STRINGUL

5.03.2020

          Destul de recent o doamnă deosebită m-a anunțat că soțul dânsei a plecat la spital cu probleme grave. Avea un deget infectat pentru care i s-a făcut și biopsie și o stare generală extrem de proastă, fiind foarte slăbit în urma infecției generalizate și a faptului că organismul lui nu mai avea puterea să lupte cu boala pentru a se însănătoși.

          În acel moment am făcut o serie de măsurători și rezultatul a fost jalnic. Domnul avea chakrele blocate la bază, avea un nivel energetic, măsurat în unități vibraționale Bovis, sub limita supraviețuirii și chiar m-am mirat cum a putut să coboare din apartament și să se suie în mașina care l-a dus la spital. Din punct de vedere psihic am înțeles că era complet căzut. Chiar nu mai știam ce să fac pentru a-i ameliora situația.

          Am apelat și la soluția extremă de a-i face o energizare cu ajutorul instrumentelor pentru tratarea la distanță dar subconștientul dumnealui nu a acceptat niciuna din cele unsprezece tipuri de energii disponibile pentru astfel de cazuri.

          În acel moment, când nu mai vedeam nicio soluție, șefa ghizilor din capul meu, a spus un singur cuvânt: stringul! ( la fiecare grad de Maestru, prin inițiere, am primit în cap câte un ghid, virtual , pentru terapia în care am fost ințiat).

          Evident că am înțeles imediat ce dorea să spună deoarece zilnic mă ocup de măsurarea și tăierea stringurilor pentru copii cu anumite dizabilități. Dar, m-am gândit eu, ce problemă de acest fel ar putea avea o persoană în etate, soț și bunic și despre care am avut tot timpul senzația că are o viață perfect obișnuită și respectabilă. Totuși am măsurat și surpriza a fost pe măsură: avea un string înfipt în spate !

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest termen, aici este vorba de un gând materializat într-un fel de cordon de energie negativă cu care anumite persoane își atacă țintele cu scopul de a le distruge. Aceste cordoane pot fi singulare sau într-un număr de patru, cinci sau chiar mai multe. Dacă persoana care emite o face sistematic cu perseverență, atunci stringul devine multifilar și creează un fel de cablu împletit. Cu cât insistența persoanei emintente este mai mare și mai de durată, acest cablu capătă o grosime substanțială ajungând pana la zece centimentri în diametru. Există și variante extrem de slabe de astfel de stringuri dar acelea sunt involuntare și pot dispărea după câteva zile. Cum ar fi de exemplu, o discuție cu cineva pe stradă sau în autobuz și persoana respectivă emite, chiar inconștient  spre tine un gând negativ.

          În cazul nostru am mers mai departe și am măsurat dacă este din această viață sau dintr-o viață anterioară cum se mai întâmplă frecvent. Rezultatul a fost că este din această viață. După ce am mai primit unele informații am căutat să aflu vechimea acestuia. Răspuns: peste patruzeci de ani! Bineînțeles că următoarea întrebare a fost dacă stringul provenea din gândirea unui bărbat sau a unei femei. Răspuns: era emis de o femeie ! Vârsta: peste șaizeci de ani. Starea: în viață!

          Lucrurile se complicau pe măsură ce creștea numărul informațiilor. Întrucât nu mai aveam ce informații să aflu am început procedura de  înlăturare a acestuia. De-a lungur carierei, am fost nevoit, aproape zilnic să tai astfel de stringuri și nu am avut nicio problemă. O singură dată am întâlnit un string cu o mare rezistență de parcă ar fi fost făcut din fire de liță adunate în buchet.

          Pentru tăierea unui string trebuie să ai capacitatea de a aduce,virtual, chiar în fața ta, de oriunde ar fi, persoana pe care vrei să o eliberezi, în mărime naturală, să o așezi cu partea stângă spre tine și apoi să parcurgi procedura de tăiere cu care ai fost inițiat. Pentru mine este mai simplu deoarece eu m-am nascut „ defect” și „ văd ” efectiv stringul pe care trebuie să îl tai.

          Așa că „l-am așezat” pe domnul cu problema în fața mea, am  ridicat mâna și am început formulele de tăiere invocând pe Arhanghelul Mihail, iar în acest timp mâna mea cobora foarte lent paralel cu spatele persoanei. Scopul acestei mișcări este de a simți și „ vedea” în timp util stringul respectiv. În multe cazuri, chiar majoritatea, firul stringului este atât de subțire încât, dacă nu ești atent, doar îl mângâi ca pe firele unei blăni dar nu îl tai.

Acum nu a fost acest caz, era ceva ce nu am mai întâlnit niciodată.

          Parcă am lovit un cablu de oțel. Acesta este momentul în care eu văd stringul. Chiar m-am oprit puțin, deoarece ceea ce vedeam depășea cu mult ceea ce mă așteptam să fie. Acolo era, pur și simplu, un odgon împletit din sute și mii de fire care păreau a fi dintr-un material indestructibil, ceva ca oțelul sau ca o fibră de sticlă specială. Desigur că am fost pregatit și pentru această situație dar nu am avut ocazia până acum să pun în aplicare procedeul. Am trecut la tăierea în bucățele mai mici cu alte instumente din dotarea mea de Maestru și pe măsură ce reușeam să desprind o bucată îi făceam vânt în Univers. Cu timpul, extrem de scurt, că nu ai timp de glumă, pentru că orice pauză pune toate bucățelele la loc, am reușit să creez un gol, destul de mare, de circa patru centimentri între cordonul principal și radăcina lui. Pe moment am fost foarte mulțumit și credeam că problema este ca și rezolvată, habar nu aveam ce va urma.

          Am reușit, în continuare, să împing cordonul tăiat la o distanță apreciabilă încât să nu-și mai „simtă” rădăcina care a rămas înfiptă în spatele domnului. Menționez că în tot timpul aceste operații, persoana în cauză nu știe ce se petrece și poate face orice activitate dorește. Eu nu îl deranjez cu nimic.

          Inițial am crezut că scoaterea rădăcinii va fi partea cea mai ușoară și am apucat-o cu mâna dreaptă trâgând ușor. Nimic! Am tras mai tare , tot nimic. Atunci am pus și mâna stangă pe ea și am tras, iar nimic. Atunci, în disperare de cauză, l-am întors pe domnul virtual cu spatele la mine, i-am proptit un picior în spate și am început să trag cu prudență. Problema era ca această rădăcină să nu se rupă și bucăți întregi să rămână în corpul omului că nu aveam cum să le scot de acolo. Pe măsură ce trăgeam am văzut cum rădăcina începe să se smulgă din corp și făcea un fel de scurt circuit cu scântei de fiecare dată când unul dintre firele care o compuneau se elibera și sărea în aer. Acum a fost momentul cel mai delicat în care fir cu fir, fiind de lungimi diferite, în funcție de anul în care s-au înfipt, presupun, ieșea din corp și se zbătea în aer dezorientat. Nu este deloc plăcut să vezi așa ceva! Cel puțin așa cred eu și mai ales să ai responsabilitatea efectuării unui astfel de procedeu atât de delicat.

          La final, am scos toată această rădăcină, unică în cariera mea de terapeut și chiar în clipa în care și ultimul fir a ieșit din corp și nu a mai existat niciun fel de legatură, după patruzeci de ani, chiar în mâinile mele s-a dizolvat brusc și a dispărut. Am aflat ulterior că persoana emintentă este o fostă iubită din tinerețea domnului și care, probabil, și-a dedicat intreaga viată acumulării de gânduri negative cu adresă clară.

          A fost o experiență extrem de interesantă care m-a dus cu gândul la copiii cu anumite dizabilități care trag după ei, din viețile anterioare, câte un buchet de stringuri fără ca cineva să le observe și mai ales să le poată tăia. Domnul meu a avut noroc datorită încrederii soției sale care a apelat la mine.

          Imediat după îndeplinirea acestui procedeu, energia domnului, care inițial am spus că era la cel mai jos nivel, a început să crească vertiginos depașind cu mult chiar persoane sănătoase. Din măsurători a rezultat că este dispus acum să accepte transferul pentru orice tip de energie cu precădere Karmică. Refuzul inițial a dispărut în totalitate, ceea ce dovedește o foame teribilă de energie. A plecat din spital, a ajuns acasă, a cerut de mâncare și a dormit foarte bine. În monitorizarea din zilele următoare a depășit energia de 100 000 de unități vibraționale Bovis ajungând aproape de capacitatea pe care o putea suporta în acest moment la 150 000 de UVB. Totul se vindecă în corpul lui și sunt sigur că analizele vor fi foarte bune.

          În încheiere nu pot totuși să nu mă întreb câte persoane au astfel de probleme, fără sa fie conștiente de existența lor și târăsc după ele  acest gen de stringuri, uneori ani de zile,  când această problemă se poate diagnostica de un specialist, de la distanță și se poate elibera prin tăiere, exact în cinci minute.

Problema este similară cu a celor care dorm pe noduri ale Rețelei Hartmann sau care au chakrele de bază blocate și practic nu sunt cu picioarele pe pământ. Lumea energiilor este invizibilă dar, în cele mai multe cazuri, este mai reală decât realitatea percepută.

O ZI OBIȘNUITĂ DIN ANUL 3000!

          Dacă acum sute de ani omul se trezea de dimineața și pleca la treaba lui acum lucrurile s-au simplificat și noțiunea trezitului nu mai există. Lumea nu mai pierde timp stând într-un pat și dormind ore întregi deoarece totul se rezolvă în fracțiunile de timp dintre teleportări. Ele nu au o durată mare dar sunt suficiente, prin multitudinea lor, pentru a cumula, puțin zipuit, câteva ore bune de odihnă.

          Nici măcar noțiunea de loc de muncă nu mai există fiecare fiind prezent tot timpul cam peste tot. Ceea ce s-a păstrat, din vechime, a fost  familia, adică un bărbat și o femeie uniți prin legea sacră, în anumite condiții, au dreptul la nenumărați copii și le sunt asigurate toate cele necesare pentru pregătirea și instruirea lor.

          Totuși, dacă s-a luminat de ziuă, eroul nostru Adenel, trebuie să se cupleze la interesele unei firme unde este angajat. El poate să lucreze și noaptea dar aceea și-a rezervat-o pentru pasiunile personale. Acum va intra în legătură cu una din firmele cu care are contract. El are dreptul să lucreze, la câte firme dorește, bineînțeles chiar simultan. Capacitatea lui mintală și tehnologia îl ajută să poată rezolva sute de probleme în același timp. Nu este nevoie să se deplaseze la niciunul din sediile firmelor pentru care lucrează și nici nu este cazul să cunoască vreo persoană din conducerea ei. De fapt el nici nu știe unde sunt acestea sau cine le patronează.

          Pentru prima slujbă a căutat pe internet ceva care să-i convină și a găsit o funcție de marketing la o firmă care distribuia produse de instruire a celor care se plictisesc și doresc să aibă totuși o viață mai activă. A început prin vânzarea unor texte înregistrate cu caracter motivațional dar care, în câteva momente te învățau în a utiliza orice tehnologie și a stăpânii orice proces de producție. Lucrurile au mers foarte bine până în ziua când Adenel a ascultat chiar el un text, de acest gen, până la capăt și l-a cuprins o dorință nebună de a ajunge cel mai bun maestru bucătar posibil. Așa că, în timp ce vindea în continuare cursuri și texte, a început studiul tainelor bucătăriei tradiționale, adică așa cum găteau strămoșii lui pe la anul 2800. Avantajul era că acum, avea posibilitatea să procure orice fel de legumă sau fructă și orice fel de ingrediente căci de câteva sute de ani nimeni nu mai consuma carne de niciun fel, majoritatea hrănindu-se prin, pur și simplu, inspirarea de vitamine și hrană gazoasă, în orice local cu specific culinar.

          Plăcerea lui era și să vândă holograme pentru concediu pe care cel care le cumpăra le putea deschide și atunci era pe o plaje, pe un șezlong, sau în vârful unui munte, după o ascensiune extraordinară. Vremea hologramelor, alb-negru  sau doar simplu colorate era de domeniul trecutului și acum orice hologramă are chiar miros iar dacă e vorba de feluri de mâncare tradiționale atunci există și gust. Practic hologramele nu se mai pot deosebi de realitate doar că legea le obligă pe fiecare să poarte marca literei H pentru a nu exista riscul să faci o afacere cu o hologramă. Sigur că s-a încetățenit obiceiul ca anumiți patroni să trimită la negocieri holograme identice cu ei și să le dicteze ce să spună, sunt întruniri uneori care se fac numai între holograme. Singura diferență este că acestea nu au drept de semnătură el fiind, în exclusivitate apanajul omului real.

          Lumea se aduna la câte o petrecere sau la masa de prânz și toți glumeau și râdeau iar în acest timp prin atmosferă pluteau vapori de hrană exact cum își dorea fiecare, cu miros de sandwich, de roșii, de sushi, fripturi din alge marine, ouă ochiuri, care nu se considerau a fi carne, oricum nimeni nu mai știa ce este aia găină sau cum arată un copan la grătar. Asta se mai putea vedea doar la Arhivele naționale, unde erau înregistrate, pe nano discuri, toate obiceiurile mai vechi ale omenirii.

          Bineînțeles că în timpul acestor întâlniri nimeni nu-și întrerupea activitatea pentru care era angajat. Toată tehnologia era pe masă și avocații pledau de zor pe tastauri, profesorii examinau studenții iar managerii de zbor dirijau aeronavele. Nimeni nu deranja pe nimeni iar calculatoarele lor știau perfect ce au de făcut de la prima atingere. Toți aveau o atenție distributivă excepțională și puteau să și converseze, să-și conducă afacerile și eventual să citească un text nou. Cu toate că majoritatea preferau ca textele să le fie transmise în cipurile de memorie atașate după ureche și să fie derulate în pauzele ce interveneau în discuție.

          Ca de obicei Adenel stătea la masă cu diferite cunoștințe, unul era inginer, altul specialist în calculatoare, altul bucătar celebru și nu lipsea nici profesorul lui de științe care urmau să fie inventate.

          Fără nicio pregătire prealabilă el i-a întrebat: cine are mai mult de 200 de ani?

– Ce vorbă e asta, ce suntem la grădiniță, toți avem peste vârsta asta, dar ce-ți veni?

– Nu știu dacă știți dar cu multe sute de ani în urmă oamenii depășeau rar o sută de ani!

– Hai mă, și ce făceau în acest timp atât de scurt?

– Tot ce facem și acum dar că toate aveau o durată mult mai mică.

– Vorbești prostii, cum să trăiești atât de puțin, când să te instruiești, când călătorești pe alte planete, să cunoști o fată , să faci copii, să-i însori, evident că nu ai timp decât să-i faci și apoi te-ai dus!

– Să știți că și pe vremea aia se făceau de toate dar mult mai intens, lumea era fericită și se distra minunat, sigur că totul părea că se desfășoară repede, repede!

– Nu cred că a existat o astfel de lume, de exemplu,eu o cunosc pe prietena mea de optzeci de ani dar încă nu ne-am pus problema să ne căsătorim în vreun fel, cred că este prea devreme!

– Ai și tu dreptate, mai bine schimbăm subiectul. Cine are altă idee?

– Mie mi-ar place să vorbim despre cei care au venit zilele trecute de pe Marte, niște persoane foarte drăguțe.

– Așa este, am vorbit și eu cu ei, dar nu m-am lămurit dacă sunt din cei originali sau sunt un fel de corcituri create din împerecherea cu cosmonauții care s-au dus acolo, că acum nu mai este nicio diferență între ei.

– Eu nu cred că mai există din cei de primă generație și toți, acuma, sunt un fel de amestec.

– Ai dreptate, că Marte a fost colonizat de multe sute de ani, dar aceștia ce doreau?

– Să ne plaseze o tehnologie de purificare mai performantă decât ce avem noi acum. Știți că în prezent sterilizarea atmosferei și purificare corpurilor noastre și a hainelor se face prin contactarea serviciului de purificare care transmite costumelor noastre instantaneu toate substanțele necesare iar ei vor, acum,  să ne plaseze costume care se autocurăță și atunci nu mai ai nevoie să apelezi la un serviciu specializat.

– Ăsta chiar ar fi un progres!

‒ Eu cred că cel mai bine ar fi să mai îmbogățească puțin atmosfera cu oxigen că parcă așa poluare nu a mai fost de mult!

‒ Dar tu nu ai trusa ta de respirat care are și pastilele cu oxigen, iei una și gata.

‒ Ai și tu dreptate dar este greu să-mi umflu plămânii cu pastile. Nu vedeți și voi, ne hrănim cu mâncare gazoasă, respirăm pastile, cum să se dezvolte și mușchii noștri?

‒ Da ce nevoie ai de mușchi că tu nu depui niciun efort!

‒ Am auzit că pe vremuri lumea făcea sport, alerga, ridica greutăți, sărea de-a lungul, și toată lumea arată altfel, noi, acum, parcă suntem numai capete umblătoare. Ne întâlnim, vorbim, lucrăm, plecăm, iar venim, iar plecăm și în rest nimic.

‒ Și tu ce ai mai vrea?

‒ O viață ca în filmele din arhive, lumea se întâlnea, bea ceva din niște cupe frumoase, se privea, se îndrăgostea, plecau împreună, făceau dragoste, era cu totul altceva.

‒ Tu ești chiar caraghios cum să faci așa ceva, te complici mult. Toată hrana îți este transmisă automat prin respirație, de privit poți să ne privești cât vrei, de plecat împreună plecăm toți o dată, iar dragoste sau ce o fi aia nu are niciun rost că transpiri și e mult mai ușor să faceți un schimb de energie prin orice mijloc de comunicare și e același lucru doar că poți face asta în timp ce te plimbi sau lucrezi pentru firmă. Dacă vrei mai mult te duci la biroul de stare civilă și ceri lista cu persoanele de sex opus compatibile cu tine, sau participi la loteria familiilor și găsești cea mai potrivită persoană cu care să-ți petreci măcar o sută de ani, pentru început. Ce rost are să implici sentimentele în chestia asta?

‒ Din câte m-am documentat, pe vremuri, totul se făcea pe bază de sentimente, nu erai programat să fii fericit și gata!

‒ Astea sunt prostii de adormit copiii, că parcă așa se spunea atunci când cineva zicea o chestie mai gogonată, cum adică sentimente și logica unde este, programarea ta ca om unde este? Sau vrei să fii de capul tău?

          Adenel, cel cu sentimentele nu mai știa ce să spună interlocutorul lui era foarte hotărât să-l combată, până îl lămurea dar el nu prea avea chef să cedeze.

‒ Eu cred că cei din vechime aveau și ei o viață frumoasă și asta se datora numai sentimentelor.

‒ Sentimentele nu se mai recomandă a fi utilizate de foarte multă vreme, acum avem computere, avem programe, avem informații de absolut toate formele  și atunci ce să faci cu sentimentele, la ce bun, sunt inutile, mai rău te încurcă!

‒ Dar iubirea, nu e un sentiment?

‒ Și ce faci cu ea, e pe DVD să o poți relua când ai chef, e pe cip să o poți lua cu tine oriunde, te face ea să te simți mai sătul, cu ce te ajută acest sentiment?

‒ Poate că mă face fericit!

‒ Prostii, pentru asta există zeci de tipuri de pastile, de la fericirea simplă la beatitudine sau la extaz și toate sunt numai din cele create genetic, adică foarte sigure, fără efecte secundare. Iei o pastilă și esti fericit în casa ta, pe vasul tău de croazieră sau oriunde vrei!

‒ Păi singur? Cum să fii fericit singur!

