gabi?! Uite, eu nu ştiu carte dăloc. Pui deştu’  sau trag linie când mă pune careva să semnez un act. Dă citit, n-am citit în viaţa mea şi nici nu-mi trebuie. Ăştia care citeşte e cam nebuni. Nu vezi că doctorii, profesorii, avocaţii  şi popii e cam duşi cu pluta? Ai dracu’ , zici că vorbeşte limbi străine  când deschide gura.

-Ai vorbit tu cu ei? Nu prea îi înţelegi, bag de seamă.

-Da, am angajat un avocat când am ajuns prima data la răcoare şi mi-a luat banii dăgeaba. Tot la puşcărie am ajuns. Parcă omorâsem pă cineva! L-am zgâriat pă unu’ cu sabia, cât să-l bag în boale şi  să nu-mi mai ceară banii dă aveam să-i dau. Şi m-a condamnat trei ani… Vorbea ăia ai dracu’ la trebonal, dă parcă era engleji. O boabă n-am priceput. Dacă aveam sabia la mine, îi învăţam eu cum să să poarte  şi să vorbească cu mine…

Caty Urucu  - Onoare, Caracter şi Adevăr

Omul nostru, simţind arma că îi atinge trupul s-a îngălbenit şi din cauza emoţiilor pe care nu le-a mai putut controla şi-a udat pantalonii.

-Măi, ţie ţi s-a vărsat ,,pătrăţica” de coniac din buzunar? Măi, păcătosule, de ce te bagi în fărădelegi d-astea ştiindu-te emotiv şi, mai ales, știind cum se termină? Spune, cui duceai plicurile astea?

Bâlbâindu-se, speriat peste măsură, omul nostru uitase şi de ironie şi de orice încercare de a scăpa din impas. A înţeles că doar colaborând mai are o şansă.

-Vi…vi…vine unu’ la autogară cu un Mercedes și să le ia ca, ca, ca  să le ducă în Ungaria.

-Şi cu cât te plătesc ăştia pentru “isprava” ta , gogomanule?

-O o o mie de lei, şefu’!

-Măi, dacă te duceai la muncă şi ţi-i luai fără să rişti nimic, nu era de o mie de ori mai bine?

-Nu!

-Cum nu, măi? Mie mi-e mai bine să muncesc şi să dorm liniştit noaptea. Pentru tine de ce e mai confortabil aşa? E mai bine acum că o să stai pe la “Miticica “ vreo cinci ani, dacă nu mai mult? Ăsta e trafic şi se pedepseşte urât.

-Da, dar şi cu şef pe cap, cu sculatu’ de dimineaţă, cu dusu’ zilnic cu autobuzu’, e mai bine? Măcar la puşcărie am ce să mănânc şi am şi căldură iarna…

-M-am lămurit cu tine. Nu mai ai nicio scăpare. Dacă gândeşti aşa, cred că nu sfârşeşti bine. Dar ar mai fi o formă de micşorare a pedepsei. Dacă colaborezi cu noi şi cu justiţia o să ai parte de clemenţă la stabilirea pedeapsei. A răspuns imediat propunerii mele.

Nu l-am mai încătuşat, am rămas cu el în autocar, timp în care colegul meu a fost la întâlnirea cu camaradul de trafic al neisprăvitului, pe care l-a şi înhăţat. Adus în autocar de colegul meu, constat că acesta era elegant, ceva mai şcolit şi mai inteligent decât prăpăditul de cărăuş pe care îl prinsesem în autocar. Şi cu toate astea, mergeau împreună la Secţie să li se întocmească un dosar pentru aceeaşi infracţiune. În urma cercetărilor s-a descoperit în tapiţeria autocarului o cantitate surprinzător de mare pentru un transport obişnuit în perioada aceea.

-Cât a fost?

-7 de kilograme de heroină. O ,,bombă” care a explodat pentru noi cu o primă considerabilă, dar şi cu o diplomă în care am fost declaraţi ,,Poliţiştii anului”.

-Bună şi intersantă povestea asta.

-Dar mai am una, care ar trebui să pună în gardă multe persoane corecte şi cinstite care nu ştiu altceva decât să-şi vadă de viaţa lor şi a familiei.

