O, cum se duce gândul pe căile astrale

şi în infimul clipei, ajuns la infinit,

destramă karma sorții, din mitice pocale,

pe brâul neuitării, la margini de zenit.

.

Nu poate nici lumina vreodată să ajungă

acolo unde gândul a fost deja ajuns,

dar nici trăirea clipei nu poate să se stingă

căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.

Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –

sau dincolo de margini, în infinitul mic

al clipei resimțite, trecând prin toți atomii

ce par a face timpul aproape din nimic?

Pe muchii de-ndoială, această paradigmă

cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,

spre detaşarea calmă de tragica enigmă

adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?

Același ţărm, aceeași aşteptare,

apusul mi se pare ca de ceară,

în larg și ultimul vapor dispare,

iar plânsetul sirenei mă doboară.

Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,

spital central de gânduri efemere,

nedeclarat cadavrele îsi scoate

pe un opis din false fişiere.

Sub zidurile sale mă împresoară

cu uşi masive-n fiare ferecate,

iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,

de unde vin, ce caut în cetate?

Aș evada dar nu mai știu pe unde

căci prinsă-n labirint de coridoare

în mintea mea neîncetat pătrunde

un drog ce m-adâncește-n nepăsare.

Încep să pierd a timpului măsură,

iar spațiul mă închide ca o sferă,

busola, dereglată de curbură,

mi-arată polul nord în altă eră.

(Oran – Algeria, Decembrie 1983)

Stau încă drept pe brâul de redută –

vreau să adun din fiecare zi ce pot,

nu las de-o parte treaba începută,

rămân al vieții mele simplu matelot.

Mulți dintre voi mă știu din auzite,

dar ce contează pân’la urmă cine ești? –

nu hainele ce-ți cad bine croite

te-nvață tainele zidirii omenești.

Din slovele-adunate-n câte-o carte

cu trudă grea, cu multe renunțări,

discipolilor mei le-am făcut parte,

să urce-n meseria lor triumfători.

Nu am dorit să simt pe cap cununa

deschizătorului de cale prin cuvânt,

sunt numai cel ce-și caută întruna

menirea existenței pe acest pământ.

Ajuns acum în toamna răzvrătită

a neputințelor din trupul omenesc,

țin spiritul pe calea mult dorită

cu harul sfânt pe care încă îl primesc.

Și har din har împart cu dărnicie

acelora ce mai trudesc în preajma mea

mimând fălos ca nimeni să nu știe

că haina timpului îmi este tot mai grea.

Pe fața ta văd întristare și teamă –

ce gânduri amare te macină, mamă?

Ți-am scris de curând o scrisoare mai lungă,

ar fi trebuit mai demult să ajungă...

Vei afla ce voiai să știi despre mine –

sunt sănătos, muncesc și o duc foarte bine...!

Vei înțelege, desigur, printre cuvinte,

că nu mai sunt la fel cum eram înainte.

Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,

gândesc, uneori, într-o limbă străină,

în minte îmi vin doar cuvinte ciudate

ce-mi zic adevărul pe  jumătate.

Nici obiectele nu sunt ca acasă –

oglinda-i mai strâmbă și masa mai joasă,

patul se plimbă, când dorm, prin odaie,

iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.

Pereții curbați se-adună-n oglindă,

ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,

iar ușa crăpată ducând înspre hol

cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,

sosește prea greu - cu doruri m-apasă ! –

se bate la marginea nopții, de-a rândul,

cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul…

Târziu, către ziuă, când totuși mă frânge,

prin minte-mi aleargă doar vise nătânge

cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,

venind peste somn cu mirajul de-acasă.

Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –

la margini de doruri rămâne o pată...!

Pe gânduri se aștern, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume,

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece și murdară,

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!...

Văd chipurile voastre neuitate,

femei iubite, mai demult plecate,

lăsând în urmă visuri regăsite

prin neuitări ce se întorc rănite

cu muzica ce vine dinspre scară

dintr-o tavernă veselă - murdară,

pe note vagi, găsite într-o gamă,

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite într-o seară

și alungate-n frigul de afară.

Aș încerca să le adun pe toate,

dar plânsul lor în mine se destramă,

și mă cuprinde dintr-odată-o teamă

că-am să le văd la ușă adunate.

Mă-ndrept tăcut spre mica etajeră,

deschid albumele cu scoarțe grele,

cu ochi adânci, amantele rebele,

străine mă privesc ... din altă eră!