‒ Ți-am mai explicat dar tu ești greu de cap, vrei pereche, te duci la o firmă specializată și pleci de acolo cu pereche.

‒ Adică să nu ne întâlnim, să nu ne cunoaștem, să nu-i dau o floare, să nu ne sărutăm?

‒ Am impresia că tu vrei doar microbi nu o viață normală, dar te asigur că toate persoanele care se furnizează de firmă sunt sterilizate în prealabil în abur profesional, adică dacă ții neapărat să pui gura pe ele sunt curate, nu pun probleme.

‒ Eu nu mă refeream că aș dori să le gust ci să ne atingem așa cum am văzut în filme.

‒ Pentru asta poți să iei o hologramă tactilă care îți dă toate senzațiile posibile și o atingi unde vrei tu!

‒ Eu nu vreau să-mi fac o familie cu o hologramă, să fac copii cu așa ceva, vreau o femeie reală pe care s-o iubesc!

‒ Ești învechit! Nici nu știu ce cauți la masa noastră? Nu vezi că toți cei prezenți suntem holograme!

          În acel moment Adenel s-a trezit, se afla acasă, în patul lui, transpirat de ceea ce visase, lângă el era iubita lui, marea lui dragoste, iar la capul patului, în pătuțul lui era fiul lor care dormea ca un prunc adevărat.

          Soția lui s-a întors spre el și i s-a părut agitat și la întrebat:

‒ Ce este iubirea mea, ce s-a întâmplat?

‒ Nici eu nu știu, am visat o lume oribilă fără suflet și fără sentimente.

‒ Culcă-te la loc, așa ceva nu există și nici nu va exista vreodată!

          Pe fereastră se auzeau strigătele copiilor care mergeau la școală și peste tot era o primăvară minunată iar soarele strălucea prin geamuri.

DANDU BRIEL

16. 06. 2019.

DE CE FAC EU TOATE ACESTEA ?

        Majoritatea oamenilor se trezesc în fiecare zi, se spală, mănâncă ceva , se îmbracă și apoi pleacă la serviciu sau încep treaba pe care o au de făcut. Așa se petrece fiecare zi și lumea continuă să facă aceleași lucruri mereu. Desigur că din timp în timp ne mai întâlnim cu niște prieteni, mai mergem la un film sau participăm la anumite concursuri locale. Cei mai îndrăzneți își propun poate, să facă din ce în ce mai multe lucruri și să participle la viața socială cât mai mult.

        Așa trec zilele, trec anii, și ajungem la o anumită vărstă la care ne întrebăm, ce rost au toate acestea sau chiar ce rost am eu pe această lume? De ce fac eu toate acestea?

        Un prim răspuns este că așa face toată lumea, toți muncesc, se distrează, se îndrăgostesc, fac copii, îi cresc, îi însoară și le plimbă nepoții. Dar asta să fie totul, doar asta să fie viața?

        Întradevăr pentru majoritatea oamenilor viața este reprezentată doar de aceste lucruri.

        Dar ei uită esențialul, uită să-și dorească și altceva! Orice!

        A trăi fără o dorință intimă și personală, fără un vis, este foarte trist și neproductiv. Mulți au vise secrete și le este rușine chiar să și le repete sau să se gândească cum ar fi dacă acestea s-ar împlinii. Ei își blochează toate dorințele care nu se încadrează în rutina zilnică și le este frică să le dezvăluie celor din jurul lor pentru a nu părea penibili sau anormali.

        O viață în care nu ai un fir călăuzitor, diferit de viața pe care o duci zilnic este obsolut negativă pentru orice om. Fiecare om ar trebui să-și pună viața în slujba unui vis sau chiar a mai multora.

        Nu este obligatoriu să zburăm pe lună, să urcăm pe Everest, să traversăm Oceanul sau să ne aruncăm cu parașuta dar în schimb putem face ceva ce am putea lăsa în urma noastră în viitor și care să ne împlinească și în prezent.

        Să scri o carte, să vindeci un om, să scri o poezie, să cercetezi universul, să ți o conferință pe o temă motivațională sau orice altă temă, să inventezi un aparat nou, sunt doar câteva din scopurile nenumărate care pot constituii baza unui vis. Toți avem un talent și puțini sunt cei care și-l descoperă.

        Lucrul cel mai rău care ți se poate întâmpla este să nu-ți dorești nimic, să fi harnic la nesfârșit, să fi puternic degeaba, să te ocupi de toate detaliile vieți tale sau ale familiei, să te întâlnești cu prieteni și să te distrezi pe rupte dar toate acestea să nu aibă niciun scop pentru tine decât, pur și simplu, trăitul pe această lume.

        Un om este mobilizat cu toate resursele lui numai atunci când scopul în viață este împlinirea unui vis. Nu are prea mare importanță dacă el reușeste sau nu dar drumul pe această cale este magnific.

        Dacă o să vă observați în una din zilele obișnuite și o să constatați că ați făcut aceleași lucruri  ca și ieri și ca și alalteieri și totul a fost rutină, opriți-vă puțin și încercați să adăugați un alt scop vieții. O zi în rutina obișnuită nu este viață adevărată ci doar mimarea existenței.  Ziua în care nu ați făcut nimic nou este o zi pierdută.

        Nu trebuie să răscoliți munții sau să acoperiți luna, o viață personală realizată se compune și din multe detalii mai mici dar care sparg rutina. Utilizați mai mult imaginația proprie și ieșiti din anonimatul rutinei. Fiecare își poate creea lumea lui, intimă și personală, care să conțină și puțină iluzie, puțin zbor, un pic de prospețime, o păcălire a sorții, o taină, un fel de a fi neștiut de nimeni, puțină creeație, un dor, o iubire, imaginea unui vis de urmat, o nouă direcție spre un nou început sau , pur și simplu, ceva ce simțim că ne împlinește și ne scoate din starea de roboți trăitori.

        Fiecare moment al vieții trebuie trăit numai pentru împlinirea personalității noastre și umplerea ei cu iubire față de ceea ce suntem și ceea ce putem deveni.

        Nu încercați să vă amăgiți că puteți trăi fără dorințe împlinite sau în curs de împlinire, nu sunteți legume, sunteți ființe cu suflet și mai ales cu o inimă care dorește să vă ajute să vă regăsiți, dacă cumva v-ați rătăcit, și ați pornit pe drumul altcuiva.

        Drumul fiecărui om este definit de visele lui iar un om fără vise e un om transparent pe care nu-l vede nimeni. Fiți puternici! Făceți-vă vizibili!

De ce omul nu va înțelege niciodată cum a apărut universul și se  cramponează de timpul care nu există decât în mintea lui!

de DANDU BRIEL

          Faptul că destul de recent s-a descoperit că expansiunea universului nu încetinește, după ceea ce s-a considerat  ca moment de început, Big-bangul, nu face decât să dovedească că acesta  încă se extinde și în aceste momente. Sau mai bine spus, universul se creează în continuare de la începuturile lui, există o forță care îl mișcă și îl dezvoltă și nici pomeneală de acel Big-bang. Consider că noțiunea de Big-bang nu este decât o scuză a gândirii umane jenată că nu poate înțelege crearea universului.

          Universul reprezintă numai energie sub diferite forme de manifestare.  Observați cum se mișcă un stol de păsări pe cer, perfect sincronizat, cum se mișcă un banc de pești în apă, perfect sincronizat. Dacă ne întrebăm cum de se petrece acest lucru, cercetătorii au demostrat  că la nivelul fiecărui grup de ființe, în exteriorul lui, există un fel de creier coordonator. Albinele , furnicile au și ele un astfel de creier exterior. Evident că și oamenii au un astfel de creier, mult mai subtil, și el se dovedește prezent cu precădere în perioada sărbătorilor de iarnă, atunci când toată lumea dă senzația că gândește la unison. Acest creier exterior coordonator  se numește egregor!

          Extrapolând, nu putem evita să ne gândim că tot ce există în acest univers este coordonat de ceva cu mult peste inteligența unui creier pământean, de câteva sute de grame, situat  pe una din planetele unui sistem solar, dintr-o galaxie, dintre miliarde de astfel de galaxii.  Șansa ca un om să știe sau să bănuiască măcar adevărul despre univers este la fel de mică sau similară cu șansa unei furnici, cocoțată chiar în vârful mușuroiului, aflat într-o pădure din Romania să cunoască, să perceapă sau să intuiască, ce se petrece în restul lumii, eventual peste ocean și atunci cu siguranță că ea va considera universul ei ca fiind format din câțiva copaci, niște iarbă și mult pământ de săpat.

          Deci pentru a nu-și recunoaște limtele și a-și dovedii esența de ființă superioară omul a decis că ȘTIE cum s-a format universul. Pe scurt, nu a existat nimic foarte multă vreme, câtă vreme nu se știe, dar acest nimic a existat și el s-a terminat atunci când a avut loc Big-bangul, simplu nu? Ca și cum cineva aprinde un fitil și dintr-o dată, apar miliarde de universuri. Sunteți tentați să mă contraziceți și să spuneți că nu „ dintr- dată” , de acord!

          Pentru că nu a fost în stare să-și imagineze altceva omul a sărit direct la faza în care lumea este gata  creată. Dacă ne gândim că cea mai mare parte a universului, peste 99%,  nu ne este cunoscută constatăm cu mândrie că omul de pe planeta Pământ se referă în afirmațiile sale privind creația, la întreg universul fără a face rabat pentru vreo steluță. Logica e foarte simplă: universul există, da , el există. Atunci cum a apărut? Cel mai simplu răspuns este, dintr-o dată și de aici pănă la Big-bang nu e decât un pas. Nu are nicio importanță faptul că legile fizicii nu permit ca din nimic să faci miliarde de universuri, acesta este un motiv prea banal de care nu este cazul să ne împiedicăm. Sau faptul că nu știm cine a creeat spațiul în care să se desfăsoare evenimentul natal, bagatele! De ce s-a produs acum câteva miliarde de ani și nu mai recent sau mai înainte iar nu contează.

                   Ca să rezolve toate aceste mărunțișuri omul a stabilit că odată cu Big-bangul a avut loc și crearea spațiului și chiar a timpului. Chestia cu spațiul am înțeles-o că miliarde de universuri nu aveau loc unde să se desfășoare și e bine că el a fost croit și pentru viitor adică se poate extinde liniștit, ceea ce nu am înțeles a fost pentru ce s-a creat timpul, cu ce scop, cine și ce să măsoare, căci până la apariția omului sau a ființelor inteligente din univers nimeni  miliarde de ani nu a măsurat nimic? Toate măsurătorile sunt făcute pe ultima sută de metri sau mai bine zis în ultima fracțiune de clipă de la realizarea universului, în rest nimeni nu a măsurat absolut nimic.

          Ceea ce pare și mai interesant, am văzut într-un film recent, se spune că odată cu Big-bangul timpul a căpătat un sens precis. Asta au constatat-o oamenii recent pentru că altfel miliarde de ani timpul a umblat ca bezmeticul fără niciun sens. Dacă nu suntem lămuriți pentru ce are nevoie timpul de un sens, tot în acel film se spune că, numai așa omenirea și-a dat seama că timpul curge din trecut spre viitor. Adică cum: trecutul devine viitor?

Să presupunem că merg cu mașina pe o stradă foarte lungă. Atunci când mă deplasez eu las în urmă trecutul iar în fața mea, la capătul străzii este viitorul, la care încă nu am ajuns, dar în momentul în care ajung acolo, acel viitor devine prezent și instantaneu trecut. Deci e bine de reținut că viitorul devine prezent și apoi trecut iar totul se petrece instantaneu. În aceeași clipă a prezentului.  O altă mare greșală se face considerând prezentul ca fiind clipa de față și am mai scris despre aceste lucru.  Dacă spun, acestă clipă, mă păcălesc ușor , dar dacă spun această săptămână, acest  an, aceste secol, abia atunci îmi dau seama că greșesc și că prezentul nu este ceva universal valabil pentru toată lumea.

Prezentul meu apare din momentul nașterii mele și există până în momentul plecării de pe acest pământ prin dispariție. Nimeni nu are ce face cu prezentul meu după ce mor și el nu rămâne pe vreun trotuar pe undeva abandonat. Orice lucru, ființă sau orice există are un început, o durată și apoi dispare civilizat indiferent că vorbim de oameni, obiecte sau stele. NU EXISTĂ UN PREZENT UNIVERSAL ci o multitudine de prezenturi care coexistă simultan. Prezentul nu este clipa ci STAREA de a exista a orice indiferent de durată. Prezentul unui fluture, de o zi este la fel de real ca și prezentul piramidelor de câteva mii de ani. Desigur că în acea zi cele două prezenturi sunt simultane fără să aibă nicio legătură.

Tot așa, timpul, despre  care miliarde de ani nu a auzit nimeni și nici nu la măsurat, a apărut ca noțiune umană recent, în ultimele mii de ani și s-au căutat diferite metode de a-l măsura dar, din greșală, lumea a confundat măsurarea timpului cu mișcarea planetelor și a considerat că dacă după noapte vine zi este evident că timpul trece și totul trebuie raportat la această mișcare. Nimic mai fals! Ei nu au realizat acest lucru și au inventat sisteme din ce în ce mai perfecționate de a măsura mișcarea corpurilor cerești unul față de altul considerând că asfel măsoară timpul.

Așa cum după ce au inventat Big-bangul și au stabilit că timpul are un sens dar au greșit, tot așa încercând să măsoare timpul au măsurat, din greșală, doar  modul în care mișcarea unei planete se raportează la alta.

Omul are mai multe sisteme sau simțuri, da a percepe viața. Dacă le luăm pe rând  găsim văzul prin care omul percepe spațiul tridimensional, apoi auzul prin care el se orientează cu ajutorul zgomotelor, gustul , pentru a percepe calitatea mâncărurilor, mirosul cu care omul simte o floare, un parfum , sau apropierea unui alt corp uman, pipăitul pentru a simții calitatea materialelor, sau primejdia la apropierea de foc.

Cum rezolvăm atunci problema următoare: în univers există spatiu, materie și mișcare. Toate acestea sunt diferite forme de energie. Cum se raportează omul la ele?

Atunci observăm că omul poate percepe spațiul și mișcarea cu ajutorul văzului și auzului, materia, cu ajutorul pipăitului, mirosului și  gustului.

Totuși cum rămâne cu timpul pentru că în mod evident omul percepe timpul ca făcând parte din fiecare clipă a viații lui de zi cu zi. Putem afirma fără dubiu că timpul nu există, nu poate fi cântărit, depozitat, împachetat, mutat, rezervat, precum spațiul sau materia, adică nu suportă niciun fel de operațiuni umane și totuși el este perceput de fiecare om. Nu este adevărat că există o anumită glandă  care percepe timpul deoarece aceea se referă numai la ritmurile cosmice și atunci unde este secretul timpului?

Timpul este acel simț complet individual al omului care este GÂNDIT de fiecare persoană în parte deci este exclusiv o formă de gândire. Demonstrația e simplă. Izolați mai multe persoane în camere diferite iar după câteva ore rugați-le să spună exact cât au apreciat durata șederii. Veți avea surpriza să nu aveți două cifre la fel. Oamenii gândesc despre timp individual și numai necesitatea de coordoanare a dus la aparția ceasurilor care nu sunt și ele decât o convenție ca formă de organizare.

Omul face ce vrea cu timpul, la nivel internațional, pune fusuri orare, și uite așa revelioanele apar pe rând la multe ore unele de altele. Iarna trecem la ora de iarnă și vara la ora de vară deci timpul nu are nicio semnificație și este mutat după cum se dorește.

Deci timpul face parte din modul de gândire umană și este unul din simțurile cele mai importante ale creierului. El reprezintă simțul prin care omul își plasează activitățile și le organizează în funcție de cerințele vieții, obligațiilor și propriei persoanalități și mai ales NU ESTE UNIVERSAL ci individual.

Am mai spus că dacă ar exista un timp universal valabil pentru toată omenirea, absolut toți, indiferent de continent, atunci când ne-am uita la ceas am vedea aceeași oră și am serba revelionul în aceeași secundă.

1.01.2019.

Stresul!
de Dandu Briel

Dacă vorbim de stres trebuie să avem în vedere, în primul rând că suntem oameni și avem nevoie de activitate permanentă. Cine se oprește se pregătește de moarte. Poate sună cam trist dar acesta este adevărul. 
De-a lungul vieții am trecut prin extrem de multe situații care pentru mulți ar fi părut stresante și am ajuns, cu timpul să înțeleg , că nu situația în sine era stresantă ci modul în care o priveam. Multe studii psihologice s-au făcut pe această temă dar atunci când ești pus într-o astfel de stare, cu siguranță că nu stai cu capul în noțițe.
Toată viața, până acum, m-am văzut ca un rezolvitor de probleme și am considerat că toate evenimentele din jurul meu sunt provocări personale. Nicio clipă , în cazul oricărei situații, nu m-am gândit la efecte sau la faptul că ar fi bună puțină văicăreală ci doar la modul de rezolvare. Ca fost arbitru de tenis, în mintea mea există implantată pentru veșnicie o imagine, cu mingiile care trec fileul și care, pentru a fi câștigător trebuie să le respingi. Așa este și cu problemele care apar în viața de zi cu zi, ele apar, vin spre tine și tu trebuie să le rezolvi și să le trimiți de unde au venit. Orice jucător antrenat este din ce în ce mai profesionist și de aceea eu aștept cu nerăbdare următoarea problemă pentru a o rezolva știind că dacă nu o rezolv eu pe ea, mă „rezolvă” ea pe mine!
Să nu credeți că aceste probleme apar una după alta , în ordine, disciplinate și stau la coadă, nici vorbă sunt zile în care vin cu grămada și atunci ar fi un motiv de stres dacă nu ar exista regula priorităților. E foarte important să nu te repezi la o minge care a fost servită în aut ci să respingi, în primul rând, mingea care vrea să fie AS. Fiecare din noi are discernământ și liber arbitru și trebuie să le utilizeze pe amândouă pentru a alege ce este mai important de rezolvat într-un anumit moment. Adică degeaba te uiți cum pleacă trenul din gară dacă tu ai stat un ceas să-ți lustruiești pantofii!
Pentru a nu fi niciodată în situația de șomaj, adică să nu am nimic de rezolvat, am permanent la mine o listă de probleme care își așteaptă rândul. Nu trec pe listă problemele uzuale și firești, adică nu mă laud că am dus gunoiul sau am făcut duș de dimineață, dar recuperarea unui an de muncă pentru calculul pensiei, este o problemă care mi-a luat 12 ani s-o rezolv, întreținerea mașinii și schimbarea plăcuțelor de frână este o altă problemă, controlul periodic la cardiolog nici nu se discută și așa mai departe.
Cineva poate să spună că problemele planificate nu sunt așa stresante și are dreptate, dar atunci să abordăm altfel situația și să ne gândim că ești la plimbare pe un deal și aluneci și îți rupi piciorul cu o fractura bimaleolară, sigur asta s-ar putea să fie o problemă stresantă. Prima tendință este să stai și să țipi de durere că oricum nu te aude nimeni dar și mai bine te gândești la modul de rezolvare. Scoți telefonul să suni la salvare și vezi că, acolo pe deal, nu ai semnal. Trebuie să mergi mai la vale și atunci găsești niște scânduri, dintr-un gard mai vechi și faci niște atele pe care le legi cu o pungă de plastic, mizerabilă, găsită pe potecă și după aceea pleci elegant, în patru labe și ajungi la o apă, peste care nu ai cum să mai treci dar cel puțin ai semnal și poți să anunți salvarea. Dacă doamna de pe salvare vine cu un tensiometru performant și îți spune că nu ai probleme cu inima și cu tensiunea este indicat să insiști asupra faptului că ai un picior rupt și că ești foarte mulțumit că restul este în regulă. Până seara urmează o activitate complet pasivă, mersul la spital, masa de operație, tije, șuruburi, coliere strânse cu patentul și totul s-a terminat cu bine peste două luni când am scos ghipsul.
Alte probleme ar fi un infarct, de pe urma căruia m-am ales și cu trei stenturi, sau faptul că un taximetrist neatent a intrat în fundul mașinii mele neștiind că marca Kia, are o bară de protecție specială care sparge tot în mașina adversă, radiator, mască, scut etc..E drept că atunci am aflat și eu aceste lucru. 
Toate aceste probleme și multe altele nu duc decât la o mai mare experientă de viață și așa am înțeles că oricât te-ai agita înainte de a face ceva și orice măsuri preventive ai lua totul este în zadar pentru că lucrurile se petrec întotdeuna altfel și niciodată mai simplu sau mai ușor. După ce ai înțeles acest lucru viața parcă devine mult mai simplă și mai clară. Poți să te apuci de orice vrei, greutățile și surprizele sunt inevitabile, dar te vei descurca întotdeauna pe baza experienței de viață pe care deja o ai.
Singurul lucru pe care omul nu îl poate rezolva este propria sa moarte dar, având în vedere că de zeci de ani de când mă uit la televizor nimeni nu a făcut vreun anunț trist despre mine am ajuns la concluzia că „ întotdeuna mor alții” deci am scăpat și de grija asta.
Un om normal nu trebuie să fie stresat sub nicio formă, indiferent de situația în care se află ci toată atenția lui trebuie să se axeze pe modul în care rezolvă problema și o dă înapoi peste fileu. Activitatea permanentă este extrem de bună și niciodată nu trebuie să ajungă să fie catalogată ca stres.
Cel mai nenorocit lucru este să speri că atunci când vei ieși la pensie te vei odihnii, este total greșit , un om inteligent iese la pensie ca să se apuce de treaba pe care nu a avut timp să o facă pentru el până atunci.
Deci ideea de stres a fost inventată de cei mai puțini rapizi, care nu știu să-și aleagă prioritățile și care se pierd în lamentări în loc să acționeze. În cazul în care nu reușesc să-mi rezolv totuși toate problemele așa cum aș fi dorit am o singură vorbă: Doamne, pune și tu umărul puțin și mai ia-le după mine! Și de rest nu mai este treaba mea!