Caty Urucu - Onoare Caracter şi Adevăr - fragment

  -, , nu trebuie să fiţi judecătorii mei şi , cu atât mai mult călăii mei. Totuşi, eu cred că mă confundaţi…
-Grijania mă-tii de pui de târfă…ce bă, ai uitat când la Piaţa Rahova te-ai băgat tu să scoţi din ştremeleagu’ meu o târfă pă care o plătisem şi după aia’ i se părea că e greu să stea frumos pentru câte lovele primise?
Gata, ştiam cine sunt! Rămân pe loc şi dau să le răspund. În spatele meu aud căzând un obiect tare şi greu, care se sparge de asfalt . Nu întorc capul, gândind că încearcă un complice de-al lor să-mi atragă atenţia, pentru ca ei să mă poată ataca, fără să mă apăr. Sar în lateral, cu ochii pe cei doi. Întrorc privirea o fracţiune de secundă, dar nu văd pe nimeni în direcţia de unde venise obiectul tare, care se spărsese de asfalt. Doar bucata mare de cărămidă zăcea pe jos, spartă în zeci de bucăţele. Mă înfior, la gândul că sunt atacat din mai multe părţi, iar eu sunt singur. Încă două cărămizi vin ca nişte grenade uriaşe, la un interval foarte scurt. Se sparg şi ele de asfalt, stricând liniştea dimineţii. Atacatorii cuţitaşi se privesc îngrijoraţi. Înţeleg că nu pentru mine se aruncau cărămizile, ci pentru a-i îndepărta pe ei. Următoarea cade mai aproape de cei doi, iar asta îi face să se retragă precipitat. Aleargă înjurând şi ameninţând. Cel mai mărunt îşi etalează fugind pumnul drept, în care luceşte o armă albă, pe care încă nu o scosese în timpul micii confruntări cu mine. Erau pregătiţi să curme viaţa unui om, doar pentru că nu li s-a permis să se împerecheze în stradă, ca animalele, în grup şi fără voia partenerei. Doamne…uneori, cei cu staţiune bipedă, care au pretenţia să li se spună oameni, sunt mai răi decât animalele.
Întorc capul, să văd ce se întâmplă cu cărămizile. Gata, e linişte. Din spatele unui copac apar doi dintre muncitorii pe care abia îi salutasem.
-Nea Gabi, ăştia sunt spurcaţii ăia care stau la pândă pe aici de vreo câteva zile. Cred că te-au urmărit. Îi cunoşti?
-Întâi şi întâi, vă recunosc pe voi, ca pe salvatorii mei. Trebuie să vă mulţumesc că mi-aţi scăpat viaţa. Apoi, să vă răspund la întrebare. Dacă mă gândesc, după cum i-am auzit, cred că sunt nişte păcătoşi care au participat la un viol în grup în Piaţa Rahova. Şi atunci când am scăpat fata m-au ameniţat, dar aşa fac mai toţi infractorii, atunci când îi surprinzi în flagrant. N-am crezut că pentru un aşa incident minor se pot răzbuna. Oricum, vă mulţumesc şi vă salut.Acum trebuie să ajung acasă, dar diseară, când ieşiţi din program, am să fiu aici să mergem la restaurantul de alături.
Când am ajuns acasă, sigur că n-am povestit incidentul nimănui. Dar, pentru prima dată, am intrat în camera copilului şi am privit-o îndelung cum dormea. N-am atins-o , ca să nu-i stric somnul. Dar am privit-o mult timp. Soţia mi-a pus să mănânc. Apoi a făcut cafea. Nu m-am mai culcat. Îmi pierise somnul. Am băut, după ceva vreme, o cafea mare împreună cu ea. Am ascultat tot ce-mi povestea. Nu ştiu despre cine şi despre ce vorbea, dar ştiu şi acum la ce mă gândeam. Mi se părea că este o prinţesă, care venise la mine acasă, ca să-mi aducă bucurie şi lumină. Nu după mult timp, mi-a adus în viaţă şi fetiţa, care creştea ca o căprioară într-un crâng liniştit. Nu puteam să le spun ce mi se întâmplă, ce pericole trăiesc. Asta le-ar fi stricat bucuria zileleor şi liniştea nopţilor. După ce soţia a plecat la slujbă, am gândit că ar fi bine să cumpăr un buchet de flori, pe care să-l duc mamei. Trebuia să-i spun ceea ce am simţit nevoia, atunci când eram în pericol. 