Ce lungă îmi pare tăcerea spre seară

când umbrele sure ajung din trecut

pe ample cărări din vestita Sahară

cu dune întinse pe gândul pierdut...!

E toamnă târzie și, parcă, deodată,

se umple văzduhul cu nouri de dor

aduși fără veste de-o ceață-ncărcată

cu vechi amintiri, revenite-n decor.

Ajunse la ușă ar vrea să mă cheme

să beau elixir din pocal fermecat –

e vechiul pocal, regăsit în poeme,

din care să gust ... că nu e păcat!

Așa voi ajunge din nou pelerinul

ce-și trece prin oaze iubirile lungi,

găsind-și pe geana luminii destinul

în vagi neuitări cu ecouri prelungi.

Iar tu, neuitato, venită-ntr-o noapte

pe-o undă celestă din sacrul ecou,

vei rupe tăcerea cu mitice șoapte,

citindu-mi poeme vrăjite din nou.

Se scurge prin mine un dor neștiut

venit pe tăcute-ntr-o seară barbară

cu gândul întors obosit din trecut

lăsând neuitarea în frigul de-afară.

Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,

dar poate sedusă pe căi neumblate

s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă 

parfum de iubiri care plâng cu păcate.

Iar dorul din umbră, sosit astă seară,

mă poartă prin visul lăsat mai de mult

în apele scurse prin piatra de moară

pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.

Scotea numai noaptea făina vrăjită

din grâul de aur crescut peste râu

cu macii albaștri prin holda păzită

de calul licorn, rămas fără frâu.

Ședea în răstavul lăsat printre holde

adus de-o nagodă cu părul în vânt,

venită călare la râu, să se scalde,

scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.

De când am privit-o în noaptea cu lună

intrând dezbrăcată în râul sfios,

un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună

să caut nagoda pe râu, mai în jos.

 Stau visurile toate pe brâu de neuitare

în magica poveste lipsită de sfârșit,

lăsată într-o seară sub umbrele amare 

venite fără veste dintr-un apus rănit.

Rămas în așteptare, pe creasta retezată,

apusul adormise pe-o margine de dâmb,

sub vrăjile venite din grota blestemată 

călare pe rafale stârnite-n fagul strâmb.

Se zice în poveste că-n grota părăsită

și-ar fi avut sălașul un duh rătăcitor

ce-și căuta perechea, o vajnică ursită

plecată dintre duhuri pe-o aripă de dor.

Pe calea fără nume, ajunsă pe-nserate

la casa văruită dintr-un cătun sărman,

lăsa pe prispa casei mesaj de sănătate

și sfântă fericire, pe tainic talisman.

Tu nu vei ști, iubito, cine a fost ursitul –

dacă am fost acela, sunt tot mai îndârjit,

luptându-mă întruna să caut infinitul,

ce mi-a răpit destinul care mi-a fost sortit.

O, Doamne, ce grea încercare,

destinul îmi cade pe drum,

doar visul rămâne-n picioare,

ieșind dintre trâmbe de fum.

Devine statuie spartană

hrănită de nouri flămânzi

cu fluvii de dor dintr-o cană

și lacrimi din ochii rotunzi.

Deasupra sub ceruri ovale

stă timpul la pândă rănit,

dar tot mai aduce pocale

cu vinuri fierbinți din zenit.

Arome din karma tăcerii

mă cheamă-napoi, în trecut,

cobor de pe crucea-nvierii

să-mi caut destinul căzut.

Arinii Dornei, peste ani,

cu amintirile la poartă,

așază dorul sub castani

să cânte pe viola spartă

un cântec fără început,

venit cu umbrele opace,

cândva lăsate în trecut

pe buza zilelor gonace,

cu brumele căzute jos

în nopțile cu lună plină

și ore care vin pe dos

dintr-o eroare sibilină.

Acolo toamnele ajung,

cu înzestrarea necesară,

când fetele afară strâng

bagajele făcute-n vară.

Dar pân-la gară să ajungi

distanța e atât de mare

că deodată vrei să plângi

chiar înainte de plecare.

Îmi zici acolo să rămân,

să ne iubim și peste iarnă,

să-ți fiu al inimii stăpân

de pică neaua pe lucarnă.

O, nicidecum, copila mea,

prea multe doruri adunate

la pândă stau pe undeva

și îmi vorbesc de libertate!