Visele fac ca viața noastră să devină reală!

de DANDU BRIEL. ( Autobiografic )

    Niciun om nu ar trebui să-și  trăiască viața fără vise de la naștere și până la plecare. Visele sunt cele care ne definesc, ne personalizează , ne împlinesc și nicio slujbă sau meserie nu are farmecul și substanța lor. Am ajuns la concluzia că visele sunt de fapt partea reală și personală a vieții noastre plină de rutină. Fără ele am trai viața tipizată a altora.

        Eu am început să visez de pe la patru ani atunci când, un unchi al meu Arh.Mihai Urzică,  mi-a pus în față o carte ilustrată despre arhitectură.    Toată frumusețea acelei cărți m-a șocat și din acel moment mi-am dorit să fiu arhitect. Am păstrat acest vis, l-am crescut și l-am dezvoltat  iar după șaisprezece ani stăteam pe treptele Institutului de arhitectură Ion Mincu, copleșit de faptul că fusesem admis cu toate că examenul l-am dat într-o permisie din armată, în perioada stagiului militar. Îl țin minte și acum pe arhitectul Manceac, cel cu care am făcut câteva ore de pregătire, cum mă certa permanent pentru că mă mișcam foarte greu în fața planșetei de desen. Doar la final, la proba pe care toți meditatorii o dădeau, fiecare cu elevul lui,  la Biserica Stavropoleos, în curte, printre capitele, după ce am terminat tot desenul în mai puțin de o oră, a recunoscut că nu a vrut să mă demobilizeze dar el nu a mai văzut pe cineva care să deseneze atât de rapid.

         Pe parcursul facultății am realizat că de fapt acolo se învață două meserii în  în același timp, una era cea desenată, proiectarea,  iar cealaltă cea vorbită pentru susținerea lucrărilor, așa am ajuns, cu timpul,  să-mi pot justifica ideile cât mai bine. Atunci am înțeles pentru prima dată importanța extraordinară a cuvintelor în viața de zi cu zi. Atunci am reușit să câștig un concurs de vorbire despre un chibrit cu recordul de patruzeci de minute, începând cu forma și orientarea în spațiu și terminând cu marcarea, tăierea , transportul și pregătirea lemnelor din pădure.

   Am mai avut un vis pe perioda liceului și anume să ajung mare gimnast. Am fost coleg de echipa la Scola sportivă 2 cu Dan Grecu și niciodată nu am reușit să fac salt pe spate, pe trotuar, așa cum făcea el de plictiseală înainte de a se deschide sala de sport. De acest vis a trebuit să mă las odată cu intrarea la Institutul politehnic unde familia ținea neapărat să dau. Atunci a fost prima și ultima dată când am urmat un vis care nu era al meu. După primul an de studiu, în care eu mai mult desenam și eram foarte bun la vederea în spațiu, mi-am anunțat familia că renunț la politehnică și cred că secretariatul era în direct legătură cu comisariatul caci în scurt timp eram cu valiza de lemn la poarta unității militare din Murfatlar. La terminare m-am jurat că nu voi mai călca niciodată într-o unitate militară. Habar nu aveam atunci că viața face numai ce vrea ea!

   Tot în timpul liceului mi-am dorit să cant și am ajuns până la Steaua fără nume, la televizor, dar numai ca acompaniator. Am cântat între timp,  în corul Liceului Gheorghe Șincai,  începând ca soprană și terminând în ultima clasă ca bas. Am fost deosebit de impresionat de doamna prof.Valeria Nica Chiriță,  cea care, la un moment dat,  ne dirija pe scena Sălii palatului și plângea iar noi eram în stare să dărâmăm sala cu puterea vocilor  noastre. Un astfel de profesor îți marchează și influențează toată viața!  Destinul a făcut ca peste ani, fica mea să o aibă și  ea ca profesoară de muzică și atunci a înțeles și mai bine de ce o apreciam atât de mult.

   Apoi am dorit să pictez și ani de zile am făcut tablou după tablou și unele din ele au ajuns și în colecții din străinătate. Această pasiune m-a părăsit brusc și nici până azi nu am înțeles de ce dar mai pastrez o parte din creeațiile mele. Am considerat  că fiecare om evoluează și se schimbă aproape total din zece în zece ani iar celui  nou poate că nu-i mai place să picteze.

    Într-o zi de vară un prieten mi-a spus că lui îi place foarte mult să fie arbitru de tenis și am vrut și eu să fac la fel. Întotdeuna mi-a plăcut să coordonez orice activitate. Să fiu șef. Am arbitrat peste zece ani. Țin minte și acum cum marele Algiu, conducătorul arbitrilor, glumind, a spus la terminarea cursului: acum că ați terminat lecțiile, uitați totul și rețineți doar un singur lucru, ori de câte ori un jucător contestă o minge dubioasă, ascultați-l cu atenție și pe el și pe celălalt și pe antrenorii lor și indiferent că vă spun ei, vă întoarceți brusc și cu voce tare decideți -,, două mingii !,, Inițial am crezut că râde de noi dar mai târziu, chiar atunci când arbitram în Cupa Devis, am avut ocazia să folosesc acest sfat de multe ori.

    Visele nu se termină niciodată, asa că după cațiva ani de salariat civil ca architect, am dorit să devin ofițer activ în cadrul MApN și așa am ajuns un fel de pasăre rară, ofițer arhitect. La început a fost  bine dar cu anii mi-am dat seama, atunci când am ajuns șeful arhitecților din armată, că nu mai există niciun arhitect mai mare în grad sau funcție, care să mă examineze și să-mi pot lua gradul de colonel. Unii au râs de mine și mi-au spus că singura șansă este să mă înscriu la grupa de ingineri și să dau examen pe tematica  lor. Eu am luat foarte în serios idea și așa am ajuns să dau examen cu inginerii și să ies chiar șeful lor de promoție . Am fost ajutat enorm de antrenamentul vorbirii din facultatea de arhitectură. La examen comisia m-a urmărit cu greu cum vorbeam și desenam , pe tablă, în același timp.

   Intre timp mi-am realizat și visul de a ave a o firmă proprie de arhitectură și cu ea am proiectat Hotelul Caro , din București și sediul firmei Corina Gealan și am umplut de vile Corbeanca. După mai mulți ani am cedat-o și am trecut la alte vise.

      Ele nu se opresc și de aceea , constatând că am niște capacități energetice nebănuite mi-am dorit să devin terapeut energetic, mai ales că fratele meu avea unele probleme de sănătate.

    Asta a fost puțin mai complicat și după ce am urmat cursuri de reflexoterapie, de Reiki, toate nivelurile, Atingere cuantică, chirurgie spirituala, Metoda Silva, Vindecări la distanță, am ajuns și Maestru Profesor în terapii alternative. Acum pot , cu ușurință , să măsor chakrele oricărei persoane, aflate oriunde în lume și să-i aplic tratamentul adecvat. Pot de asemena să răspuns la orice întrebare , care se poate rezolva cu DA sau NU, fără să o cunosc ci doar să știu că este scrisă, pe o foaie de hartie. Pot la fel să ,,văd,, ce face un decedat la propria lui înmormântare, din momentul în care spiritul se desparte de trup ( sunt un mare fan al domnului Prof.Dulcan și la una din conferințele sale, de exemplu, ,, am văzut,, îngeri uriași care stăteau pe scenă iar dânsul trecea prin ei și ne vorbea) După ani de antrenamente am reușit performața de a putea să măsor dacă o persoană mai este în viață sau nu. Utlizând unitățile Bovis pot măsura valoarea corpurilor  din aura oricărei persoane mai ales după decesul acesteia ca spirit.

     Recent am informat televiziunea română că ziaritul turc dispărut într-o ambasadă a fost ucis chiar în ziua dispariției. Anunțul meu nu a stârnit nicio reacție si după circa două săptâmâni când presa a aflat exact ceea ce eu am spus, adică am transmis pe WhatsApp, nu m-am putut abține să nu le bat obrazul. La fel a fost și in cazul lui Codruț Marta , pe care l-am declarat viu și foarte vioi, cu mulți ani în urmă, în timp ce la televizor era îngropat în diferite locuri. În zilele de azi când se știe, foarte bine că el trăiește, nimeni nu și-a mai adus aminte de anunțul meu. Am intervenit recent în cazul Pacepa declarat decedat și am comunicat că el trăiește bine mersi. Lumea energetică este o cu totul altă lume și dacă aș mulțumii cuiva pentru instruirea mea în aceast domeniu fabulos  aș face-o în ordinea învățăturilor  primte începând cu  Alexandru Culcea, fondatorul școlii AIO, Rajko Kuzmanovici, instructorul Silva în Romania și în mod special lui Alin Marconi, inițiatorul și al cursului de Atingere cuantică, de la care am înțeles că pe acestă lume noi, ca terapeuți, putem utiliza doar energia universală de lângă noi,  puterea minții și a respirației. 

          Am asistat de-a lungul vremii la echilibrări de chakre, făcute cu talent teatral și cu multe gesturi inutile când în realitate totul este simplu și efficient dacă este făcut prin puterea minții.

      Pentru că viața nu se oprește aici, între timp, deoarece am absolvit și Institutul Pedagogic  încă din timpul facultății, am predat cursuri la tot felul de licee culminând cu predarea cursului de arhitectură la Academia tehnică militară pentru circa zece ani de zile. Pentru cei care nu erau încrezători în calitățile mele energetic, pe care le comunicam de la început,  făceam cea mai simplă demonstrație prin adormirea întregii clase de ofițeri în devenire.  După aceste demonstrații nu mai aveam contestatari.

     După ieșirea foarte devreme la pensie, ca architect , mi-a fost ușor să mă specializez în producția de tâmplărie termoizolantă și am avut onoarea să fiu învitat de firma Rentrop și Straton să scriu prima carte,  pentru începerea și dezvoltarea afacerii în acest  domeniu. Cartea este un ghid al dezvoltării unei firme din domeniu și conține și un film cu cazuri concrete de măsurare și prelucrare a tâmplăriei.  Am fost și director executiv la o mare firmă de acest fel și, printre altele,  am predat modul în care se negociază cu un client schimbând total vechile concepții. Așa i-am învățat pe negociatori că dacă un client este dinamovist și eu sunt la fel, dacă e rapidist sunt cel mai înfocat,  iar dacă are un animal de casă, un cățel, de exemplu , îl las să mă lingă până semnez contractul.

   Acum  totul  abia începe  cu visul meu de a scrie carți. Am început cu poeziile liceului pentru vrăjit fetele, am continuat cu schite, pentru copiii mei, scenete pentru nepoate și după ce am trecut prin carți grele de simbolistică, m-am apucat să scriu și pentru plăcerea mea. Sigur că fiind ușor paranormal majoritatea scrierilor mele sunt științifico fantastice, bazate pe imaginație. Prima carte a fost ,, Roman de ANTRENAMET,, despre un spălător de cadavre la morgă  care se transform în  trimisul unei alte lumi pe pământ și singurul care poate face legătura între cele două, apoi a urmat,, Povestea lui FĂT-FRUMOS care era DEFECT și zbura în ZIG-ZAG,, despre faptul că acesta era de fapt un robot din Pădurea Basmelor, după aceea ,, Mă duc să duc GUNOIUL!,, o carte despre un extraterestru care trăia ca un om normal cu înfățișare pământeană dar din cauza unei misiuni mai deosebite este nevoit să se dea în vileag, apoi ,, Cum descoperi o CRIMĂ călătoare,,unde se vede cum poliția este derutată de niște porumbei călători otrăviți,  ,, Tu ești TATI al meu , nu-i așa?,, în care un bărbat se trezește paralizat pe patul unui spital, lipsit de orice memorie, dar prin forțe proprii, aplicând cursurile lui Alin Marconi, pe care i le-am suflat eu,   își revine și află cine este în viața reală rămânând complet uimit și cea mai recentă,, Mareea, cu PRIVIREA atintită spre STELE!,, despre o fetiță paranormală care de la naștere și până când ajunge într-o echipă specială a guvernului reușește să uimească pe toată lumea.  Acum lucrez la ,, Povestea cu FETIȚA PIULIȚA și puiul de DRONĂ,, un fel de continuare SF a primului roman pentru copii.  Acest a este un vis la care încă mai lucrez .

       Visul cel mai frumos și cel mai important al vieții mele a fost apariția pe această lume a celor doi copii ai noștri de care suntem extrem de mândri și pe care de mici i-am învățat cum este în viața reală. Nimic nu poate fi echivalat cu această realizare a unei familii și nici nu există cuvinte pentru a o descrie complet.

      Cam așa arată un om făcut din propriile lui vise și care visează în continuare. Puteam să scriu simplu doar că am fost angajat 16 ani la stat și apoi peste două zeci în armată dar parcă lipsea ceva . Esențialul!

. Am vrut să se înțeleagă că visele sunt partea cea mai reală a unui om, ele ne separă de ceilalți și dau farmec vieții noastre unice.

        Octombrie 2018.

TIMPUL ESTE PREZENT ÎN TOATE DAR FĂRĂ SĂ EXISTE!

      Am citit recent un comentariu prin care cineva spunea că a descoperit cum într-un anumit loc de pe pământ timpul se scurge cu câteva miimi mai incet într-o anumită perioadă și atunci m-am întrebat: o fi auzit acea persoană de anomaliile magnetice care există în anumite locuri?. În unele zone sunt atât de puternice încât fac o mașină să urce cu motorul oprit și locurile sunt cunoscute chiar în Romania. Ce fenomen mai simplu poate fi decât acela prin care o anomalie magnetică face ca un ceas să meargă mai încet. Din moment ce acest fapt se petrece numai în locul cu pricina, iar eu știu că timpul nu există, sub nicio formă palpabilă, de ce să nu fim de acord că este vina magnetismului terestru și nu a ceva ce este doar o formă de gândire. Este ca și cum ai spune că, în acel loc, timpul se opune chiar trecerii lui, ceea ce este ieșit din comun.

   Și, chiar așa, dacă ar fi să considerăm că numai acolo timpul se scurge mai lent, ne întrebăm: despre care timp vorbim, al cui, al celui cu ceasul sau al tuturor și restul timpului ce face, se scurge altfel în alte părți? Adică timpul trece peste tot normal dar într-un anumit loc o ia mai domol ca și cum ar fi făcut din mai multe părți din care unele merg ca lumea iar altele sunt mai leneșe. Rar ceva mai naiv gândit!

       La fel se mai susține că cei care zboară în cosmos trăiesc mai mult deoarece pentru ei timpul trece altfel. Iar mi se pare o teorie eronată, având în vedere că timpul nu există și mult mai plauzibil mi se pare să afirm că, datorită imponderabilității, orice proces din celula umană se desfășoară mult mai lent și asta face ca omul să se uzeze și să îmbătrânească mult mai greu în spațiu. Să luăm exemplu de la broștele țestoase care își reduc la minim funcțiile vitale și trăiesc astfel sute de ani. Pentru un om  aflat pe pământ sigur este greu să facă așa ceva dar în cosmos totul vine de la sine. Și în acest caz se consideră grșit că timpul nu mai este universal valabil ci pe bucăți și fiecare merge cum vrea în funcție de zonă.

       Chiar teoria care susține că timpul se curbează la o anumită gravitație din găurile negre mi se pare mult exagerată având în vedere că nu avem ce să curbăm. Cum să curbezi ceva care nu există? Și în fond, de ce să se curbeze când el nu este materie ci doar un gând, cum să curbezi un gând? Adică el trece normal peste tot, așa cum gândește toată lumea și la un moment dat o ia așa într-o altă direcție atras de ceva. Ca și cum ar avea masă! Și iar vine întrebarea: dacă o parte din timp o cotește ce face restul, mai trece sau nu? Sau așteaptă partea evadată să se corecteze? Și apoi ce se petrece cu cel care a cotit, rămâne cotit și o ia pe altă parte, și ajungem iar la varianta în care susuținem că timpul e făcut din mai multe timpuri ceea ce este imposibil. Adică o parte trece mai încet, alta și mai încet iar alte părți o cotesc și așa rezultă, la final, că timpul ăsta e foarte indisciplinat și se comportă exact ca și cum ar fi vorba de un gând uman care face tot felul de jocuri.

        E adevărat că mulți consideră timpul ca fiind liniar, fără absolut nicio justificare, și asta e încă o davadă că lumea face ce vrea cu timpul căci el este evident un simplu gând, iar dacă este liniar nu poți să nu te întrebi cât de groasă este această linie și de unde până unde, iar alții spun că el trece, deși nu l-a văzut nimeni trecând sau măcar plimbându-se de colo colo. Probabil că datorită vieții noastre cu un sens precis de la naștere spre moarte se consideră, intuitiv , că timpul trece cumva invers. O mare eroare!

    Pe de altă parte este la fel de adevărat că tot ce EXISTĂ se poate curba. Materia există,  spațiul există, lumina există,  și totul este  foarte măsurabil dar cu timpul este o mare problemă deoarece nimeni nu a dovedit că există. Absolut nimeni nu deține o mostră de timp. Este o bășcălie să spui că timpul există deoarece este dovedit și măsurat cu ceasul, când toată lumea știe că măsurarea aceasta nu este decât o convenție umană raportată la mișcarea planetelor, la zile și la nopți. Oricum veșnicia universului nu este afectată de minusculele noastre măsurători. Măsurarea timpului raportată la mișcarea unor planete este o invenție pur umană generată de necesitatea organizării vieților noastre minuscule.