Caty Urucu - Onoare, Caracter şi Adevăr - fragment

 Cartierul meu se afla în zona Dosul Morii, între cârciuma lui Bobocică, Alimentara lui Ouate, grădinile de zarzavat ale bulgarilor ciopleni și biserica lor catolică. Un capăt al străzii ducea spre groapa de nisip, vecină acum cu Centrala Termoelectrică București Sud. Casa primilor mei ani de viață avea o cameră joasă, din pământ, mobilată doar cu două paturi și un godin. În curte se înșirau încă trei case mici, un grajd și un cais. Bunicul Gheorghe căra nisip pentru ridicatul caselor. Poate aveam cinci ani când am intrat în grajd unde cei doi cai, Lola și Bălan, mă miroseau blând, suflând peste mine aer cald. Îmi plăcea asta. Mi se părea că primesc o binecuvântare din nările lor mari şi blânde. Bălan era aproape alb și, spre durerea mea, avea ochii sângerii. Era orb și mă întrebam cum de mai trage căruța pe străzi. Dar nu a trecut mult până am aflat durerosul secret. Cu puţin înainte să aflu cauza orbirii calului, un unchi m-a urcat în caruță și am plecat la cărat nisip. De data asta Bălan trăgea singur căruța. Din când în când unchiul îl lovea cu biciul şi asta mă durea şi pe mine, nu doar pe bietul animal. "Unchiule, de ce îl biciuiești pe Bălan?" am întrebat. "Altfel nu mai are putere să tragă și îl duc la abator", mi-a răspuns. "Dar acum de ce l-ai lovit iar?", am întrebat din nou, "Nu vede și când se sperie de ceva nu ia în seamă cum trag de hățuri, aşa că trebuie să-l lovesc ca să nu ne răstoarne cu căruță cu tot". De atunci am refuzat să merg la cărat de nisip. Peste un timp am intrat în grajd , să-mi mângâi prietenii. Aşteptam ca ei să-mi trimită prin nările lor dovada bucuriei de a mă simţi lângă ei. Bunicul era acolo. Vorbea cu cineva. M-am oprit, ca să ascult ce se întâmplă. El, bunicul, îl dojenea pe unchiul meu că a lovit calul cu biciul peste ochi. Am încremenit de durere. Un ţipăt, de groază şi de revoltă mi-a scăpat din adâncul inimii. Ce nenorocire auzisem?! M-au trimis imediat afară. Am ieşit plângând. Atunci , sfâşiat de durere, înţelegeam ce s-a întâmplat după ce , cu ceva vreme mai înainte, îi văzusem ochii sângerii. M-am întors, i-am vorbit plângând:,,Prietenul meu Bălan, suferi din cauza unui om. Şi eu sunt om, dar niciodată nu am să înţeleg, nu am să accept cruzimea semenilor mei!” A doua zi am intrat pe furiș în grajd să-l mângâi pe iertătorul meu prieten , Bălan. El, cu un ochi sângerând, m-a mirosit și a suflat aerul cald, dăruit de sufletul său iubitor, în părul meu blond. Am stat nemişcat, ca atunci când mergi la preot pentru spovedanie. Trist, într-un târziu Bălan și-a întors capul în căpița de paie. Au mai trecut câteva luni și am aflat că dragul meu prieten necuvântător a fost dus la abator. De atunci eram cel mai singur copil, curtea părea mai mare și rămăsese goală fără Bălan! M-am ascuns în spatele casei și am plâns. N-a mai avut cine să mă consoleze. Ştiam că Bălan ar fi suflat peste mine aerul cald, trimis odată cu blândeţea inimii lui. Dar plecase pentru totdeuana. Nu l-am uitat nici acum pe Bălan , sufletul drag, prietenul sincer!
Cati Urucu - Maestrul paradoxal - fragment