Aduce vântul frunze la fereastră,

nori negri se adună peste văi,

se ofilesc garoafele în glastră,

copacii plâng sub brume, tot mai goi,

și-atâtea amintiri revin spre seară,

pe când aprindem focul în salon,

se zbate vântul printre pomi afară,

motanu-şi toarce visul, monoton.

Te-ai aşezat tăcută lângă sobă,

asculți poveștile trosnite-n foc,

iar umbra ta, ca o ciudată robă,

pe varul alb se leagănă ad-hoc,

iar eu, ajuns îndată mai aproape,

la gura sobei vraja să-ţi răpesc,

te-mbrăţişez şi te sărut pe pleoape,

să mă îmbăt cu farmecu-ţi ceresc.

Vom sta îmbrățișați întreaga noapte,

pe florile de dor să ne iubim,

și îmbătându-ne cu calde șoapte,

de toamna rece nici să nu mai ştim.

Arde focu-n sobă, frigul dă năvală

cățărat pe vântul năpustit din munți,

te așezi pe scaun, cu motanu-n poală,

stând la gura sobei, torsul i-l asculți.

Și privești tăcută flacăra urcată  

printre lemne arse peste vechi tăciuni,

iar în hornul sobei parcă-auzi deodată

cum citește vântul mii de rugăciuni.

Te gândești la mine, cel rămas afară

ud în ploaia rece si bătut de vânt ? –

am plecat de-acasă, vreau să-ajung deseară,

stând la gura sobei vraja să-ți ascult.

Ah, ce vijelie !...casa ta-i departe,

nu zăresc pe nimeni, locul e pustiu,

cineva anume parcă ne desparte,

plouă-n dușmănie, s-a făcut târziu…

Dar zăresc deodată, rătăcită-n zare,

o lumină sacră ruptă dintr-o stea,

ploaia se oprește, chipul tău apare

luminând cărarea dinaintea mea.

Ah, cum se-adună anii peste noi,

venind cu amintiri necenzurate! –

privesc prin ceața vremii înapoi,

să-alung departe clipele ratate.

Adesea mă întreb: de ce-am ratat? –

poate ajung să înțeleg mai bine...

Mureau în toamnă zilele senine,

plecai târziu cu-n tren accelerat! 

Eu am rămas privind de pe peron

un ultim gest cu mâna ta pe buze,

sărut trimis din ultimul vagon

purtând cu el regretele confuze.

Parcă îl simt și azi deasupra mea,

plutind prin cameră, în prag de seară,

stau la fereastră si privesc afară,

pe cer dispare-n haos încă-o stea...!

Curgea apusu-n zarea clară,

o clipă-a stat în vârf de fag

ca un arcuș peste vioară

cu ultimele corzi drept prag.

Dar îl trăgea-napoi îndată

o mână de vrăjit scripcar

de tremura pădurea toată

sub geana cerului de jar.

Mai sus în deal, la cetățuie,

trei raze din apusul scurs,

rămase-nfipte pe călcâie,

țineau domnițelor discurs.

Și mă uitam așa, din creastă,

cât de frumoase ... cele trei,

cu părul în bentiță-albastră

iar fustele-n culori de tei.

Cu cât se-ntuneca mai tare

eu le doream parcă mai mult,

viorile-mi cântau barbare,

dar coboram, să nu le-ascult.

Și m-am oprit mai jos, în vale,

la mica cârciumă din sat,

beam vin din antice pocale

gândind la fete cu păcat !

Ascult tăcerea nopții fără stele

din umbra neuitărilor târzii

ce-mi bântuie speranțele rebele

tot așteptând din depărtări să vii.

Pe liniștea întinsă ca o pată 

se prind în horă clipe de regret

venite-n pragul serii deodată

cu amintiri ținute în secret.

Se-așează peste cuget în neștire

sub bolta unui gând fără sfârșit

lăsat cândva pe-o muchie subțire

la marginea lui minus infinit.

Dar gândul, mai agil decât lumina,

spre seară-ajunge înlăuntrul meu

cu versurile-aduse din grădina

unde-a căzut cândva un curcubeu.

Le-așez, fidel, în rime potrivite,

într-un poem pe care să-l citești,

când prinsă de uitările-ți vrăjite

o să te-ntrebi mirată: „cine ești”?

Aduceţi mai aproape pădurea de foioase,  

când umbrele-nserării ajung la-ntretăieri  

de jurăminte false, pe la răscruci rămase  

la margini de legendă, venind de nicăieri.