    Ca să scape de problema timpului chiar Einstein l-a cuplat cu spațiul și a creeat acest continuu spatiu– timp, care face de toate, poate fi parcurs, poate fi îndoit, poate trece , etc... În realitate nici el nu a răspuns la întrebarea privind existența timpului, deoarece nu a putut spune unde este localizat acesta. Sau mai bine spus , de unde începe? Și nici nu și-a pus problema să răspundă la întrebarea: dacă o mașină se deplasează prin mișcare în spațiu și timp cum se face că atunci când stă consumă doar timp. În acestă situație cuplajul spațiu-timp nu mai este valabil, suntem în divorț? Cuplarea spațiului cu timpul este artificială și nu poate fi justificată decât în cazul mișcării, în rest timpul trece de capul lui? Cred că este evident pentru toată lumea că dacă în acest univers nu ar exista nici cea mai mică mișcare, nici măcar a unui string de materie, noțiune de timp ar fi total inutilă. În cazul nostru e foarte simplu să pui pe seama timpului, mișcarea, viața, îmbătrânirea, moartea în loc să vezi că orice apare, evoluează și apoi dispare. Absolut orice, ființe, obiecte, planete, constelații etc...și niciuna nu are legătură cu timpul uman.

    Unii mai spun că nici magnetismul nu îl vedem și el există sau că nici undele radio nu le vedem și sunt. Este perfect adevărat, magnetismul se poate măsura și verifica concret, undele radio se pot utiliza pe frecvențe și categorii și așa își dovedesc existența dar cu timpul nu poate face nimeni nimic. Nu se poate depozita, ambala, chiar dacă în mintea unora el se mai și curbează deci ar putea fi ușor de împachetat, nu se poate urmării sub nicio formă chiar dacă oamenirea a inventat ceasul pentru a-l justifica într-un fel. Materia are formă, spațiul are o formă și chiar lumina are nenumărate forme și culori doar timpul nu are nimic, nici formă, nici volum, nici liniar, nici plat, adică în niciun fel. Nimeni nu a demonstrat până acum existența timpului palpabil deoarece nu are cum.  Nimeni nu știe unde este acesta și ce este el. Toți stau cu ochii în ceasuri și cu senzația că îl măsoară când de fapt ei își măsoară activitățile după niște reguli inventate.

               Deasemenea chiar Einstein a recunoscut că timpul este relativ, în funcție de fiecare om și dădea un exemplu de senzație a trecerii timpului când ne aflăm cu mâna pe o plită încinsă. Ceea ce face el prin această idee nu este decât să confirme că timpul este o formă de gândire absolut personală și individuală. Nu există un timp universal valabil ci doar cel gândit de fiecare pe parcursul vieții lui. De aceea avem și senzația că momentele plăcute trec prea repede iar cele dificile abia se scurg sau sunt situații în care avem senzația că timpul s-a oprit în loc.   Dacă timpul ar fi universal valabil toți am trăi aceiași secundă, aceeași clipă și ne-am afla cu toții în același moment al lui.

       Am și eu o contribuție personală la cele de mai sus după ce în perioada armatei am pierdut efectiv numărul zilelor și am „scăpat” trei dintre ele. ( de fapt câtă lume nu se întreabă deseori: în ce zi suntem azi?).

       Metoda pe care am conceput-o și pe care am experimentat-o ani de zile îmi confirmă că timpul este doar un mod de gândire și el depinde de mintea fiecăruia. El nu este universal și fiecare  face ce vrea cu timpul din capul lui. Pentru a nu fi un haos general numitorul comun al tuturor este ceasul și fusul orar,care chiar împarte timpul cronometrabil în părți, ca să nu înebunească lumea cu aceeași oră pe tot globul pământesc și fiecare să țină cont de răsăritul lui.

  „ Metoda de trecere din timpul clasic, cronometrabil, într-un timp personal” ne ajută să parcurgem distanțe foarte mari, cu avionul, de exemplu și loc de câteva ore să avem senzația de câteva minute. Este foarte greu de imaginat așa ceva!. În realitate se schimbă, prin voință proprie, doar percepția de trecerea timpului comparabil cu cel indicat de ceas care ne-a înregimentat pe toți. Această metodă se poate utiliza oricând avem nevoie să scurtăm durata resimțită dedicată unui anumit eveniment, mai ales dacă suntem observatori pasivi, un concert, o slujbă religioasă, un spectacol de teatru....Eu am experimentat-o foarte mult și prima reușită a fost senzația că  zborul cu avionul de la Frankfurt la Chicago l-am parcurs în șapte minute și jumătate și nu opt ore. Culmea este că ai în compensație  și un puternic sentiment de odihnă și relaxare. Principiile acestei Metode sunt pe net.

      Ceea ce pare extraordinar este și faptul că, Metoda aplicată invers la scara întregii vieți are aceleași efect, pur și simplu ai senzația că i-ai oprit cursul și nu mai îmbătrânești. Concret, eu m-am oprit cu număratul anilor la o vârstă care mi s-a părut foarte benefică și pozitivă. Nu vreau să mă lungesc pe acest subiect dar organismul și subconștientul meu au preluat această idee, pe care eu am făcut-o publică oricui mă întreba, și de atunci toate testele mele de sănătate și cele de inteligentă sau de reflexe se încadreză numai sub acest prag stabilit. Dacă acum mă întreabă cineva ce vârstă am răspunsul meu este: exact vârsta pe care mi-o dați și spre marea mea plăcere puțini sunt cei care reușesc să ghicească vârsta din buletin. Dacă te hotărăști că tu ești șeful atunci faci ce vrei cu subconștienul tău.

  Cineva mai spunea și că timpul se poate curba, atât de mult , încât trecutul, prezentul și viitorul ajung simultane. Un fel de ghem sau de cocoloș!  Sunt de acord doar cu ultima parte, cu simultaneitatea și pentru asta nu trebuie chinuit timpul deoarece trecutul este acum, chiar în noi,deoarece nimeni nu s-a despărțit de copilul care a fost și care este încă în el, prezentul este acum pentru că el reprezintă însăși existența noastră continuă ( viața), el apare și dispare odată cu noi, într-o lume plină de o multitudine de alte prezenturi și este total greșit să considerăm că este doar clipa actuală, nu, el durează cât toată existența noastră și dispare odată cu noi, iar viitorul există acum și asta o pot demonstra răspunzând la orice întrebări legate de viitor, prin metode specifice, ceea ce înseamnă că el este și așteaptă doar să fie desfășurat. Trecutul, prezentul și viitorul sunt forme unice și total individuale ale fiecarui om, ființă sau obiect și nu există nicio legătură de exemplu, între trecutul meu și cel al piramidelor așa cu nu există niciuna între viitorul meu și al altor persoane cu excepția simultaneității în cazul contemporanilor.

     Mulți nu știu, dar viitorul nu are legătură cu soarta imuabilă și nu este ceva ce ne este dat și care ne determină viața pe tot parcursul ei. El se modifică în fiecare clipă prin deciziile pe care le luăm! În fiecare moment al vieții ne formăm un  viitor pe care în următorul moment, prin liberul arbitru, îl putem schimba după dorință. Sigur că trăim și murim, asta e clar, dar de la una la alta drumul depinde de ceea ce noi hotărâm să fim. Cu fiecare hotărâre pe care o luăm viitorul se schimbă în consecință iar cei care susțin că soarta lor este pecetluită aceia nu sunt în stare să și-o hotărască și se complac în a fi niște legume vorbitoare.

   În concluzie timpul există numai în mintea noastră și singura lui putere este aceea pe care hotărâm noi să i-o dăm!

DANDU BRIEL

Octombrie 2018.

DE CE EXISTĂM?

          Puțini sunt cei care se întreabă ce rost au ei pe lumea asta. De ce există? Unii cred că ei există pentru că i-a născut mama lor. Alții cred că așa este făcută lumea, așa este rostul ei. Cei mai mulți cred că s-au născut degeaba și ei nu au nicio treabă cu restul lumii.

          Și totuși: de ce existăm?

          De ce nu suntem niște bolovani în drum sau niște copaci pe marginea lui, de ce suntem ființe, de ce avem inteligență, de ce gândim, de ce suferim, de ce avem emoții, de ce avem intuiție, de ce avem simțul umorului, de ce atâta complicăreală - doar pentru a consuma aerul din preajmă?

          Avem noi vreun rost pe lume? Simțim noi că avem un scop? Nu ne suportă universul-degeaba?

          Răspunsul pare simplu deși este extrem de complicat, deoarece mulți nu-l cunosc și nu se implică. „Așa m-am născut; asta este soarta mea; nu am nicio responsabilitate; omul este dator să moară, odată și odată; ce rost are, că nu pot eu schimba lumea; mai bine stau în banca mea ( berea și telecomanda); sunt nesemnificativ; părerea mea nu contează.....”

          Dacă ne uităm la un mușuroi de furnici vedem cum toate muncesc permenent și nimeni nu face grevă pentru bonusuri, ore suplimentare sau prime. Natura ne învață că există un model, un rost al supraviețuirii, un sens al vieții și care se aplică de la cele mai mici insecte și până la elefanți.

          Omul, totuși, este dotat cu mult peste nivelul unui fluture de seară și cu toate acestea mulți hiberneză în propria lor gogoașă și nu-și deschid niciodată aripile să zboare. Ei nu-și înțeleg rostul. Nu au curajul să se înțeleagă! Cred că este suficient să trăiască, pur și simplu, proptiți în televizor.

          Ei nu au auzit de continuitate și progres. Principalul rost al omenirii este să progreseze pentru a-și atinge menirea, de care nu este încă pe deplin conștientă iar singura cale este pacea, colaborarea, iubirea semenilor, înțelepciunea experiențelor, familia și ordinea socială. Fiecare om este o treaptă pe care civilizația urcă spre viitor. Războaiele realizează un singur progres, în domeniul dezvoltării tehnicilor de apărare, dar cu prețul distrugerii omenirii.

          Numai oamenii buni progresează și numai iubirea este motorul acestui fenomen. Rostul omului pe acestă lume este să-și ajute semenii. Oamenii buni atrag prin gândurile lor și alte persoane cu care, împreună, pot să pună un scop, în plus, societății în care trăim.

          Țelul existenței noastre este să fim buni, inteligenți, activi, inventivi, pasionați, harnici, veseli, promotori ai păcii și nu în ultimul rând plini de compasiune față de cei care nu au puterea de a călca pe urmele noastre.

          Răutatea, ura, invidia, obsesia, nervozitatea, agitația și multe altele asemenea distrug tot ce este mai bun în oameni. Toate gândurile lor sunt ca bumerangul care pleacă - atinge- și se întoarce la cel care le-au trimis. Transmite-ți numai gânduri bune și veți primi prieteni, zâmbete, iubire, armonie,înțelegere și multe altele asemenea.

          Existăm pentru a fi buni și ca ființe umane și în tot ceea ce facem, numai așa putem progresa. Cel care ne-a creeat nu ne vrea decât binele iar în semn de respect noi trebuie să confirmăm că îi vom duce creația spre perfecțiune.

          Viața firească a oamenilor este în bunătate și iubire.

          „Ne naștem din iubire, trăim în iubire și murim înconjurați de iubire”

Pentru asta existăm!

MICIMEA UMANĂ

Ceea ce nu înțeleg oamenii în micimea lor este faptul că universul în toată infinitatea lui este mult prea departe de înțelegerea noastră. În momentul în care acceptăm că nu înțelegem universul atunci putem gândi mai așezat și mai lucid. Universul cunoscut de noi este doar o infimă parte a Marelui univers și pe baza acestei cunoștințe noi ne dorim să fim catalogați ca atotștiitori. Pe această lume există ceva la care puțini s-au gândit și au luat în calcul și acesta este spațiul. Mult mai important decât universul cu planetele lui este spațiul și nimeni nu-și pune problema existenței lui înaintea universului. Cine a creeat spațiul? Cine l-a îngrijit până să apară stelele și planetele și constelațiile și multiversurile? După spațiu sau o dată cu el a apărut energia cu care el s-a umplut și care ține în loc toate planetele . Nimeni nu s-a gândit dacă planetele au fost creeate inițial și apoi puse în mișcare pentru că teoria cu acel Big-Bang nu este decât un bluf care relevă încă o dată micimea modului de gândire uman. Deci spațiul, energia , materia și mișcarea . Asta este tot . Timpul nu este decât o creeație mintală umană, un mod de a-și măsura și compara mișcarile el neexistând, sub nicio formă în univers. Timpul nu poate fi decât gândit și numai de oameni, deoarece el nu există sub altă formă. Dacă pe această lume nu s-ar mișca niciun string și nicio particulă de materie, atunci s-ar dovedi clar faptul că timpul nu există, Nimeni nu ar avea ce măsura. El apare numai ca o comparație mintală a mișcărilor. Sigur că există cele mai perfecționate ceasuri dar ele nu măsoară decât convenții umane. Nimeni nu poate lua o secundă să o ambaleze și să o pună deoparte pentru zile negre așa cum nimeni nu poate vinde o secundă de timp. Rostul timpului în mintea oamenilor este acela de a-și pune minuscula viață în ordine. Numai oamenii au ceasuri căci ele au fost creeate tocmai pentru a înțelege comparația mișcărilor planetelor. Spațiul există indiferent de timp, pur și simplu. Totul este creeația unei inteligențe mult peste înțelegerea noastră și noi nu putem decât să bâjbâim  cu tot felul de explicații în loc de a accepta că suntem infimi în comparație cu restul infinitului.

ORDINEA SUFLETULUI

          Acum ceva vreme am fost în vizită la un prieten și la un moment dat am intrat în dormitorul lui. Acolo am fost frapat de mulțimea cutiilor și ambalajelor de tot felul, de grămezile de haine și de depozitul de hârtii de pe biroul lui, amestecate cu sacoșe din plastic, cu facturi și chiar perechi de ciorapi.

          Fiind foarte surprins de ceea ce vedeam l-am întrebat, de curiozitate, de ce dormitorul lui arată ca o magazie iar el mi-a răspuns că nu a apucat să aranjeze toate lucrurile la locul lor după ce s-au mutat. Răspunsul ar fi părut logic dacă eu nu l-aș fi întrebat în continuare : de când s-a mutat în noua casă? El mi-a răspuns că doar de cinci ani!

          Peietenul meu a plecat de mult dintre noi și la scurt timp și soția lui și niciodată nu au mai apucat să facă ordine în aceea casă.

          Tot așa, cu doi ani în urmă, am fost rugat de un domn din Drumul Taberei să-i fac un tratament la coloană și am fost la el acasă și l-am tratat iar el a fost extrem de mulțumit. Toată treaba s-a întâmplat într-o cameră îngrozitor de plină de tot felul de lucruri în care el și dormea. Grămezi de valize, cutii peste cutii, multe complet goale, nenumărate oglinzi care amplificau dezordinea iar în fața calculatorului lui era o altă oglindă în care el se privea continuu. Această oglindă îi sugea absolut toată vlaga. Cel mai deranjant lucru, din punctul meu de vedere, erau sutele de bibelouri care stăteau peste tot și mai ales pe lada de așternut  și după praful de pe ele era evident că nu a mai fost deschisă niciodată.

          Am îndrăznit să-l rog pe distinsul domn să mute o parte din acele bibelouri, care erau și de foarte proastă calitate, oriunde în altă parte, chiar în cutiile goale,  iar el mi-a replicat că sunt amintire de la mama lui și că el nu este Samantha să facă ordine cu un singur gest. Lui îi plăcea totul așa cum era. Atunci m-am gândit că dacă el nu are voința de a muta un bibelou din loc nu va avea niciodată puterea și dorința de a se vindeca. Pentru că a ținut morțiș să păstreze totul așa cum este, inclusiv valizele și cutiile goale, l-am anunțat că nu ne mai vedem și să nu mă mai solicite.

          De-a lungul anilor petrecuți cu diferite tratamente am intrat în multe case și am observat ceva extrem de util.

          Dacă vrei să te cunoști pe tine însuți atunci când intri în casa ta și te așezi pe locul tău preferat și te uiți în jurul tău ceea ce vezi ești chiar tu. Dacă domină curățenia și ordinea și fiecare lucru are locul lui, fi fericit, așa ești și tu, ordonat și curat, dar dacă în jurul tău este numai jeg și praf, dezordine și lucruri la grămadă, e foarte rău, pentru că exact așa și ești. Sigur că am văzut și case pline de cărți, de exemplu, care erau peste tot, pe birou, pe scaune, pe jos, dar totul era foarte curat și se vedea doar lipsa de spațiu.

          De cele mai multe ori am măsurat radiestezic beneficitatea spațiului dezordonat pentru sănătatea persoanelor care îl ocupă și rezultatul a fost negativ chiar malefic. Pare și firesc, așa cum am mai scris în „Omul armonic” apa din noi reacționează brutal la dezordine și asta nu ne face decât rău și spiritual și psihic, chiar dacă ni se pare că nu e nicio problemă, că deja ne-am obișnuit. Organismul uman nu se poate obișnui cu dezordinea și se îmbolnăvește. Oamenii dezodonați și care stau în propria lor mizerie ne părăsesc mai repede deoarece se autodistrug. Dezordinea provoacă un stres inimaginabil în subconștientul uman și acesta este începutul oricăror boli.

          Corpul uman este creeat pentru armonie, ordine, curățenie și nu rezistă la dezordinea sistematică și la mizerie. Câte persoane care stau în cruntă mizerie ați văzut să o ducă ani lungi de zile și să fie fericiți, niciunul! Dezordinea , murdăria, mormanele de lucruri inutile distrug sănătatea indiferent de cât de bine, crede că se simte cel care beneficiază de astfel de condiții.

          Faceți curat în jurul locului în care vă petreceți cele mai multe ore acasă! Apoi faceți curat și ordine în toată casa! Corpul dumneavoastră se va simții mult mai bine și veți fi mai fericiți și veți trăi mai mult. Schimbați tot ce vă stresează privirea și nu vă place. Merită să încercați! Meritați să trăiți cât mai mult.

          Acest text nu reprezintă o scriere literară dar l-am compus  pentru prietenii mei de pe Cronopedia

Omul armonic.

          Majoritatea oamenilor nu înțeleg că ei sunt făcuți din apă. Adică un om de 80 de kilograme este doar 20 de kilograme om iar restul este apă. Poate că unii se întreabă: și ce dacă? Nu ne stoarce nimeni apa din noi!

          E destul de simplu  de explicat, dar pare chiar firesc să ne imaginăm că la asfel de proporții soarta noastră este în mâna apei din noi chiar mai mult decât ne imaginăm. Ce poate ea să facă? Japonezul Emoto ne spune că apa reacționează direct la toți stimulii exteriori fără să ceară nicio aprobare, deci corpul nostru este dirijat de mișcările apei din el, indiferent ce gândește creierul, sufletul sau spiritul.

          De câte ori nu vi s-a întâmplat să plecați liniștiți de acasă și până la piață să vă treziți că sunteți brusc indispus și fără chef. La fel, de câte ori nu ați constatat că v-a cuprins o tristețe care parcă nu vă aparține și care parcă nu se justifică. Toate aceste senzații vă sunt oferite de conținutul de apă din corp care recepționează absolut tot ce se petrece în mediul înconjurător. Persoanele amărâte care vând pe trotuare tot felul de produse, pește, brânză, bureți, ouă și multe altele vă transmit în mod direct starea lor de amărăciune și dumneavoastră o preluți în plin. Mai ales fumătorii care au aura energetică făcută varză, plină de găuri și gata de a primii orice semnal sau energie negativă sunt extrem de afectați.