-E normal să avem un echilibru, pe care e musai să-l păstrăm în faptele şi vorbele noastre. Altfel se întâmplă cam ceea ce ne arată televiziunile, la emisiunile de scandal şi la ştirile de cancan. Ştiţi, continui discuţia, domnul meu profesor Beniamin Cotigaru, spunea că dacă nu poţi să dai iubire, înțelepciune, frumusețe, înseamnă că nu ai înţeles care este rolul tău în lumea asta…

-Doamnă dragă, lucraţi pe undeva acum? Mă întrerupse doamna Angela Manu, aprinzând o altă ţigară. Vă rog să nu consideraţi indiscretă întrebarea mea, dar vă propun, dacă sunteţi de acord, să mă ajutaţi să trec peste situaţia în care sunt. Am să vă plătesc serviciile. Am văzut că sunteţi punctuală,  empatică, vă acomodaţi repede cu locul şi cu oamenii, sunteţi intuitivă şi, recunosc că  am nevoie de astfel de oameni. Simt că ne vom înţelege. Tatăl meu, pe vremea când eram de-o şchioapă, era îngrijorat de sensibilitatea şi chiar slăbiciunea mea faţă de oameni. Spunea că nu crede că mă  voi descurca în vâltoarea lumii ăştia.

-Şi, după câte văd, s-a înşelat.

-Nu s-a înşelat,  din păcate, primesc răspunsul sec, fără o altă explicaţie. Dar, nu mi-aţi răspuns la întrebare, reveni doamna Manu la subiectul care o interesa.

- Deocamdată nu am un angajament permanent de muncă.

Ştiam că interviul pe care i-l luasem doamnei cu o zi înainte, îmi lăsase impresia că dincolo de ceea ce îmi spusese, existau multe de povestit. Trăise în trei lumi  atât de diferite, de-a lugul celor peste opt decenii. Vremea regaităţii, a comunismului şi vremurile tulburi şi fără denumire exactă a postrevoluţiei decembriste. Hotărăsc să rămânând aici, cu domnia sa. Voi descoperi multe istorii ale unor vieţi interesante, la care această doamnă a asistat. Trăirile, obiceiurile  şi tabieturile doamnei Angela  Manu, vor fi pentru mine un nepreţuit subiect, care, îndrăznesc să  sper, să fie adunate într-o carte. A trăit într-o lume frumoasă şi demnă, iar asta mă interesează. Nu am de ce să mă îndoiesc că-mi voi îndeplini visul, gândesc, lăsând să-mi future un zâmbet în colţul buzelor.

-De ce zâmbiţi? Mă întreabă doamna.

-Eu cred că întâlnirea noastră va fi constructivă, stimată doamnă. Dacă îmi permiteţi, aş avea de făcut destule lucruri prin bucătărie, chiar din acest moment.

-Să discutăm, atunci, despre salariul pe care îl pretindeţi, fiindcă sper să fie de lungă durată  colaborarea noastră.

-Deocamdată, în situaţia asta, o mie de vorbe, după cum spune românul, un ban nu fac! Ceea ce este de făcut acum, nu suportă amânare.

 Aici, chiar aici unde piciorul meu a călcat pentru întâia oară, Regina României mele oprea trăsura. Dincolo de gardul acesta din piatră albă, văd aşa-zisul Castel. O clădire modestă, ţinând cont că era construită pentru o Regină, dar care inspiră rafinament şi bun gust, încă de la prima vedere. O urmez pe Irene, care îşi deschide umbrela, fiindcă suntem deja printre alte zeci de turişti, sosiţi aici, gata să simtă spiritul Reginei noastre.

Mai întâi, vom vizita grădinile ei, despre care Irene ne spune că, după aproape un secol de existenţă, încă se mai bucură de un renume european.

Întorc privirea spre strada pietruită pe care se opresc multe autocare, din care coboară alţi şi alţi turişti.

“- Măria Ta!, mă adresez în gândul meu cel tainic, Reginei mele, ştii câtă lume încă te admiră? Ştii că  acum vorbesc cu tatăl meu, căruia îi mulţumesc pentru adâncul respect pe care mi l-a transmis faţă de Regatul Român şi întemeietorii lui?”