Atunci voi înţelege că undeva anume,  

pe-o margine de doruri, fără a şti precis,  

tu încă treci cu gândul hotarele postume  

să-mi readuci o clipă de magic paradis.  

De vei simţi în suflet regretele tardive  

venite peste gânduri cu fux de amintiri,  

opreşte-te o clipă să regăseşti motive  

din liniştea uitării să vii să mă inspiri.  

Şi-n dulcea neuitare a clipelor trăite,  

cu sufletul la gură, pe margini de delir,  

în nopţile de vară, sosind pe negândite,  

să îmi aduci în cuget vrăjitul elixir.  

Din sfânta reverie de armonii întoarse  

cu muzica rescrisă pe straniul portativ,  

pădurea retrezită ne va juca doar farse  

făcându-ne să credem că visu-i relativ.  

E toamnă târzie, un vânt din trecut  

ajunge călare pe-o umbră albastră

lăsată cândva sub un dor convolut

ascuns între florile puse în glastră.

Se lasă-nserarea şi gândul rămâne

departe în zare, sub grele poveri, 

aduse de ceaţa din visuri păgâne,

mai multe acum decât au fost ieri.

Te văd rătăcită prin oaze ascunse     

de umbrele serii cernute-n deşert,

în vagi amintiri din uitările ninse

pe cugetu-ntins peste dorul inert.

Și parcă, deodată, aud un suspin,

aproape de pragul păzit de tăceri,

în rama uitării văd chipul senin

al celei întoarse cu ziua de ieri.

Cuvinte nespuse ajung între noi,

cu vagi amintiri regăsite-n trecut,

se pierd în tăcerea pereţilor goi,

pe buzele frânte-ntr-un magic sărut.

Tăcerile venite înspre seară

pe-o karma de iubire-ntârziată

mă țin lângă fereastra încărcată

cu gândurile-ntoarse de la gară.

Revin acum mai obosite-acasă

să-mi tulbure răbdarea regăsită

în farmece trimise de-o ursită

pe lungile dileme ce m-apasă.

S-au rupt subit din muta neuitare,

lăsată la o margine de dună,

pe muchii de-ndoială se adună

când soarele în asfințit dispare.

Iar timpul deîndată le ridică

cu tolbele-ncărcate de păcate,

să mi le toarne-n inimă pe toate

când flacăra din sobă se despică.

Poveștile nespuse mă-nfioară

cu armonii cernute peste vreme

din versurile scrise în poeme

cu notele găsite-ntr-o ghitară.

Adorm târziu tăciunii în cenușă

se rupe-n sobă flacăra brodată

când glasul tău se-aude deodată

în vântul care intră pe sub ușă.

Spre țări străine păsări călătoare

la început de toamnă trec în zbor,

le însoțesc până departe-n zare

cu ochii-ntinși pe-o aripă de dor.

De cum dispar, deodată se arată

păreri de rău de care m-am temut,

pe-o margine de umbră-ntârziată,

cu amintiri venite din trecut. 

Mă reîntorc, cu gândurile toate,

prin anii duși cu tinerețea mea,

ca să-mi adun regretele lăsate

pe cioburile sparte dintr-o stea.

Și te revăd privind îngândurată,

cu lacrimile-n ochi ca un izvor,

dar te ridici spre ceruri deodată,

regină-n stolul care trece-n zbor.

Dispari din amintirea mea târzie

cu stolul care tocmai a trecut,

dar te întorci pe dorul renăscut

în cântecul vrăjit de ciocârlie.

La marginea uitării începe să apară

o umbră nevăzută venită din trecut

cu dorurile toate lăsate într-o gară

în seara fără miză de care m-am temut.

Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită

adusă într-o noapte, pe un peron rebel,

cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită

ce-și căuta în gară iubitul infidel.

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,

deși părea mai tristă, privită din profil,

când cobora grăbită în gara fără șine

având pe chipul tandru un zâmbet inutil.

Ducea în spate banca croită din iluzii

în nopțile cu lună, pe malul unui râu,

de tristele himere născute din confuzii

ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai și tu acolo cu hainele-aruncate

pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,

te ridicai din apă mai plină de păcate,

sedusă de un faun sub unda unui val.

Plângeai, ieșind din apă, rănită de păcatul

rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,

iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,

pe crucea suferinței în taină răstignit.