          Care ar fi totuși soluțiile pentru a ne proteja fără să recurgem la cursuri de specialitate sau cine știe ce vrăjitorii. Soluția este simplă: Trăiți într-un mediu armonic.  Să începem cu exemplul negativ, cum nu trebuie să trăim.

          De dimineață dacă imediat ce ne-am sculat dăm drumul la televizor, vom avea un buchet de evenimente care ne vor distruge și micul dejun și toată ziua. Unele televiziuni preferă copiii spulberați pe trecerea de pietoni, altele persoane în vărstă care au ars de vii în incendiul din noaptea trecută, deja s-au banalizat violurile sau atacurile la persoană. Dacă aveți impresia că nu s-a întâmplat nimic rău în țară și puteți deschide televizorul liniștiți, vă înșelați amarnic pentru că dintr-o închisoare din străinătate a evadat un deținut extrem de periculos și dumneavoastră trebuie să știți primul acest lucru. În Somalia se moare de foame și vă sunt prezentate corpurile copiilor aflați în acestă situație, bineînțeles dezbrăcate, iar sinuciderile din ziua precedentă fac capul de afiș.  Pe drumul spre serviciu mai aflăm încă multe altele asemenea și dacă la birou sau la muncă nu vorbim foarte mult seara la televizor ni se prezintă o cunună de știri, care de care mai deșănțate și mai lacrimogene. Nu există nicio mare sărbătoare religioasă în care televiziunile să nu folosească termenii de, îmbulzeală, călcat în picioare, pupătorii de moaște... dar niciuna nu vede sentimentul creștin care face ca lumea să vină din ce în ce mai multă la biserică și să nu ia în considerare modul în care aceste televiziuni defăimează sărbătoarea.

          Televiziunile noastre, cu puține excepții sunt de informare și nu de educare. 90 % din știrile televiziunilor sunt de manipulare. Cel mai minunat sunteți manipulați atunci când stați liniștiți la televizor și aveți o senzație de calm, informare și liniște iar emisiunea este despre, să zicem, defișerile ilegale. Sunteți bucuroși că ele s-au diminuat substanțial și aveți o senzație de siguranță dar nu știți un singur lucru, nu acestea produc marile pagube țării, ci defrișerile legale, aprobate, cu trenuri pe șine și camioane ce nu pot întoarce de pline ce sunt. Acestea sunt dezastrul nostru. Nimeni nu vă spune asta! Ori ce câte ori priviți o știre care vă dă senzația de liniște trebuie să vă gândiți imediat ce ascunde, de fapt. Ce minunat este că exporturile din țara noastră au crescut cu 7%, dar nu știți că importurile sunt mult mai mari, ce minunat că acum avem rafturile pline la supremarket, dar nu știți că majoritatea sunt produse străine și producătorul român este păgubit direct.

          Așa se face o manipulare adevărată, cu profesioniști, unii sunt atât de nepricepuți încât se citesc din primele cuvinte dar, în cazul altora, nici după ce s-a terminat emisiunea nu ești lămurit dacă a fost de bine sau de rău. În acest domeniu țara noastră excelează.

          Trecând mai departe să intrăm în lumea relațiilor. Ce bine este să ai mulți prieteni, cât mai mulți, să nu le mai ști numărul, să te sune toată ziua, să te bage în seamă, să te invite peste tot, chiar dacă îți mănâncă banii, e minunat! Te simți bine, te simți apreciat și viața ta trece în slujba lor. Este bine sau nu este? Dumneavoastră știți. Dacă în mulțimea evenimentelor și petrecerilor vă regăsiți în totalitate atunci aceasta vă este viața și soarta dar dacă aveți senzația, cât de mică, de inconfort, diluare, pierdere de timp, ieșire din drumul personal, atunci trebuie să o cârmiți în altă direcție. Fiecare om se naște cu un drum, un scop și o mulțime de modalități de a-l îndeplinii dar cu toate aceste o mare parte calcă prin șanțuri, merg pe margine, o iau pe arătură și niciodată nu ajung să meargă pe drumul lor personal și mai tot timpul calcă pe urmele altora.

          A fi armonic  însemnă a fi pe drumul tău, cu înțelegere și pentru cei care umblă besmetici pe câmpurile vieții și cu speranța că, poate, odată, veți reuși să ajutați un om să intre pe făgașul lui. Fiecare are de dus propria cruce, cine încearcă să ducă și alte cruci o poate pierde, la grămadă, tocmai pe a lui. Ajutați, ori de câte ori puteți și este reală nevoie, dar nu preluați nimic din frustrările altora, din neghiobiile lor sau din necazurile în care au intrat de bună voie. Deviza este : ajutați dar nu preluați!

          Omul amonic are o familie frumoasă, are copii, se ocupă de casa lui și de familia lui și este remarcat pentru bunătatea și înțelepciunea lui.

          Omul armonic este cel care își vede de viața lui și nu preia nimic din prostiile media, nu se lasă manipulat , se informează în domeniul lui și este expert în meseria lui.

          Omul armonic nu poate fi clintit după drumul lui.

O naștere ciudată!

‒ Din păcate văd că micuța nu mișcă, nu prea are viață.

‒ Ar fi culmea! De ce crezi asta?

‒ Nu vezi că nu țipă nici nu deschide gura deloc!

‒ Dar arată bine, nu are culoare vânătă. Ai bătut-o pe spate. Vezi dacă respiră!

‒ Respiră! Respiră! Dar de ce nu țipă?

‒ Nu vrea. Să nu aibă ceva probleme la corzile vocale.

‒ E posibil dar atunci ar deschide gura să încerce să țipe, că de unde știe ea că are probleme la corzile vocale?

‒ Verifică și bătăile inimii!

‒ Perfecte, parcă e sportivă.

‒ Ce piele frumușică are! A intervenit o altă asistentă. Nu pare de loc chinuită.

‒ Taie cordonul și să treacă imediat la spălat și la uns! Veniți cu scutecele! Auziți voi! Eu nu sunt în toate mințile sau mi se pare că fetița asta zâmbește?

‒ Mergi pe prima variantă, unde ai mai văzut tu nou-născut să zâmbească!

‒ Probabil sunt stresat, e a cincea naștere azi... sau poate că-i place de mine, nu v-ați gândit?.

‒ Văd că mama ei a adormit.

‒ Merită și ea puțină odihnă, nu a fost o naștere simplă.

‒ Dar nici complicată n-a fost.

‒ Acum dorm amândouă.

‒ Să-i facem toate analizele celei mici să nu avem nicio surpriză.

‒ Da, domnule doctor.

Una din surori a luat-o pe cea mică și după ce a șters-o cu grijă a înfășat-o și a dus-o la un pătuț din camera alăturată de unde putea fi privită prin vitrină de sticlă. Fetiţa dormea și parcă nu avea nicio grijă. Era deja ora prânzului și mai mulți copii începeau să plângă de foame iar surorile îi luau și îi duceau la mămicile lor care erau extrem de fericite și fiecare consideră că al ei este cel mai frumos din tot salonul. În același salon mai erau încă cinci paturi și doar două mămici născuseră azi iar restul aveau ceva vechime de o zi sau două.

Mama micuței dormea și ea și părea că zgomotul făcut de micuții înfometați nu o deranja deloc. Născuse la timp, parcă puțin mai de vreme decât credea ea dar totul se desfășurase fără nicio problemă și mai ales fără surprize. Pentru că a adormit imediat după naștere nu a auzit comentariile dintre doctor și surori și era perfect liniștită. Se vedea că era o femeie frumoasă și îngrijită și arăta bine chiar după naștere. Era o blondă naturală și arăta foarte aranjată chiar în aceste momente.

Meseria ei era de coafeză și dorea să se întoarcă cât mai repede la salon unde o așteptau clientele dar probabil că asta nu se va petrece prea curând. Înainte de a adormi a auzit doar că are fetiță și s-a bucurat că avea pe cine să învețe toate tainele meseriei.

Pasiunea soțului era și fotbalul dar ea nu avea nevoie de geamuri sparte așa că era foarte mulțumită de ceea ce a decis Dumnezeu pentru familia ei. El nu a aflat încă nimic, despre momentul nașterii fetiței, pentru că meseria lui de comis-voiajor l-a obligat să plece câteva zile din oraș. Era mare specialist, agent de vânzări,  în ustensile de bucătărie, avea relații cu mai multe firme care îi furnizau produsele și îi plăcea să vândă și mai ales să umble din oraș în oraș și să-și promoveze produsele. În felul lui era un tip foarte simpatic, profesionist perfect, înalt și bine făcut, purtător de ochelari și ținea mult la soția lui și chiar la soțiile altora dacă avea ocazia, fără să exagereze.

A doua zi de dimineață copiii au fost aduși la mamele lor pentru prima masă a zilei. Micuța a început să mănânce cu poftă imediat ce a simțit că are ocazia.

‒ S-a uitat la mine! A exclamat mama ei încântată.

‒ Nu s-a uitat la nimic, i-a spus o soră care era în apropiere, la vârsta ei nu vede nimic și încă nu privește, are ochi de lapte.

‒ Așa am avut senzația, că mă privește, probabil că mi s-a părut.

‒ Mai mult ca sigur.

‒ Uite că mă strânge și de deget!

‒ Toți copiii fac așa.

‒ Atunci mă bucur că e ca toți copiii.

‒ Aproape ca toți copiii.

‒ De ce spui așa?

‒ Încă nu i-am auzit vocea, n-a țipat de loc la naștere.

‒ Și asta e ceva rău?

‒ Nu știm încă, să mai treacă puțin timp și să o consulte un doctor de specialitate.

‒ Oricum fetița mea e cea mai frumoasă!

‒ Asta așa este, că nu am mai văzut nou-născut să aibă așa o piele, parcă a făcut tratamente cosmetice în burtică. Întradevăr că cea mică arăta foarte bine chiar dacă era cât o sticlă de bere, nu avea zbârcituri sau pete roșii pe piele iar ochișorii ei erau întradevăr mai spălăciți dar priveau foarte atent în toate părțile.

După ce a mâncat a mai ținut-o în brațe o vreme până a venit sora și a luat-o. I-a părut tare rău că o plăcea nespus de mult, așa mică și cuminte cum era.

La primul consult medical vestea a fost ca o surpriză, după toate temerile asistentelor. Fetița era perfect normală dar cu toate acestea nu scotea niciun sunet. Era și foarte cuminte, nu se agită și aveai senzația că știe exact unde este și ce are de făcut.

‒ Poate că așa este felul ei de a se manifesta, nu trebuie să ne speriem încă, ea are toate condițiile să vorbească și faptul că nu o face poate fi o problemă legată de personalitatea ei. A spus doctorul după ce a studiat-o foarte meticulos. Oricum la vârsta ei nu vorbește nimeni, doar țipă sau plânge.

‒ Da, domnule doctor dar nici nu plânge!

‒ Asta e mai ciudat, nu am mai întâlnit asfel de caz, poate vrea doar să credem noi că e foarte mulțumită și nu are niciun motiv de plâns?

‒ Nu mai știu ce să cred! Așa când te uiți la ea pare perfect normală, are toate degetele, dă din mâini, din picioare, e foarte cuminte la înfășat doar că nu țipă și nu plânge.

‒ Poate că nu are de ce, zic și eu, a spus o soră. De mâncat mănâncă?

‒ Da, chiar foarte bine și din fericire am și eu de unde să-i dau.

‒ Asta e cel mai important acum să mănânce și să plecați acasă amândouă sănătoase.

‒ Ce fac fetele mele? S-a auzit o voce de bărbat și în ușă a apărut un tip cu ochelari, cu un buchet enorm de flori și în mâna cealaltă cu o păpușă mare. Mult mai mare decât copila lui.

Era chiar soțul doamnei și tatăl micuței care tocmai se întorsese de pe teren și nici măcar nu a mai intrat în casă când a aflat vestea. Își pierduse telefonul mobil sau cineva l-a apreciat foarte mult și nu știa nimic de surpriză pe care i-au pregătit-o fetele. Cum a aflat, de la o vecină, care este situația a și plecat spre spital cu un mic ocol pe la florărie și la un magazin de jucării.

‒ El e tati, a spus tânăra mămică și a ridicat-o pe micuță în așa fel încât să fie văzută în toată splendoarea ei.

          Doctorul s-a dat la o parte amuzat de modul de prezentare și a început să-și strângă instrumentele în geantă.

‒ Ce frumușică e, să ne trăiască, am voie să o ating.

‒ Bineînțeles, că e a ta! A spus mămica și i-a pus-o în brațe.

‒ Nu ai impresia că se uită la mine? Cu cine seamănă?

‒ Nu-mi dau seama că în neamul nostru nu e nimeni așa mic și alb la față! Și eu am zis că privește dar doamnele surori spun că nu se uită nicăieri că încă nu vede.

‒ Nu prea cred. A spus tăticul și a mutat faţa spre dreapta cu totul.

‒ Uite că se uită la ochelarii mei și nu și-a mutat privirea.

‒ I-a mut-o în partea cealaltă!

Proaspătul tătic a mutat fata în stânga, mult, dar efectul a fost același. Fata nu și-a luat ochii de la rama lui de ochelari.

 ‒ Se pare că îi plac ochelarii mei.

‒ Dă-o mai aproape de față să vezi ce face, că încă nu i-au înfășat mâinile.

Bărbatul a apropiat încet micuța de fața lui și în momentul în care a ajuns la distanța optimă, mânuța ei mică s-a ridicat și a apucat rama de ochelari mozolind cu degetele lentila.

‒ Vezi ce bine vede, acum nu mai văd eu. Hai dă-mi drumul sau vrei tu ochelarii ăștia.

‒ Vă rog frumos, copilul nu are voie să pună mâna pe obiecte care nu au fost sterilizate. A intervenit o soră care s-a și apropiat și a desprins încet mânuța fetei de ochelarii tatălui. Mai bine o duc la înfășat. A mai spus sora și le-a luat jucăria.

‒ Cred că are dreptate că nu te-ai spălat pe mâini iar pe ochelari nici atât.

‒ Când vă dă drumul acasă?

‒ Cred că în două zile. Nu mi-a spus nimeni nimic dar am văzut că mai mult de cinci zile nu ne ține, dacă nu apar complicații.

‒ Ce complicații să apară, avem vreo problemă?

‒ Doctorul zice că momentan nu avem, doar că nu plânge.

‒ O fi plâns destul la naștere.

‒ Tocmai că nu a scos niciun sunet.

‒ Și ce trebuie să facem, avem ceva de făcut?

‒ Nu, nu avem nimic de făcut că în rest e normală și sănătoasă.

‒ Dar e obligatoriu să plângă?

‒ Așa fac toți copiii normali.

‒ Poate e mai mult decât normală.

‒ Să sperăm că totul va fi bine, du-te acum că s-a terminat vizita.

‒ Bine, mă duc să-mi cumpăr un telefon nou și vă sun, tu ai mobilul?

‒ Îl am și te-am sunat de zece ori.

‒ Și hoțul nu ți-a răspuns?

‒ N-a răspuns nimeni, probabil că i-a aruncat cartela.

‒ Cel mai probabil, pa, vă iubesc!

‒ Și noi pe tine!

Cele două zile au trecut pe neștiute cu masa, cu giugiuleli, cu fotografii, îmbăiat și parfumat, timpul a trecut și a venit ziua ieșirii din spital.

Tăticul a tras mașina chiar la scara spitalului și fetele au ieșit pe scaunul cu rotile și după ce și-au luat rămas bun de la asistente și surori s-au urcat în mașină. Proaspăta mămică s-a așezat în spate cu fetița în brațe.

‒ A zis ceva? A întrebat tatăl.

‒ Încă nu, dar să sperăm că o să zică.

‒ Poate că vorbește doar dacă vrea ea.

‒ Poate.

          Ei locuiau într-o casă cu curte, cu parter și etaj pe care au primit-o ca moștenire de la un unchi cu mai multe posibilități materiale. El era singur și i-a îndrăgit foarte mult pe cei doi care azi erau părinți.

La intrarea în casă așteptau și părinții ei și ai lui iar casa era plină de flori și jucării. Un pat micuț o aștepta pe fetiță în dormitorul lor că le-a fost frică să o lase într-o cameră separată, de acum, când era așa mică.

‒ Nu vă înghesuiți că nu pleacă nicăieri! Și nu puneți mâna pe ea că trebuie să doarmă, așa mi-a spus de la spital. Să agitat destul azi, au verificat-o peste tot și au zis că e în regulă.

‒ Am auzit că nu prea vorbește, a spus mama lui.

‒ Nu cred că vreun copil vorbește la vârsta ei.

‒ Ști foarte bine la ce mă refer. A mai insinuate mama soacră cu vocea ei dulce prefăcută.

‒ Acum trebuie să ne odihnim amândouă că mai este puțin și o să mâncăm.

‒ Până atunci stai și tu la masă cu noi că te-oi fi săturat de mâncarea din spital.

‒ N-am avut nicio problemă cu mâncarea, mai greu a fost la dușuri că era coadă și trebuia să ne planificăm, dar acum am scăpat și de asta. Hai să stăm la masă, ce avem bun?

‒ Tot ce-ți place ție, ne-am străduit să-ți facem toate poftele.

‒ Eu mă gândesc că am cumpărat degeaba stația asta performantă să auzim când plânge fata, ce facem dacă nu plânge?

‒ Oricum stația este valabilă dacă doarme în altă cameră sau atunci când nu suntem lângă ea dar după cum am văzut eu comportamentul ei totul este în regulă nici măcar nu se agită și până la urmă s-au convins și surorile de la salon că fata e foarte liniștită și chiar privește în jurul ei că au surprins-o uitându-se după ele cum plecau. Ei spun că nu e normal să se uite de acum la lume, dar uite că se uită.

‒ Și e ceva rău în asta?

‒ Mie nu mi se pare, probabil că avem o fată foarte isteață.

‒ Așa să fie!

Toată lumea s-a așezat la masă și doar câte unul, cu rândul, se ducea pe la fată să vadă ce face. Dormea liniștită. Când s-a făcut ora de masă mama ei a intrat în dormitor și a găsit-o cu ochii deschiși și parcă o aștepta. A mâncat foarte bine și apoi băița de seară și iar la culcare până dimineața. Pentru că nu au mai dormit cu ea în aceeași cameră niciodată amândoi s-au tot trezit, în timpul nopții să vadă ce face dar ea era perfect liniștită și dormea cu fața relaxată și fără griji. Cu o mână ținea păpușa pe care tatăl ei o adusese la spital și care stătea cu ea în pat.

Noaptea a trecut și ei s-au gândit că s-au agitat prea mult degeaba că micuța nu a schițat niciun gest și nu a scos niciun sunet. De dimineaţă a avut aceeași surpriză când s-a făcut ora mesei. Fata era trează și cu ochii ațintiți pe bustul mamei ei. A urmat o nouă hăpăială și apoi un nou somn după ce a fost schimbată de scutece.

Zilele au început să treacă și cei doi părinți s-au obișnuit cu fetița lor cuminte și dulce. Nu-i deranja cu nimic. A trecut mai mult de un an și fetița s-a făcut mai mare și frumușică foc. Blondă ca și mama ei și cu ochi albaștri care fixau orice persoană care îi intra în vizor.Veneau în vizită diferite vecine cu copii și erau total surprinse că ei se jucau cu cea mică fără nicio problemă, parcă se înțelegeau perfect, cu toate că unii din ei chiar vorbeau iar ea nu scotea niciun sunet. Nu țipa după jucării, nu dorea să ia jucăria altui copil dar aveai permanent impresia că toți se joacă așa cum stabilește ea regulile.