 Printre gândurile mele, o aud pe Irene, care ne spune că pe locurile acestea a trăit şi domnit între anii 1347 şi 1386 un anume despot – Dobrotici, cel care a declarat independenţa acestui ţinut faţă de Imperiul Bizantin. De aici ar fi rămas numele Dobrogei.

La scurtă vreme, după moartea fiului acestui despot, care a murit şi el în luptele cu otomanii, domnitorul Mircea cel Bătrân avea să unească Dobrogea cu Ţara Românească. După dispariţia lui Mircea, Dobrogea a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman unde va rămâne timp de 450 ani.

Mult mai târziu, România a devenit regat, fiind binecuvântată de Dumnezeu cu marele domnitor Carol I.  În cei 48 de ani de domnie, Carol I a obținut  independenţa ţării de sub dominaţia otomană şi a ajutat ca Bulgaria să se dezrobească de sub acelaşi jug. Împreună cu soţia sa, Elisabeta, Regele Carol lasă moştenire tronul României, nepotului său  - Ferdinand. Ferdinand de Hohenzollern. El  se căsătoreşte cu principesa Maria, care devine Regină în 1914. Regina a fost numită de popor “Mama Regină”, “Mama răniţilor”, “Regina soldat”, datorită acţiunilor şi comportamentului său, din perioada atât de grea a Întâiului Razboi Mondial. 
      A făcut o serie de turnee internaţionale prin care promova interesele României. Este bine cunoscut  cel din anul 1926.

            Regina Maria a fost legată sufleteşte de două locuri: Balcic şi Bran. "Balcicul şi Branul sunt casele mele de vis, inima mea", spunea Regina Maria.
Balcicul l-a descoperit prin intermediul lui Alexandru Satmari, în 1924. Un an mai târziu avea să înceapă proiectul şi construirea domeniului de la Balcic. An de an, domeniul a fost înfrumuseţat cu noi construcţii şi celebrele grădini. Primăria împroprietăreşte artiştii, care veneau şi pictau aici.

Reginei, în Balcic, i se spunea “Sultana”, poate şi pentru că vila sa aduce cu construcţiile musulmane. Obişnuia să se plimbe prin oraş, împărţind bani familiilor nevoiaşe. Castelul a fost botezat de ea drept Cuibul Singuratic. Este de fapt o vilă, nu un palat, ridicată în mijlocul unui parc minunat… Aici își petrecea timpul Regina Maria, obosită de agitația Bucureștiului modern și de politica vremurilor.

Irene se opreşte o clipă, suficient cât să pot întoarce capul spre palat. Constat că Irene este bine informată şi, ca urmare, ne spune şi nouă ceea ce ar trebui să ştie orice român.

Continuă povestea Reginei, despre care ne mai spune că a militat pentru interesele României, fiind un adevărat ambasador al ţării, fapt pe care era şi firesc să-l facă fiindu-ne Regină. După Primul Război Mondial, a avut întrevederi cu conducătorii Antantei, militând pentru recunoaşterea internaţională a României Mari. După încoronarea de la Alba Iulia, a efectuat vizite externe în care a făcut cunoscută cultura poporului român.

Când îşi întocmeşte testamentul, Regina Maria cere ca după moarte,  inima să-i fie depusă în capela pe care o construişte pe malul mării: Stella Maris, iar corpul să-i fie îngropat la Curtea de Argeş, alături de ceilalţi membri ai familiei regale.

Moare la Sinaia, la data de 18 iulie 1938, în vârstă de 62 de ani. N-a mai trăit nenorocirea de a vedea cum România pierde Cadrilaterul, în 1940. Inima ei a fost luată din Balcic şi dusă la Bran. Preţioasa inimă, încrustată în pietre preţioase, se află acum într-o casetă de argint. De aducerea inimii la Bran s-a ocupat Prinţesa Ileana, moştenitoarea Castelului Bran. Numai că, în 1968, regimul comunist trece caseta şi inima în patrimoniul României, iar acum se află, în clădirea Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. Trupul neînsufleţit al Reginei Maria este alături de soţul său, Regele Ferdinand,  la Curtea de Argeş.