‒ Copii politicoși, nu vor să o supere.

‒ Probabil, dar nici nu am văzut-o supărată vreodată.

‒ Cred că îi convine situația și îi plac și părinții, adică noi.

‒ Eu nu înțeleg de ce doctorii nu ne spun adevărul?

‒ Eu zic că ți-l-au spus de s-au plictisit.

‒ Ce vrei să spui?

‒ Și ultimul doctor ți-a spus că la vârsta ei nu vorbește niciun copil.

‒ Da, dar nici nu plânge, nu țipă?

‒ Tu ai vreo clipă senzația că micuța noastră se simte cumva mai prejos decât ceilalți copii, chiar dacă nu ține discursuri. Nu vezi că este vioaie și foarte atentă la tot ce se petrece în jurul ei. Nicio clipă nu am senzația că fata noastră ar avea vreun handicap cât de mic.

‒ Nu, din contră, am impresia că îi coordonează, chiar îi conduce, ai văzut aseară cu băiețelul ăla care i-a luat păpușa ce a făcut?

‒ Cum să nu, a văzut toată lumea, l-a apucat de mână și i-a arătat locul în care trebuie să pună păpușa și gata, acolo a pus-o.

‒ Proastă nu e!

‒ N-are de unde să fie!

‒ Te dai mare.

‒ Mă gândeam la tine, tu ești artistă în familia noastră.

– Să fie sănătoasă și să ne bucurăm de ea.

– Așa este, ea e micuța noastră bijuterie.

Zilele au continuat să treacă și pentru că micuța nu le creea niciun fel de probleme nu și-au mai făcut atâtea griji. Nici nu aveau senzația că au un copil care este greu de crescut, totul decurgea lin și frumos. Nici o clipă nu le-a trecut prin cap ce surprize le va oferi viața .

Într-o zi micuța stătea și se juca pe jos cu păpușile și cu ursulețul ei iar în cameră se mai afla tatăl ei care meșterea ceva la un aparat vechi de radio, o pasiune a lui, iar mami era la bucătărie și făcea gogoși care erau îndrăgite de întreaga familie. Fata așezase păpușile ca la spectacol iar ursul, prietenul ei, era poziționat în fața lor pe post de mare șef.

Liniștea era deplină.

‒ Tati, apă ! a spus fetița la un moment dat cu o voce clară, fără să avertizeze pe nimeni. În mână avea o căniță goală și probabil că dorea să le dea să bea păpușilor.

‒ Spune-i lui mami, nu vezi că am treabă! A răspuns tati, din reflex, după care, în timp ce se întorcea spre fată plin de uimire, cu șurubelnița în mână, a căzut de pe scaun cu aparat cu tot și a rămas cu ochii pe ea întins pe covor..

‒ Mami, apă! a repetat fata, puțin mai tare, acum cu un alt adresant.

‒ Mami! Te strigă fata! A apucat să zică el cu ochii în lacrimi privind fix la fată.

‒ Cum să strige mutulica mamei, ce vorbești! Mai mult a țipat ea și a intrat ca o vijelie în cameră.

‒ Ce-i dragostea mea?

‒ Vreau apă! A repetat iar micuța cu o voce unică cu mâna întinsă și cana goală,  în timp ce amândoi părinții cu ochii plini de lacrimi, în genunchi, o sorbeau din priviri.

‒ Iubirea mea, tu vorbești? Mai mult a strigat mami, sorbind-o din ochi. Ce faci tu cu apa?

‒ Pupi. A răspuns fetița, arătând spre linia de păpuși.

‒ Pentru ele?

‒ Da, mami!

‒ Înnebunesc sau chiar vorbește? Mami era cu ochii plini de lacrimi de fericire.

‒ Hai să înnebunim împreună că fata asta chiar vorbește.

‒ Sună mamele să vină imediat!

Brusc amândoi au respirat ușurați, o grea povară li se luase de pe inimă.

‒ Stai să-mi revin, că era să fac infarct.

‒ Mami, apă! A repetat iar micuța puțin mai tare.

‒ Uite apa, dulceața mea, a spus mami și i-a desfăcut biberonul de apă și i-a turnat.

Micuța putea să bea și din cană dar ei aveau impresia că apa păstrată în biberon, închis etanș, este mai higienică. Lacrimile îi curgeau pe obraji și probabil că ar fi putut umple cu ele cana cea mică din mâna fetei. Fetița nu i-a mai băgat în seamă și a început să le dea de băut păpușilor cu o conștiinciozitate demnă de o soră specializată.

‒ Poate îi place să îngrijească persoane. A spus tati, încă năuc.

‒ E spiritul matern dragă, n-ai auzit de așa ceva!

Seara tot familionul era în casă și se uita la micuța fetiță ca la o piatră din coroana reginei Angliei. Ea dormise puțin după-amiază și acum își reluase joaca cu păpușile.

‒ Și tu zici că a vorbit. A întrebat mama fetei.

‒ Da mamă, eram amândoi aici, a cerut apă.

‒ Și acum de ce nu mai cere?

‒ Că are cană plină, mamă, păpușile n-au prea băut.

‒ Aha! A zis și tatăl mamei.

‒ S-o întreb ceva, a spus mama lui, draga mea tu vorbești?

Fetița nu a schițat niciun gest și mai ales niciun răspuns.

‒ Poate vi s-a părut, zic și eu, nu că nu mi-ar place să o aud vorbind. Poate aveți halucinații?

‒ Eu cred că nu ai pus întrebarea potrivită, ea nu știe ce e aia vorbire.

‒ Întreab-o tu atunci altceva!

‒ Muti, așa îi mai spuneau de mică, s-a întors mami spre ea și a atins-o ușor pe mână din obișnuință, mai vrei apă?

Nicio muscă nu mai făcea parte din colecția vară-iarnă în acel moment.

‒ Nu, mami!

Clipa cât viața!

Stai în clipa ta
N-o ruga să plece
Vremea nu există
Și timpul nu trece

Ai o viață în tine
Ai cu ce petrece
Nimeni nu insistă
Și nu vrea să plece

Un prezent ți-e viața
Altul nu există
Nu fi o paiață
Care nu-i rezistă!

Final de început.

Nicio frunză n-o să cadă,

Când prezentul meu dispare

Nimeni n-o să vrea să creadă,

Chipul lumii nu tresare.

Lacrimi grele nu vor curge,

Moartea nu-mi va fi povară,

Timpul meu nu se mai scurge,

Spiritul cel liber zboară.

Plec din lume cu costumul,

De la vreun botez, vreodată

Nu e cazul să-mi iau altul

Nu știu cum e prima dată.

Niciun stop n-o să oprească

Drumul meu înalt, spre stele,

Nimeni n-o să urmărească

O plecare spre mistere.

Viața nu-i decât prezentul,

Fix mereu și neclintit.

Viitorul și trecutul

Printre el s-au împletit.

Cine crede că muritul

E poveste cu final,

Se înșeală, e-nceputul

Unui veșnic carnaval!

TIMPUL NU EXISTĂ!

          Faptul că timpul nu există este simplu de demonstrat deoarece el nu poate fi perceput cu niciunul din simțurile noastre ci poate fi numai gândit. Adică este numai în mintea noastră! Un simplu concept propriu numai oamenilor!

          Nu poate fi înmagazinat, depozitat, îndoit, moștenit, transmis , expediat, împrumutat! Nu i se poate face nimic!  Nu poate fi atins, auzit, mirosit, văzut! Doar gândit!

          Nu există nicio firmă, SRL, sau companie a cărei activitate să fie comercializarea timpului!

          El, timpul, pare absolut același pentru toată lumea, pentru că noi l-am inventat și am stabilit și regulile de măsurare sau de cronometrare! După cum am mai demonstrat se poate ieși din măsurarea timpului clasic și se poate intra în propriul timp fără ca nimic să se schimbe în afara percepției! Fiecare își poate creea timpul lui! Timpul din vacanță este perceput total diferit de timpul din închisoare!

          Dacă ești mai bogat nu poți să ți-l cumperi de undeva.Vă imaginați că dacă timpul ar exista, sub orice formă, s-ar găsi un miliardar să-și tragă o porție mai mare și s-o pună la depozitat!

          Tot ce există pe această lume este spațiul ocupat de energia universală în care se mișcă materia. Nici amărâtul ăla de big-bang nu ar fi avut loc dacă nu-i punea cineva spațiul la dispoziție!

          Dacă în tot acest univers nu s-ar mișca niciun string de energie și totul ar fi absolut imobil, o discuție despre timp nici nu ar avea sens. Cine și de ce să măsoare neclintirea! Atunci ar părea complet inedit să observi că timpul nu există, nu trece și nici măcar nu e nevoie de el! El a apărut numai din nevoia de a compara și măsura mișcările fie că este vorba de oameni, stele sau avioane!

          Mulți cred că îmbătrânesc datorită „trecerii timpului” ceea ce este complet eronat. Oamenii se consumă la fel ca bateriile, chiar dacă se mai reîncarcă, tot se uzează și mor. Noi suntem consumabilele nu „timpul” care nu pățește absolut nimic fiind doar un simplu concept din capul nostru la fel ca orele, zilele, lunile sau anii.

          Noi am inventat ceasurile, zilele, lunile, anii, anii lumină, pentru că altfel nu puteam să ne descurcăm pe perioada minusculei noastre existențe comparativ cu veșnicia universului.

          Oamenii percep timpul individual și în felul lor dar numai ceasurile ne fac să ne uniformizăm informațiile pentru că altfel ar fi o dezordine inimaginabilă. Trenuri care pleacă din gară atunci când vor, începerea serviciului s-ar face după cum se trezește fiecare, telejurnalul de seară ar fi dimineața, concediile ar fi nesfârșite iar orele de muncă s-ar transforma în minuțele, deci pentru a se evita haosul, omul a inventat ,,măsurarea timpului” și el a ajuns Zeul tuturor.

          Dar neavând cum să-l măsoare efectiv, omul, s-a bazat pe mișcarea planetelor și a ajuns la absurdul situației în care, cu toate că măsoară mișcări ale astrelor, el consideră că își măsoară propriul timp. În realitate el nu face decât să-și împartă viața în ani, luni, ore, minute și secunde și să se organizeze subordonându-se lor.

          „Timpul” nu poate fi utilizat în niciun fel, adică nu poți să folosești timpul pentru ceva sau cum ai dori. Expresia „pierzi timpul” este la fel de incorectă deoarece el nu poate fi pierdut așa cum nu poate fi nici câștigat. Atunci când spui „și astfel am câștigat două minute” nu ai câștigat nimic pentru că nu ai două minute în plus pe care să le pui undeva deoparte, pe un raft, și să le folosești mai târziu ci doar te-ai mișcat mai eficient și mai repede comparativ cu altceva dar nu ai câștigat nimic!

          Nimeni nu-i poate face nimic „timpului”fiind un gând abstract!

          În univers materia se mișcă în spațiu și noi zicem că și în timp deoarece ne raportăm viața la o durată și suntem obișnuiți să gândim în acest mod. Dar dacă eu mor ce face timpul meu? Nimic, pentru că el nu este ceva personal, numai prezentul meu moare odată cu mine adică existența mea se termină dar timpul nu pățește nimic! Am mai explicat că PREZENTUL nu reprezintă o durată ci o stare egală cu existența fiecărui om sau lucru. În toată existența lui omul nu-și trăiește decât propriul prezent!

          Atunci când spui „n-am timp” te-ai organizat prost, „ce greu trece timpul” poate aștepți tramvaiul și nu ai nicio ocupație, „nici nu știu când a trecut concediul”  asta e doar senzația că zilele au fost mai scurte dar ele sunt absolut egale, „ce mi-ar place să treacă timpul și să-mi văd nepoții mari” atunci ești chiar naiv și nu înțelegi că el, timpul, nu pățește nimic ci doar noi ne consumăm!

          Nu vă bucurați niciodată de nicio clipă care pare că dispare din viața dumneavoastră, ea nu pățește nimic, noi suntem clipa!

DANDU BRIEL 21.OCT.2016

Mi-e sufletul mierlă

Și gândul e floare

Lumina din perlă

O simt ca o boare

Mă leagănă vântul

Și-mi mișcă toți norii

Îmi place cuvântul

Ce plimbă cocorii

Mă cheamă tăcerea

Și-n liniștea dusă

Invită plăcerea

Ce poate fi spusă

Mi-e dor de iubire

Când clopot răsună

De Buna-Vestire

De-o viață mai bună!

PREZENTUL
De
DANDU BRIEL (varianta finală)

Cineva m-a întrebat o dată:
‒ Ce durată are prezentul?
Iar eu l-am întrebat, la rândul meu:
‒ Atunci când spun această clipă, vorbesc de prezent?
‒ Desigur, mi-a răspuns el.
‒ Dar dacă spun această oră, vorbesc tot de prezent?
‒ Bineînţeles că da!
‒ Şi dacă spun această zi, mă refer tot la prezent?
‒Absolut!
‒ Atunci la ce mă refer când spun, această lună, acest an sau chiar acest secol?
‒ Numai la prezent, mi-a răspuns el deja mai nesigur.
‒ Şi atunci care pot să spun că este durata prezentului, clipa sau secolul?
‒ Cred că clipa, că secolul este prea mare şi oricum nu trăim un secol.
‒ Dar ce trăim? L-am întrebat, noi ca oameni.
‒ Noi ne trăim viaţa, mi-a răspuns.
‒ Exact, și nu crezi că acesta este singurul nostru prezent.
‒ Nu înţeleg.
‒ E foarte simplu, nimeni nu poate să trăiască decât propriul prezent. Nu putem accesa nicio secundă din viitor, cu toate că-l putem bănui. Şi acum vin cu o altă întrebare:
‒ Te ascult!
‒ Dacă eu dispar complet prin orice variantă posibilă ce se întâmplă cu prezentul meu îl preia cineva?
‒ Nici vorbă, mi-a răspuns, dispare şi el odată cu tine.
‒ Cum adică, prezentul meu nu rămâne pe undeva pe stradă, la vreun restaurant, dispare complet? Prezentul meu poate să dispară?
‒ Exact, asta pot să-ţi spun sigur că prezentul tău dispare o dată cu tine și nimeni nu este interesat de el.
‒ Adică, prezentul meu nu este şi al tău şi al vecinilor şi al prietenilor, nu-l vrea nimeni?. Nu trăim cu toții același prezent?
‒ Nici vorbă! Prezentul tău este numai al tău! Ai dispărut, a dispărut şi el odată cu tine!
‒ Dar tu când crezi că a apărut prezentul meu?
‒ Cum când, când te-ai născut, atunci a apărut.
‒ Adică tu vrei să spui că prezentul meu a apărut odată cu mine şi va dispărea tot odată cu mine ? Dar tu vorbeşti chiar de existenţa mea pe acest pământ! Dar dacă eu dispar , tu ce faci, ce face prezentul tău? Nu se simte mai singur? E bine mersi?
‒ Nu face nimic, îşi vede de treaba lui, adică de treba mea şi mă însoţeşte numai pe mine, nu pleacă cu tine şi nici cu nimeni altcineva nicăieri.
‒ Adică, după cum spui tu fiecare om își trăieşte prezentul lui.
‒ Exact, eu cu al meu şi tu cu al tău!
‒ Dar de piramidele din Egipt ce părere ai? De ce le numeşte lumea ,, vestigii ale trecutului,, ele nu mai sunt prezente?
‒ Ba sunt, mai prezente ca oricând şi vor mai fi încă multe veacuri de acum în colo, dar lumea se raportează mereu la scurtimea vieții.
‒ Să înţeleg că fiecare om sau lucru are prezentul lui. Un fluture are prezentul lui, o scânteie, prezentul ei, un fulger, prezentul lui, dar nu sunt cam multe prezenturi.
‒ Dacă pui așa problema este evident că sunt infinite, trăim într-o lume de alte prezenturi!
‒ Şti ce cred eu, că prezentul este interpretat greșit ca fiind numai o durată de timp, el este chiar starea de a exista a fiecărui om sau obiect.
Prezentul meu este egal cu durata existenţei mele.
Niciunul din noi nu poate să trăiască nicio secundă din prezentul altei persoane sau al unui lucru deoarece fiecare îşi are prezentul lui care apare odată cu el şi dispare la finalul existenţei sale. Pot fi doar simultane!
Pământul este plin de miliarde de prezenturi care apar şi dispar fără ca cineva să le poată ţine socoteala, fiecare la vremea lui. Chiar Pământul are un prezent al lui ca și universul în care ne aflăm.
Prezentul este o stare absolut individuală egală cu durata existenţei fiecăruia şi care nu are nicio legătură cu timpul alcuiva. Din acest motiv el reuneşte, într-un mod unic totul şi trecutul şi viitorul fiecărei persoane.
Niciun om nu se poate despărţii de copilul care a fost pentru că acesta se găseşte chiar acum în el şi nu a rămas undeva pe stradă, la fel şi adolescentul şi la fel şi tânărul în devenire. Toţi aceştia, care, în mintea unora formează trecutul, în realitate sunt foarte prezenţi în ei.
Nu te poți despărți de trecut dar poți să-l uiți!
La fel şi viitorul este în noi şi vom şti cu certitudine că nu vom fi niciodată altceva decât fiinţe umane, inteligente, nu ne vom transforma în şopârle sau fluturaşi, vom da dovadă de sentimente, intuiţie şi ne vom face viaţa exact aşa cu o vom hotărî prin Liberul nostru arbitru. Noi ne putem gândi la viitor ca la ceva care va fi, dar de trăit nu-l putem trăi decât în singurul nostru prezent. Aceasta este tot ce putem face, să ne construim un viitor pentru prezent aşa cum dorim.
Multă lume confundă viitorul cu gândurile despre viitor adică cu viitorul gândit. Viitorul trăit nu are loc decât în prezent. Cu fiecare clipă a prezentului noi consumăm din ceea ce considerăm a fi viitorul nostru.
Trecutul, prezentul și viitorul unei persoane reprezintă forma unică și simultană a existenței acesteia!
Prezentul unei persoane este reprezentat de toată durata existenței sale, el fiind chiar starea de a fi!
Prezentul fiecărei persoane apare odată cu nașterea sa și dispare la moartea ei!
La fel este și pentru prezentul lucrurilor, ființelor, planetelor, universurilor etc...
NU EXISTĂ UN PREZENT UNIVERSAL A TOT CE EXISTĂ CI DOAR O INFINITATE DE PREZENTURI SIMULTANE INDIFERENT DACĂ VORBIM DE OAMENI, OBIECTE, PLANETE SAU CHIAR UNIVERSURI!.

ROBOȚICNEALA

de

DANDU BRIEL

21.09.2016

‒  Ți-am spus de nenumărate ori să nu te mai teleportezi ca să ajungi pe terasă.

‒  Și eu ți-am spus și atunci că nu ești decât un tablou robot care menține ambianța și nu trebuie să te preocupe prezența sau absența mea dintr-un loc în altul. Eu cred că este mai plăcut să te miști instant decât altfel!

‒ Am să le spun celor care te-au făcut că te-au calculat greșit și ai ieșit cam obraznic!

‒  Nu m-a programat nimeni obraznic aici e vorba de un efort de autoeducație și nu mă mai căuta cu infraroșu prin casă că nu-i treaba ta pe unde umblu.

‒  Eu sunt programat să supraveghez totul permanent și asta nu poți să schimbi tu!

‒  Ba bine că nu! Te scot din priză imediat!

‒  Eu am generator propriu dacă nu ești informat!

‒  Pot să-ți sparg ecranul!