Impresionante sunt cuvintele Reginei din testamentul său:

“Ţării mele şi Poporului meu, când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.  Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”

Missy, "Mama răniţilor şi sufletul României", sau, într-o singură persoană, Regina Maria a României, merită să fie pomenită de noi toţi, în octombrie anul acesta, când se împlinesc 130 de ani de la naşterea ei.

            S-a sfârşit , deocmdată povestea Irenei. Pornim pe aleile înflorite. Bunul gust şi profesionalismul cu care au fost aranjate lacurile cu nuferi, serele cu nuferi, grădinile și terasele care se ridică pe pantele dealului abrupt încep chiar din spatele casei. Nimeni nu s-ar fi gindit ca ea, Regina, să facă o curte pe un povârniș ce pare imposibil de amenajat. În afară de regina noastră, nimeni de aici aici nu a văzut în  spaţiul acesta sălbatic, un loc care merita domesticit. Ea a văzut adevăratul potenţial, în ciuda dramatismului și inconveniențelor locului. A gândit, a iubit ideea şi locul. Ceea ce a rezultat este o minune. A riscat, dar a avut cert o viziune. Amenajarea acestui povârniș neospitalier a fost pariul reginei. Tocmai dificultatea lui a atras-o.

Casa este mult mai mică decât palatele ridicate după 1989 de îmbogățiții de azi la Snagov, în nordul Bucureştiului, şi nu numai. Cuibul liniştit este o casă modestă, în care măsura şi bunul gust fac regula. Construită pe model otomano - balcanic, cu linii rotunde și delicate. La parter sunt trei încăperi de mici dimensiuni și un hol, la etaj se găsesc doar dormitorul reginei și baia personală. Sunt doar câteva piese de mobilier. La etaj mai este o terasă modestă din lemn de unde se văd marea și Balcicul.

Caty Urucu - Locul acesta mă aştepta pe mine

 -Am fost căsătorită cu un domn, ofiţer în armată, îmi şopteşte doamna Angela.L-am iubit, poate şi fiindcă a acceptat-o pe mama, cu care s-a înţeles.Din păcate, am fost martoră la o scenă, pe undeva pe Calea Vicoriei, când soţul meu a binevoit să intre cu o tânără într-o maşină.L-am văzut. Dacă mi s-ar fi spus, aş fi zis că persoana care mă informează, mă minte, din oarecare interes. Însă, a trebuit "să-l las", cum zice Maria Tănase, chiar dacă îl iubeam.. M-a adorat, recunosc, dar tentaţia lui a pus o barieră între noi, pe care eu n-am mai putut s-o ridic. Mama a insistat mult să-mi păstrez căsnicia.Spunea că bărbaţii sunt vânători, că ar fi bine să-i ascult sfatul, fiindcă singurătatea unei femei este mai greu de suportat la bătrâneţe, iar tinereţea trece repede. Când ne-am despărţit, ne-a invitat pe amândouă la restaurant, unde a insistat să ne împăcăm.

Mărturisesc că am ascultat mai mult povestea unui client al restaurantului, care vorbea despre Fărămiţă Lambru, pe care Maria Tănase l-a transformat dintr-un lăutar într-un adevărat artist, decât insistenţele sale de a ne reface relaţia.

- Să înţeleg că împăcarea nu a avut loc.

- Mama l-a susţinut şi în restaurant să-l iert. Zicea că mă iubeşte şi că mă pedepseşte Dumnezeu dacă îl las, fiindcă o bătrână din anturajul ei, i-ar fi spus că se sinucide, dacă nu ne împăcăm. El, încurajat de mama,  susuţinea că nu ar exista nimic între el şi doamna aceea. Totuşi, după ce am divorţat, ,,nevinovatul” s-a căsătorit cu ea. Mama a înţeles că nu mi s-a părut, că nu sunt capricioasă şi că , dacă l-aş fi iertat, s-ar fi putut repeta  trădarea.

 - Deci, nu aţi luat o decizie pripită.

- Nu. Nu vreau să fiu înşelată şi minţită . Am îndurat destule umilinţe, după ce a căzut guvernul  în *44. Mama mi-a vândut aproape tot aurul, inclusiv cereceii dăruiţi de tata,  pe care îi iubeam foarte, foarte mult. Mergea în târgurile improvizate şi le ducea acolo, unde era nevoită să negocieze cu oameni de toate categoriile, ca să poată să obţină banii pentru întreţinerea mea în şcoală. Nu lucra nicăieri, iar eu trebuia să termin Şcoala Sanitară, ca să am un viitor.

- Toţi au fost aşi, iar eu am văzut că şcoala românească de medicină a dat absolvenţi de geniu. Însă, altceva m-a făcut să fiu mândră de faptul că am lucrat cu aşii vremii şi al vremurilor bune ale medicinii româneşti: doctorul Popovici, care luptase în primul război mondial, om destoinic şi doctor de excepţie.  A avut norocul s-o cunoască pe MS Regina Maria. Îmi povestea că, într-o zi, în timpul unui atac periculos al inamicului, MS a intrat pe linia frontului, ca să salveze viaţa unui ostaş rănit. Speriat de ceea ce se putea întâmpla oricând, medicul şi colonelul de atunci, i-a ordonat să se întoarcă în spatele frontului, la răniţii scoşi deja de pe linia I. S-a supus ordinului, deşi era regină. Acum se amuza de întâmplarea aceea, dar atunci, când a văzut-o printre soldaţi şi arme fumegânde, spunea că pur şi simplu a înmărmurit.

Privirea doamnei Angela devine absentă. Priveşte prin mine, iar iamginile pe care, probabil că le vede, îi aduc în luminile ochilor o căldură, pe care mi-o transmite şi mie. Îmi povesteşte despre părinţii săi, despre regii  noştri sau despre oameni şi locuri dragi,  iar eu îi întâlnesc o duioşie în priviri, pe care doar oamenii buni o pot arăta.

A fost o femei înaltă doamna Angela Manu. Înaltă din toate păunctele de vedere. Poartă o semeţie în privire, chiar şi acum, la vârsta aceasta. Iubeşte valorile culturale, sociale şi familiale, de care nu se dezice şi pe care nu le încalcă sub nicio formă. Gândeşte profund, înalt şi cutezător. E frumoasă. Da, o bătrână frumoasă, care ştie să descopere frumuseţea în oamenii ce i se aseamănă. Frumosul domnieie sale stă în înălţimea morală pe care o deţine şi pe care o încurajează.

Mă ridic de pe fotoluiul unde mi-am găsit liniştea, atât cât frumoasa doamnă Angela Manu m-a primit sub acoperişul casei sale. Interviul pe care mi l-a acordat pentru revista ,,Seniorul”, pare că s-a sfârşit. Sunt sigură că redactorul revistei - Radu Meiroşu, va fi încântat de personajul meu.  Ceaşca de cafea, golită de pofta mea mea nebună, stă alături de cocorul cu aripile deschise. Intuieşte lumina care îi va călăuzi toată ziua, aşa cum această frumoasă doamnă a simţit că eu, voi desluşi, prin amintirile domnieie sale, cât pot fi unii oameni de frumoşi şi de desăvârşiţi!

Ajung acasă şi mărturisesc că am gândit, din când în când, la noua mea cunoştinţă, care m-a impresionat aşa cum puţini oameni au reuşit. Îmi aminteşte de mama, care  era o femeie puternică şi demnă. Avea o mare calitate: lăsa să se creadă că nimic nu o poate înfrânge, chiar dacă doar ea ştia, cât era uneori de vulnerabilă. Am adorat întotdeauna această impresie pe care o făcea. La fel, învăţătoarele mele, care apăreau în faţa clasei ca nişte crizanteme, mă fascinau fiindcă aveau întotdeauna răspunsul la toate întrebările mele.  Emanau o eleganţă în ţinută şi în exprimare, pe care mama nu întotdeauna o avea.  Ea, sărmana, îşi mai pierduse din rafinament,  păstrând tăria şi dârzenia de a se lupta pentru mine şi fraţii mei. Această doamnă, Angela Manu, pe care abia am avut bucuria s-o cunosc, are în privirea, vocea şi prezenţa sa, toate aceste calităţi, adunate ca într-un mănunchi de flori de câmp, în care s-au streccurat şi câteva specii de crini regali.