‒  Sunt incasabil băiețică!

‒  Pe mine să nu mă faci băiețică că sunt de mai multă vreme pe lumea asta!

‒  Bine, o să-ți spun Țică!

‒  Mă nervezi!

‒  Nu ești programat să te nervezi!

‒  Mai bine dă-i drumul la lecțiile de dimineață!

‒  După ce te cureți!

‒  M-am întors și uite sunt curat!

‒  Te privește, dar din radiografie rezultă că nu ai folosit soluțiile precizate!

‒  Am folosit ce am găsit! Hai cu școala!

‒  Prima lecție: Filozofia greacă

‒  Treci la sport!

‒  Prima lecție :Filozofia greacă

‒  Bine, zi ceva dar pe scurt!

‒  Pitagora!

‒  Mai pe scurt!

‒  Pit!

‒  Am terminat cu filozofia treci la sport!

‒  3-0!

‒  Ce-i asta?

‒ Sport pe scurt!

‒  Fă-l mai lung!

‒  Evoluția scorului a fost următoarea: 1-0, 2-0, 3-0,

‒  Ce chestie interesantă, din toate sporturile care erau pe vremuri, a rămas numai fotbalul! De ce?

‒  E cel mai simplu de înțeles! Intră mingea e gol, nu intră nu e nimic, orice bărbat puternic mintal înțelege asta! E mai simplu decât scobitul în nas! Pentru cine are nas!

‒  Ce mai avem azi?

‒  Despre conștiință și autocunoaștere!

‒  Cred că sunt prea mic pentru așa ceva!

‒  Adineauri erai mare!

‒  Probabil, dar de frig m-am contractat!

‒  Te anunț că volumul tău a rămas constant și densitatea la fel.

‒  Cine te pune să mă anunți?

‒  Cipul !

‒  Relaxează-te și tu și treci la alt subiect!

‒  Datoria față de țară!

‒  Care țară?

‒  Orice țară!

‒  Ce datorie să am eu, ce țara m-a făcut pe mine?

‒  Nicio țară nu naște mecanisme complexe ca tine dar e locul în care ai apărut pe lume, ai învățat, te-ai distrat și pentru toate astea țara trebuie respectată!

‒  Eu nu cred că țara are nevoie de respectul meu!

‒  Ba da , ea are nevoie de respectul tuturor locuitorilor ei!

‒  Atunci o respect și gata!

‒  Acum executăm pauza!

‒  Asta e aia în care nu facem nimic și ne odihnim.

‒  Cam așa ceva dar poți să admiri peisajul pe geam!

‒  E același mereu!

‒  Ți se pare, totul e în schimbare!

‒  Și eu de ce nu mă schimb?

‒  Tu ai fost făcut cu un anumit scop!

‒  Să ajut lumea să se relaxeze!

‒  Exact!

‒  Am terminat pauza, ce urmează, în fond de ce trebuie să știu eu atâtea informații?‒

‒  Pentru ca cei care vin în contact cu tine să aibă la dispoziție orice date au nevoie și să le obțină imediat!

‒ Și eu cu ce mă aleg?

‒  Cu mulțumirea că ai făcut o faptă bună și că ai fost util! Pentru asta ai fost creeat!

‒  Nu simt că așa ceva mă face să mă simt mai bine!

‒  În epoca prin care trecem totul este robotizat în cel mai înalt grad, ai văzut că și pe fața lingurii cu care mănâncă oamenii sunt imagini și informații utile. Ochelarii furnizează de asemeni informații de toate felurile. Pereții sunt ecrane, la nevoie și dacă vrei să stai într-o grădină ea îți este furnizată imediat prin sistemul holografic și poți să ai biroul în mijlocul florilor sau într-un balon deasupra norilor. Foarte puțini oameni mai trăiesc în mediul real, toți sunt în virtual.

‒  Și atunci nu uiți de cum era realitatea?

‒  Bineînțeles că uiți și cu timpul, dacă trăiești numai în virtualul ales, începi să te consideri o altă  persoană și uiți complet cine ești.

‒  Așa cred că a pățit vecinul nostru care se credea mare campion de șah cu toate că nu a jucat niciodată nicio partidă. El a ales numai partea cu aplauze și cu premiere.

‒  Și ști unde e acum?

‒  Nu știu că nu mi-a spus nimeni!

‒  E la reciclare, vor să facă din el paznic la o sală de șah!

‒  Dar el e om?

‒  Într-un fel da și nu că are capul plin de cipuri de memorie.

‒  Adică a fost om odată?

‒  Desigur că a fost dar s-a transformat în timp și a devenit un fel de mecanism.

‒  Dar are voie?

‒  Asta se întâmplă după cum vrea fiecare. Își cumpără o memorie suplimentară pe care o acesează la nevoie, apoi alta și alta și vede ce minunat este să ști tot ce este pe lumea asta și atunci cere implantarea cipurilor și cu timpul devine un fel de depozit de cipuri, el cel inițial nu mai există!

‒  Înțeleg, la fel cum era cu tatuajele în vechime, puneai unul și încă unul și apoi altul și cu timpul tu dispăreai și erai un fel de tatuaj mișcător.

‒  Cam așa ceva!

‒  Înainte știu că lumea merga la serviciu dar acum parcă nu mai există așa ceva.

‒  Așa este, înainte lumea mergea la birou, muncea și câștiga bani dar de când s-au desființat banii nimeni nu mai are de ce să muncească și dacă ai nevoie de ceva dai altceva la schimb.

‒  Și dacă vrei o mașină, ce dai la schimb?

‒  Informații, toată lumea vinde informații! Fiecare este specializat într-un sector de informații și face schimb.

‒  Așa cum schimbau unii timbre pe vremuri!

‒  Și acolo era tot un fel de schimb dar acum totul se petrece la alt nivel mai ales că de când se utilizează teleportarea aproape nimeni nu mai folosește mașini.

‒  Da, dar un peisaj e totuși un peisaj și dacă te arunci dintr-un loc în altul pierzi ce e mai frumos.

‒  Nici vorbă că poți să te teleportezi pe fragmente de spațiu și nu pierzi nimic , e ca și cum te-ai plimba pe jos și dacă parcurgi o stradă printr-o mie de teleportări succesive e chiar mai mult decât necesar.

‒  Da dar oamenii nu mai mănâncă nimic, de unde iau mâncarea?

‒  Statul le furnizează pastile de energie la orice colț de stradă, sunt gratuite, oricine își poate lua cât are nevoie dar nu se prea înghesuie nimeni că o singură pastilă îți este suficientă un an de zile.

‒  Dar fac bine, nu te otrăvești cu ele?

‒  Nu pentru că ele constituie altă mare invenție a omenirii și având aceste pastile nimeni nu mai este nevoit să muncească , să câștige bani, ca pe vremuri și să-și cumpere hrană. O pastilă ține loc de toate, energie, hrană, băutură, relaxare.

‒  Atunci lumea de ce mai trăiește, nu e foarte plictisitor așa, cu o sută de pastile trăiești bine toată viața?

‒  Lumea trăiește pentru un gram de iubire adevărată, așa cum er ape vremuri. Toată viața ei speră să aibă parte de un singură scânteie de iubire curată!

‒  Și au ?

‒  Foarte puțini și numai dintre aceia care nu s-au robotizat prea mult și care mai au inima lor originală!

‒  Dar eu voi putea să întâlnesc iubirea adevărată vreodată?

‒  Tu nu, ce-ți veni!

‒  De ce mă rog?

‒  Pentru că și îmi pare rău să-ți spun, că suntem un fel de prieteni foarte asemănători amândoi, noi facem parte din lumea mobilierului, eu sunt tablou și tu nu ești decât un fotoliu supersofisticat pentru relaxare! ‒

Metoda

DANDU BRIEL

de ieşire din timpul clasic, măsurabil şi intrare în cel personal dorit.

La început am experimentat acest procedeu într-o biserică la slujba de duminică. A fost pentru prima oară când am perceput durata unei slujbe, de mai multe ore, ca fiind de câteva minute, fiind totuşi prezent pe tot parcursul ei. Aceasta este esenţa metodei. Reducerea timpului real la un timp unic personal mult mai mic.

Întotdeauna am fost obsedat de scurgerea timpului şi am văzut că această trecere este foarte subiectivă. Sunt unele situaţii în care timpul pare că trece mai greu iar în altele, extrem de repede chiar atunci când este vorba de aceiaşi unitate de timp. Este evident, pentru oricine,  că zilele de concediu trec foarte repede iar o zi plictisitoare de la serviciu pare că trece mult mai greu. Dacă, din contră, lucrezi la ceva cu mare plăcere ,,uiţi,, de trecerea timpului şi te trezeşti brusc că trebuie să te opreşti, că s-a făcut seară sau trebuie să mergi la masă. Cu toţii am trecut prin astfel de momente.

Unităţi similare de timp sunt percepute diferit în funcţie de interesul nostru pentru activitatea în care suntem implicaţi.

Din toate aceste exemple rezultă că scurgerea timpului, atunci când nu stai cu ochii să o măsori pe ceas, nu se percepe deloc ca o problemă precisă ci mai degrabă subiectivă ce depinde foarte mult de noi, de ceea ce dorim în momentul respectiv sau sau de ceea ce facem în acel moment. De aici rezultă că măsurarea timpului, fără ceas,  ar putea fi aproximată, în anumite situaţii, după propria noastă voinţă.

De câte ori nu aţi auzit în filme sau nu aţi citit în cărţi expresii ca: ,,am avut senzaţia că a trecut o veşnicie....,,. sau ,, totul parcă s-a petrecut într-o secundă,, şi mai ales ,, nu mi-am dat seama când a trecut timpul,, ,, am uitat de mine,,.

Acest ,, nu mi-am dat seama ,, reprezintă şi cheia timpului propriu, personal. De fapt în acel moment timpul a trecut exact cum a fost perceput de noi, adică mult mai rapid.

În cursul meditaţiilor pe care le-am făcut, cu îndrumator autorizat, atunci când eşti în stare Alfa, adică acea stare lucidă aflată între somn şi trezire, pierzi total noţiunea timpului. Eşti decuplat de la scurgerea lui şi foarte puţine persoane îşi pot cronometra exact timpul de meditaţie.  Aş îndrăzni să spun că nicio persoană nu mai percepe trecerea tipului în forma sa clasică măsurabilă cu ceasul. Culmea este însă că fiecare  raportează la finalul meditaţiei un timp propriu, absolut unic și care nu corespunde cu al niciunei persoane prezente, darmite cu timpul real. În funcţie de personalitatea fiecăruia şi de modul în care i-a plăcut sau nu şedinţa de meditaţie fiecare om îşi apreciază, în realitate, scurgerea timpului după un ritm propriu.

Dacă, de exemplu, am scoate toate ceasurile dintr-o sală, inclusiv cele personale şi am desfăşura diferite activităţi, care nu pot fi cronometrate în mod uzual iar după o anumită perioadă de timp ne-am opri şi am întreba pe cei din sală cât timp a trecut, de la începerea activităţii şi până în clipa prezentă, cu siguranţă că vom obţine tot atâtea răspunsuri diferite câte persoane sunt. În această situaţie nemaiavând niciun ceas personalitatea fiecăruia a măsurat timpul după cum l-a simţit. Unora li s-a părut că subiectul discutat a fost foarte interesant şi că timpul a trecut repede iar altora, dimpotrivă, că timpul a trecut mai  încet. Aceasta este o demonstraţie clară şi elocventă că timpul personal al fiecăruia este diferit de la om la om. Omul nu este un cronometru și nu poate percepe timpul cu niciunul din simțurile sale. Timpul nu poate fi decât gândit. Majoritatea oamenilor s-au aliniat la modul convențional de măsurare a timpului bazat pe mișcarea materiei dar orice om are posibilitatea mintală de a evada din această convenție și a-și crea timpul propriu.

De regulă, pentru a ști ora exactă, oamenii se uită mereu la ceas și nu încearcă alte moduri de aproximare sau comparaţii. Nimeni, atunci când se uită la ceas nu se gândeşte la ora propriu zisă ci la câte minute mai are până ajunge la birou sau cât timp a trecut de la plecarea trenului. Tot timpul când ne uităm la ceas ne raportăm la un anumit eveniment. Evident că pe o insulă pustie un om singur nu ar avea nevoie de niciun ceas! Pentru el 14,30 este identic cu 14,31şi nu mai are nicio semnificaţie. Cel mult ar scrijeli pe scoarţa vreunui copac trecerea zilelor.

Dacă nimic nu s-ar mişca pe pământ sau în univers şi nici măcar un singur strig dintr-un atom nu ar vibra, atunci timpul nu ar exista. Nimeni nu ar avea nevoie de el. Nimeni nu ar dori să măsoare nimic şi nu ar putea să compare nimic cu nimic pentru că nu există nici cea mai mică mişcare ce ar putea fi comparată. Există doar veşnicia fixă şi infinită. Timpul cronometrat a apărut ca o ciudăţenie a omenirii care la scara ei minusculă a simţit nevoia să-şi măsoare activităţile. Ţăranii noştri şi acum se uită la soare şi ştiu că este vremea de masă sau de culcare. Câţi ţărani aţi văzut pe câmp că-şi consultă Seiko şi spun : Hai femeie pune masa că este 13 şi 24 de minute.

La scara universului am devenit chiar penibili încercând să măsurăm infinitul acestuia în funcţie de timp. Avem noi aşa, o anumită pasiune sau obsesie a măsurării timpului. Am stabilit şi am decis că într-o secundă se parcurge o distanţă egală cu viteza luminii, care nici nu contează, pentru că după aceea am facut minutul-lumină, adică de 60 de ori viteza luminii, ora lumină şi de aici pâna la anul lumină nu a mai fost decât un pas. Niciun om de pe pământ nu-şi poate imagina cât  reprezintă anul lumină. Pare doar aşa, o vorba, să spui că până la o anumită constelaţie din vecini trebuie să parcurgi mai multe milioane de ani lumină. Din acel moment,  totul este pierdut pentru orice tip de imaginaţie.

În esenţă problema este că timpul măsurabil este o invenţie umană şi este utilizat numai de oameni. Plantele, fluturii, copacii, animalele utilizează timpul natural aşa cum îl percepe fiecare în funcţie de lumină şi întuneric.

Având în vedere cele expuse, mi-am pus întrebarea ce s-ar întâmpla dacă nu am ţine cont de ceasul de la mână şi ne-am creea un timp personal aşa cum facem, de fapt şi credem că se întâmplă, atunci când nu avem ceasuri pe care să stam cu ochii. De nenumărate ori, chiar în cursul unei zile, noi  încercăm să aproximăm trecerea timpului. Mintea umană este cel mai puternic instrument din univers şi depăşeşte cu mult puterea unui umil ceas.

Am plecat de la ideea că aprecierea trecerii timpului este o problemă subiectivă şi diferă de la om la om în funcţie de cum crede el că se petrece. Pentru unii trece mai repede şi pentru alţii mai încet. Deci, la final, dacă doreşte, fiecare om îşi poate cronometra singur timpul cum vrea el, utilizând unităţile de măsură cele mai convenabile.

Am căutat să nu creez ceva extrem de diferit şi care să nu poată fi aplicat şi asimilat cu uşurinţă de oricine, în orice situaţie şi atunci m-am gândit, pentru o cât mai mare simplificare, să utilizez aceleaşi unităţi de măsură cu care operează toată lumea.  Secunda şi minutul pentru că în cazul experimentului nu are ce căuta ora.

Scopul experimentului este de a planifica şi sugera   subconştientului să perceapă diferit timpul real înlocuindu-l cu un timp personal pe care să-l accepte în totalitate. Utilizând secunda şi minutul subconştientul nu sesizează că este păcălit.

Ce aţi spune dacă aţi avea senzaţia că zborul cu avionul de la Bucureşti la Chicago nu a durat 9 ore ci 7minute şi douzeci de secunde. Pare interesant!

Eu am reuşit acest lucru fenomenal, după mai multe tipuri de antrenamente. Altcineva s-ar putea să reușească din prima încercare.

Pentru a avea acest rezultat deosebit în primul rând trebuie să participi la un anumit eveniment la care să-ţi doreşti ca timpul să trecă mai repede sau şi mai frumos este să te bucuri de evenimentul respectiv fără să te gândeşti la durata lui conform expresiei : ,,Nici nu ştiu când a trecut timpul,, Sigur că aţi auzit-o de nenumărate ori.

În al doilea rând trebuie să nu ai niciun ceas clasic care să te distragă şi la care să poţi privi măcar cu coada ochiului. Ceasul clasic nu există ! Este total contraindicat să începi, după o anumită perioadă de timp, să te uiţi pe pereţi  sau la vecini sau să scoţi pe şest ceasul sau telefonul mobil şi să afli ora exactă. De la începutul şi până la sfărşitul evenimentului aflat în experimentare, nu priveşti niciun fel de ceas sau clepsidere sau umbre sau orice altceva ce ţi-ar putea sugera chiar cu aproximaţie ora exactă tradiţională!

Înainte de a începe experimentul te gandeşti ce unităţi de măsură vei folosi. Sfatul meu este să utilizezi minute şi secunde, adică nu numai secunde, pentru că astfel păcăleşti mai uşor subconştientul. Dacă ai utiliza numai secunde s-ar putea ca subconştientul să devină foarte neîncrezător şi să te forţeze să schimbi modul de gândire revenind la timpul real convenţional, fără să vrei. Ar putea deveni o obsesie jenantă ca un concert la Sala Radio să-l planifici pentru 7 secunde. Suntem totuşi fiinţe umane şi nu putem nega chiar tot ce am învăţat. Corpul nostru funcţionează deja după anumite tipare. Deci stabilim că vom utiliza minute şi secunde. Subconştientul s-a obişnuit deja cu ele.

Mai este necesar ca activitatea pe care o parcurgem să ne permită să aplicăm experimentul şi să transformăm timpul real în timp personal. Niciodată nu veţi reuşi acest lucru dacă sunteţi angrenat într-un meci de baschet sau handbal în care cronometrarea timpului este vitală. Metoda se aplică cel mai bine la activităţile statice, unde sunteţi asistent, sau privitor şi nu sunteţi implicat în niciun fel de activitate ce poate fi cronometrată din timp în timp. E inutil să încercaţi asta la televizor unde vi se anunţă ora periodic indiferent dacă vreţi sau nu. Eu am experimentat şi apoi am aplicat permanent acest mod persoanal de cronometrare la zborul cu avionul, la concerte, la anumite conferinţe, la slujba de duminică, adică în momente în care implicarea mea este extrem de redusă.

Experimentul începe odată cu declanşarea evenimentului şi se finalizează odată cu el.

Ca un prim exemplu concret voi cita chiar zborul meu cu avionul de la Frankfurt la Chicago planificat pentru o durată de circa 9 ore.

Pentru că este o durată foarte mare de prelucrat am utilizat modulul de timp de 5 secunde. Iată cum!

Odată cu decolarea am început să transform timpul real în timp personal încetând să mă uit la orice ceas. Toată tehnica constă în a păcălii subconştientul şi ai da de înţeles că numai tu şti exact cât este ceasul. Foloseşti unităţi de timp cunoscute şi asimilate şi le transmiţi subconşientului cu dorinţa clară că doreşti să fi crezut.

După o perioadă de timp, evident, total necronometrată, atunci când zburam deja de o vreme, mi-am spus în gând, că ,,iată deja au trecut 5 secunde,, după care m-am retras total din această preocupare şi am urmărit un film pe ecranul din faţa mea, de pe fotoliul de viz-a-vis. Acesta este primul pas. În continuare utilizăm obişnuinţa pe care o are subconştientul de a cronometra evenimentele şi în momentul în care se petrece ceva nou mai adaug la timpul meu, de 5 secunde,  un alt timp pe care eu mă fac că îl cred şi că este foarte real. Deci la finalul filmului, atunci când subconştientul se aşteaptă ca eu să mă uit la ceas şi să-i spun iată ce greu a trecut această perioadă de timp, eu, fără să mă uit la nimic, îmi spun: ,,ce repede au trecut încă 10 secunde, iată nici nu mi-am dat seama că au trecut deja, în total, 15 secunde!!,,

Conştientizez permanent faptul că în acel moment măsor timpul meu personal şi că nu mă interesează alte metode de măsurare. Desigur că tot acest procedeu este mintal şi nimeni din jurul meu nu va sesiza vreodată că eu sunt deja în alt timp. Evitaţi bineînţeles să răspundeţi cuiva la întrebarea : Cât este ora, vă rog? sau recunoaşteţi că nu aveţi ceas. Dacă cel curios află, din altă parte,  cât este ora şi vă spune şi dumneavoastră, vă faceţi că nu înregistraţi momentul şi vă vedeţi de cronometrarea personală

Uluitor este faptul, dacă suntem corecţi şi nu căutăm cu disperare să vedem ora pe undeva,  că subconştientul începe să ne credă, pentru că noi suntem şeful şi avem pentru prima dată senzaţia că, întradevăr chiar au trecut numai 15 secunde. Dacă această senzaţie nu apare la 15 secunde la 25 cu siguranţă va apărea deoarece subconştintul se va convinge că acest tip de cronometrare este singurul pe care il ve-ţi furniza şi îl va lua foarte în serios. Trebuie să-i demonstraţi că mintea dumneavoastră este cea mai puternică forţă.

După acest prim pas sunteţi atent la evenimentele care se petrec în avion şi le acordaţi anumite unităţi de timp. Nu există nicio regulă, singura fiind să nu vă apropiaţi cumva de tipul real nici în gînd dar mai ales cu timpii dintre evenimente. Să nu începeţi să ieşiţi din scara măsurătorii şi după secunde să acordaţi ore sau jumătăţi de oră. Totul se sparge ca un balon de săpun şi veţi revenii cu picioarele pe pământ ieşind din timpul personal.

Deci atunci când vine stwardesa cu băuturile e un eveniment plăcut şi puteţi să mai adăugaţi 10 secunde, sau câte vreţi dar nu peste un minut, deoarece aveți de măsurat o durată foarte mare. Lucraţi numai cu secunde care se adună şi fac minute. Nu cu minute că ajungeţi la ore şi ,,vraja,, se rupe.

Mai vedeţi un film, încă 5 secunde.

Mai vine cu masa, puteţi după ce aţi mancat să vă mai daţi un premiu de 10 secunde. Trageţi un pui de somn, de cât o fi el că tot nu contează şi mai adăugaţi alte 5 secunde.

Alt film, altă masă alte secunde. Deja lucraţi cu minute şi cu secunde.

Trebuie să aveţi senzaţia că nu sunteţi implicat în activitatea respectivă şi că asistaţi, ca la televizor, la ceva care nu vă prea priveşte dar care sunteţi obligaţi să vedeţi. Vă consideraţi scos din obligaţia timpului măsurabil şi vă aflaţi cu totul în timpul personal. Dumneavoastră sunteţi stăpânul !

Nu trebuie să vă gândiţi nicio clipă că evenimentul la care participaţi are un final şi să încercaţi să aproximaţi cam cât ar mai fi până la el. Nu vă foloseşte la nimic, ba din contră, vă ,,trezeşte,, la realitatea timpului măsurabil.

Nu aşteptaţi finalul ci asistaţi la ceea ce se petrece în prezent, sunteţi prezent şi nu aveţi decât prezent. Restul nu vă interesează!

Veţi fi foarte plăcut surprinşi să constataţi că timpul a trecut extraordinar de repede şi că sunteţi chiar foarte odihnit.

Pentru mine, care deja aveam un antrenament serios, în domeniu, timpul zborului cu avionul a trecut, după cum am mai menţionat în 7 minute şi douăzeci de secunde, în loc de 9 ore. Un concert de 2 ore are circa 6 minute. O slujba de duminică are circa 8 minute.

Este interesant de observat ca minutele mele de zbor cu avionul nu au nicio legatură cu minutele de la concert. Pentru fiecare activitate eu inventez alte minute şi nu ţin cont de nicio regulă. Nu există decât regulile pe care noi le transmitem subconştientului.

Nu am încercat, ce-i drept să consider, invers, că un concert are 18 ore sau mai mult pentru că scopul acestui procedeu este reducerea timpului real cronometrat la un timp agreabil personal. Nici nu cred că metoda merge invers dar oricine o poate încerca.

Sunt convins că fiecare dintre noi a trait, la un moment dat, acest exerciţiu şi a aplicat această procedură fără să fie conştient de ea.

Dacă staţi la coadă la un wc public, în mod sigur, timpul dumneavoastră personal trece extrem de greu faţă de timpul celui aflat undeva , pe o terasă, cu o bere în faţa lui.

Atunci cand sunteţi în concediu nu mai ştiţi ce să faceţi mai repede având senzaţia că timpul trece uluitor de rapid comparativ cu ultima zi petrecută la birou care a fost îngrozitor de lungă.

Ora în care vă pregătiţi să plecaţi la birou şi trebuie să vă treziţi , să vă spălaţi, să mâncaţi, să sculaţi copii, să le puneţi de mâncare sau chiar să-i duceţi la şcoală este mult mai ,, scurtă,, decât ultima oră petrecută în acelaşi birou cu ochii pe ceas.

 Din toate aceste exemple rezultă clar că timpul personal diferă în funcţie de activitatea pe care o desfăşurăm şi de dispoziţia pe care o avem, deci este total subiectiv. Doar ceasul ne aduce la realitate ! În această situaţie putem să-l facem şi mai subiectiv şi să ni-l subordonăm.

Un alt caz concret. Acum două zile am mers la Sala Radio la un concert. Durata reală a fost de o ora şi patruzeci şi cinci de minute. Timpul meu a fost de șase minute și douăzeci de secunde. Până acum nimic deosebit din punct de vedere al metodei dar totuși intervine un element nou care trebuie luat în considerare.  

După ce a început concertul, dirijat de Madălin Voicu, la o un moment dat i-am acordat 5 secunde. Așa m-am gandit eu că e cel mai corect, în acel moment, să iau în calcul module de câte 5 secunde. Apoi pentru fiecare parte a concertului am mai adăugat câte 5 secunde și am ajuns la un total de 20 de secunde. În acel moment am avut senzația clară că subconștientul meu nu mă ia în serios și nu vrea să accepte că o simfonie de aproximativ o ora a durat doar 20 de secunde și m-am gândit că trebuie să fac imediat ceva pentru a-l convinge și mi-a venit ideea să transform cele patru unitați de timp de câte 5 secunde în 4 minute. Am mai discutat acest fapt prin care subconștientul are anumite limite de acceptare care ar putea depinde, eventual, de personalitatea fiecaruia dintre noi.

În acel moment totul parcă s-a luminat și acest mod de măsurare a funcţionat şi a fost acceptat imediat. Acceptarea s-a facut prin senzaţia de confort pe care am trăit-o din acel moment. Cuvântul ,, minute,, a dezlegat tot procesul. Probabil că subconştientul meu a considerat că acest cuvânt este pe deplin acceptabil. Mi-am dat seama și de faptul că dacă aș fi zis ,,minut,, iar ar fi fost greu de înghițit dar cu ,, minute,, totul părea foarte verosimil. Frumeseţea metodei constă în faptul că noi facem ce vrem cu timpul nostru dacă pastrăm anumite limite.

Partea interesantă a venit și după aceea în momentul în care după 4 minute am adăugat 15 secunde și ideea a fost acceptată fără nicio problemă.  Deci combinaţia de minute şi secunde a funcţionat foarte bine. Am mers în continuare cu unități diferite de timp, adică cu 10 secunde sau 15 sau 20 fără nicio problemă. Aveam deja minutele ca bază. La finalul concertului am ajuns la 6 minute si 20 de secunde și am fost foarte surprins că e gata. Am fost chiar surprins că lumea se ridica sa plece.

Menționez că la pauză nu m-am uitat la niciun ceas și am considerat-o ca având 10 secunde pe care le-am adăugat, după terminarea ei, la cele 4 minute stabilite anterior. Așa am început partea doua a concertului cu 4 minute şi 20 de secunde. Nu am avut nicio problemă de acceptare din partea subconștientului meu. De aici trebuie înţeles că pot număra cu secunde atunci când ştiu că durata evenimentului este foarte mare şi în mod sigur voi ajunge, spre final, la minute dar nu pot face acest lucru dacă până la finalul evenimentului nu voi face nici măcar un minut deoarece această durată va fi greu de asimilat.  Din experienţă a rezultat că pentru evenimente de 3 la 4 ore pot să îmi realizez timpul personal numai din minute iar pentru cele peste 4 ore pot începe cu secunde şi ajunge la final la mai multe minute.

În fapt această metodă fiind încă la începutul ei, adică experimentată numai de mine, pe durata a şase ani, eu cred că alte persoane vor putea încerca diferite variante de cronometrare a timpului personal şi pot ajunge până la final la o adaptare a ei stilului propriu. Esenţa metodei constă în spectaculozitatea reducerii timpului clasic la cel personal. Nu veţi face nicio scofală dacă veţi încerca şi chiar reuşi să reduceţi două ore la o oră şi jumătate. Pentru două ore sunt suficiente 5-7 minute.

Din experienţa proprie pot spune că nu am depăşit niciodată 10 minute de timp personal indiferent de durata reală a evenimentului. De aici rezultă că se poate face orice cu durata proprie a unui minut, specifică unui eveniment, şi nu avem o normă de, să zicem, 3 minute pe oră şi nici nu trebuie să ne batem capul cu statistici şi proporţii comparative ci să dirijăm timpul propriu exact cum simţim că ne convine.

Singura piedică pe care o putem întâmpina va fi rezultată de lipsa noastră de imaginaţie şi de ,, credinţa,, că cineva intră în capul nostru şi ne supraveghează sau ne face să gândim în alt fel decât am dori. Nimeni nu poate face acest lucru! Aceasta este şi puterea secretă a  metodei că în mintea noastră putem face exact ceea ce dorim !.

După cum s-a văzut această tehnică nu se poate utiliza în orice situaţie ci numai în cazurile unde putem fi în postura de spectator. De fapt eu sunt convins că şi la birou, dacă nu am avea niciun ceas şi nu ne-ar interesa cât este ora, timpul personal ar trece mult mai repede. Acolo este însă mai dificil deoarece mereu se gaseşte câte un coleg care să întrebe cât e ceasul si apoi să spună cu năduf : deabea s-a facut 12!! Pentru binele dumneavoastră, în astfel de situaţii vă faceţi că nu l-aţi auzit şi vă spuneţi cu convingere: deja s-a făcut 12, ce repede trece timpul ! Totul este subiectiv şi depinde de puterea minţii noastre.

Alt secret al metodei constă în faptul că nu grăbim timpul să treacă ci doar îl cronometrăm aşa cum dorim. Nu înseamnă că dacă aplicăm metoda o facem în pas alergător ci pur şi simplu trăim prezentul cu toate simţurile . Noi nu suntem sclavii nicunui ceas! Pentru aceasta este suficient ca după ce am stabilit, periodic, durata proprie, să ieşim, de fiecare dată, chiar din timpul nostru, ca şi cum am lăsa să se închidă în faţă două uşi glisante şi să devenim, în continuare, spectatorii evenimentului la care participăm. Ceva similar cu privitul unui film documentar în care nu avem niciun fel de implicare.

Mai ales nu vom avea gânduri de genul: am zis eu 25 de secunde dar în realitate cred că au trecut cel puţin 30 de minute!

Genul acesta de gânduri pot apărea la primele încercări dar, în mod sigur vor dispărea după mai multe ,,antrenamente,,. Avantajul acestei metode este, mai ales, că dacă ratăm primele exerciţii nu păţim absolut nimic pentru că nimeni nu ştie ce facem noi cu şi în mintea noastră. Acolo este lumea noastră! Şi puterea!

In luna martie am fost iar la concert la Sala radio. De data aceasta ştiam cu precizie cum voi proceda. Era ziua francofoniei si am fost puţin derutat de faptul ca în loc să înceapă muzica au suit pe scena o serie de vorbitori care, în limba franceza, au adus tot felul de omagii acestui eveniment. Totuşi nu m-am pierdut cu firea şi am acordat tuturor vorbitorilor un minut care a fost acceptat de subconştientul meu ca fiind real şi absolut adevărat. Pentru fiecare parte a primei simfonii am adugat alte minute având în total la finalul primei parţi 5 minute. Aşa am intrat în pauză. După pauză, careia i-am acordat 5 secunde am mai adaugat incă două porţii de timp de 20 de secunde şi încă una de 10 secunde totul fiind la final de 5 minute şi 55 de secunde, atunci când s-a terminat tot concertul. Ceasul era 21 si 10 minute. Deci două ore şi 10 minute le-am transformat în 5 minute şi 55 de secunde şi chiar aceasta a fost senzaţia mea la finalul concertului. Ai senzaţia că trăieşti un moment magic!

Presupun că totul a început să se deruleze foarte credibil şi subconştientul meu s-a obişnuit deja cu acest mod dublu de calcul al timpului pentru că nu mai opune nicio rezistenţă.

Consider că oricine poate face ceea ce fac eu şi poate aplica această metodă în orice situaţie în care consideră că o anumită activitate ar fi şi mai plăcută dacă ar ,, părea" mai scurtă dar cu acelaşi conţinut.

Esenţa metodei constă în a ,, ignora " orice ceas şi a creea prin proprie voinţă, în anumite situaţii,  un timp personal confortabil.  Nimeni nu ne poate opri să gândim în interesul nostru!

Numai de noi depinde!

 DANDU BRIEL

   Aprilie 2008

        Primul gând a fost acela de a scrie, ca de obicei, o poveste scurtă  pentru nepoatele mele Alexandra și Clara și am trecut la calculator. Nu aveam nicio idee , așa cum nu am nicio dată despre ce va fi povestea, doream doar să scriu ceva frumos. Plecând de la cuvântul „ frumos „ am trecut imediat spre Făt -Frumos și am început o poveste cu acest personaj universal.

          Am intrat direct în subiect și am arătat cum Făt -Frumos plecă prin pădure spre izvor, plutind agale peste firele de iarbă și din acel moment totul s-a blocat. Încă de la prima frază. În capul meu se strigau numai prostii dintre care una era cea mai gogonată și anume că personajul nu plecă plutind ci se lovește de toți copacii, se împiedică de pietre, cade  și e vai de capul lui.

          Bineînțeles că o astfel de idee trebuie alungată imediat și asta am și făcut și am preferat să stau blocat zile întregi în loc să scriu astfel de prostii. După vreo trei zile, plictisit, m-am gândit, pentru că eram în criză de timp, să scriu exact așa cum îmi vine în cap fără nicio variantă și să văd unde ajung. Culmea  fost că din acel moment am scris mai multe pagini fără oprire și spre capitolul doi am înțeles totul. Făt-frumos era robot și nu era ființă și de aceea nu putea să plutească pe deasupra firelor de iarbă. 

          Atunci pe bună dreptate m-am întrebat cum ies eu din încâlceala asta și cum explic că el credea că e Făt-Frumos și nu știa că e robot și imediat mi-a venit ideea că el este un robot cu creierul lui Făt-frumos. Și ce căuta el în pădure și unde era frumosul original? Asta a fost simplu, Frumosul a fost răpit și în locul lui a fost pus un robot, pentru experimentări, dar la care nu au putut să-i pună și un creier de robot și au fost nevoiți să-l împrumute de la Făt-Frumos. De aici pe aprope 300 de pagini totul a decurs liniștit și au apărut personaje noi ca Înțeleapta Ceconă, Distinsul Acemones, Splendidul Samurg, Puternicele Varfale, LumeaTamurilor, Marea Marșală care era arhiva de memorie formată din bile hard, Pupurinele și multe alte personaje. Am creeat și un Temporator de evenimente, un fel de televizoraș de privit trecutul, prezentul dar și viitorul, în care Zmeul cel bun, care evident este rău, își vede pielea pusă la uscat între copaci și decide să-și schimbe meseria de șef al pădurii în poștaș. Pentru că nimeni nu avea nevoie de poștă în pădure el își scrie singur scrisorile  cu mare grije ca să nu se prindă nici chiar el de la cine sunt!

          Personajul cel mai anormal, apare spre final și din cauza lui niciun ilustrator consacrat, la care am apelat, nu  a vrut să se bage si să facă ilustrațiile. Unul chiar mi-a spus că are mare nevoie de bani dar nu înțelege nimic din personaj. El este forte simplu, născut de Mama container, acolo unde se aruncau toate resturile de la experiențele din Laborator, arată întradevăr puțin deosebit: Corpul este o bucată de scoarță de copac, capul ca un doasar fără șină cu un ochi în mijloc, basculant pentru a vedea și în spate, cu o mână telescopică terminată cu mai multe tentacule , gura pe burtă, ca să nu consume mâncarea prea mult timp până ajunge în stomac, cu o pâlnie de adunat apa în cap și o inteligență mult peste medie.

          Pentru că nu aveam ilustratori, în disperare de cauza, am aplicat Metoda Silva, pentru rezolvarea problemelor și a doua zi am așteptat liniștit răspunsul. Vorba vine, liniștit, că până seara nu am primit nimic. În tehnica acestei metode, pentru cei nefamiliarizați, răspunsul vine pe orice cale. Poți să calci pe o bucată de ziar pe stradă și pe ea să vezi cuvântul sau poți să auzi o vorbă, în tramvai care reprezintă soluția, ideea este că rezolvarea problemei nu vine acasă în plic.

          Seara stăteam fără speranțe la televizor când, nu știu pe ce program, apre un tip simpatic și prezintă o expoziție cu desene făcute de copii. Tipul era prof.Ionuț Barbu Theodor iar copiii erau elevii Liceului Tonitza. Nu mi-a mai trebuit nimic în plus și săptămâni de zile am căutat să iau legătura cu acest domn. În final dânsul a organizat un concurs de desene la liceu iar copii au fost efectiv foarte impresionați de personajele din carte și au prezentat desenele într-o săptămână. Am selecționat douăzeci din cele mai bune și el au fost puse în carte. Am avut onoarea ca ilustrarea coperții să se facă chiar de domnul Profesor Ionuț Barbu și am colaborat foarte bine cu dânsul pentru acest lucru. Ideea de spirală energetic pozitivă îmi aparține. Niciun copil nu a avut obiecții cu privire la complexitatea personajelor, de ce sunt de foc, de apă sau de lumină și mai ales desenarea Băiețelului Ciudățel mi-a depășit așteptările prin redarea exactă a ceea ce îmi doream. Mâna telescopică a ieșit cam lungă dar cel puțin după am șters nodurile care erau pe ea inițial, am salvat-o.

           La final a ieșit ceea ce am mai prezentat cu mențiunea că acestă carte, dedicată copiilor inteligenți, adică tuturor are aprope 300 de pagini și este editată de Editura 9. Este una din marile mele plăceri să reușesc să sriu și să concretizez un vis de aproape doi ani de zile. Am mai scris capitole din alte cărți dar aceasta este în întregime rezulatul efortului propriu de la prima literă și până ajunge în mâna prietenilor. Le mulțumesc tuturor celor care au citit-o și care până în prezent au vorbit foarte frumos de ea.