Chiar a doua zi, după ce am trimis interviul către redacţia revistei,  sună telefonul. E ora când îmi beau cafeaua. E un număr privat, despre care nu ştiu nimic.

Îmi făcusem un plan. Speram ca el să mă ajute să termin şcoala, fără să aduc vreo atingere cuiva, dar mai ales sensului vieții mele, a moralei şi a demnităţii mele, iar eu să plătesc chiria la mătuşa lui, achitându-i banii în două rate lunare. Credeam că pot duce planul la bun sfârşit. Susținută de educaţia primită în familie, la şcoală, la tanti, puteam să-l accept pe băiatul care mă ajutase să locuiesc într-una din camerele mătuşii lui. Eram un copil. Culesesem până atunci numai laurii învăţăturii, un copil prea încrezător în legenda că binele învinge întotdeauna răul. Eram mulţumită că pot termina şcoala, că pot continua visul de a învăţa mai mult decât îmi putea oferi familia. Asta mă obliga să-i trec cu vederea acestui prieten şi vecin, unele abateri de la regulile bunului simţ. Pentru că acest om trebuie să poarte un nume, îl vom numi Nabal. Ca să lămurim începutului relației mele cu Nabal, voi vorbi despre mătuşa la care trebuia să mă mut provizoriu şi despre care Nabal îmi vorbise. Doamna era soţia unui domn amabil şi curtenitor. Mama Adina, așa cum am numit-o pe mătuşa lui Nabal, era un om agreabil. Avea un zâmbet permanent pe care îl afișa încă de dimineaţă, păstrându-l aşa întreaga zi, dacă nimic nu o supăra. Avea un caracter ce putea fi lesne dominat, deşi fusese cea mai mare dintre surorile ei. Nabal mai avea doi fraţi, unul din prima căsătorie a mamei lor, iar celălalt din cea de a doua, erau dezbinaţi şi diferiţi, comună fiindu-le numai lipsa de instrucție. Surpriza familiei era soţul
14


mamei lui Nabal. Un domn la care uitându-te, ţi se năştea întrebarea: "ce caută acest om aici?". Văzându-l pe soţul acestei doamne care era distrus psihic, m-am gândit cu groază că poate şi el o fi intrat din greşeală în această familie şi destinul l-o fi obligat să rămână cu ei. Gândul acesta m-a înfiorat. Totuşi, am căutat să mă îndepărtez de această idee, fiindcă şcoala mea era atât de importantă, încât nu trebuia să mă sperii sau să consider că vreodată aceşti hidoşi vor fi rudele mele. Camera unde locuiam, era separată de celălalt corp al casei în care mătuşa şi unchiul lui Nabal îşi împleteau zilele destul de liniştite. Erau nişte oameni cu vederi mai bune, cu un interes oarecare pentru cultură, cu un respect faţă de vecini şi de propria lor viaţă. Aveam condiții să-mi fac temele, o oarecare intimitate, în sensul că, mătuşa lui Nabal - mama Adina, venea des la mine sub diferite pretexte: să bem o cafea, să-mi aducă o prăjitură, sau să întrebe dacă am nevoie de ceva. Dimineaţa, înainte să plec la şcoală, îşi făcea cafeaua, având obiceiul să măture curtea în timp ce îşi savura lichidul amar. Nu era fumătoare şi asta îmi plăcea. Uneori mă invita să beau câte o gură de "drog" cum îi spunea ea în glumă… - Ia, nu te sfii! mă poftea mama Adina … Părea a fi sinceră. Era de altfel, intuind că nepotului ei iar face bine o relaţie cu mine. - Mulţumesc! răspundeam, dar mă grăbesc. Poate mâine, am să mă bucur de oferta dumneavoastră… A doua zi, mama Adina a făcut cafeaua, a măturat şi m-a aşteptat cu ibricul pe aragaz, ca să nu se răcească.