O naștere ciudată!
‒ Din păcate văd că micuța nu mișcă, nu prea are viață.
‒ Ar fi culmea! De ce crezi asta?
‒ Nu vezi că nu țipă nici nu deschide gura deloc!
‒ Dar arată bine, nu are culoare vânătă. Ai bătut-o pe spate. Vezi dacă respiră!
‒ Respiră! Respiră! Dar de ce nu țipă?
‒ Nu vrea. Să nu aibă ceva probleme la corzile vocale.
‒ E posibil dar atunci ar deschide gura să încerce să țipe, că de unde știe ea că are probleme la corzile vocale?
‒ Verifică și bătăile inimii!
‒ Perfecte, parcă e sportivă.
‒ Ce piele frumușică are! A intervenit o altă asistentă. Nu pare de loc chinuită.
‒ Taie cordonul și să treacă imediat la spălat și la uns! Veniți cu scutecele! Auziți voi! Eu nu sunt în toate mințile sau mi se pare că fetița asta zâmbește?
‒ Mergi pe prima variantă, unde ai mai văzut tu nou-născut să zâmbească!
‒ Probabil sunt stresat, e a cincea naștere azi... sau poate că-i place de mine, nu v-ați gândit?.
‒ Văd că mama ei a adormit.
‒ Merită și ea puțină odihnă, nu a fost o naștere simplă.
‒ Dar nici complicată n-a fost.
‒ Acum dorm amândouă.
‒ Să-i facem toate analizele celei mici să nu avem nicio surpriză.
‒ Da, domnule doctor.
Una din surori a luat-o pe cea mică și după ce a șters-o cu grijă a înfășat-o și a dus-o la un pătuț din camera alăturată de unde putea fi privită prin vitrină de sticlă. Fetiţa dormea și parcă nu avea nicio grijă. Era deja ora prânzului și mai mulți copii începeau să plângă de foame iar surorile îi luau și îi duceau la mămicile lor care erau extrem de fericite și fiecare consideră că al ei este cel mai frumos din tot salonul. În același salon mai erau încă cinci paturi și doar două mămici născuseră azi iar restul aveau ceva vechime de o zi sau două.
Mama micuței dormea și ea și părea că zgomotul făcut de micuții înfometați nu o deranja deloc. Născuse la timp, parcă puțin mai de vreme decât credea ea dar totul se desfășurase fără nicio problemă și mai ales fără surprize. Pentru că a adormit imediat după naștere nu a auzit comentariile dintre doctor și surori și era perfect liniștită. Se vedea că era o femeie frumoasă și îngrijită și arăta bine chiar după naștere. Era o blondă naturală și arăta foarte aranjată chiar în aceste momente.
Meseria ei era de coafeză și dorea să se întoarcă cât mai repede la salon unde o așteptau clientele dar probabil că asta nu se va petrece prea curând. Înainte de a adormi a auzit doar că are fetiță și s-a bucurat că avea pe cine să învețe toate tainele meseriei.
Pasiunea soțului era și fotbalul dar ea nu avea nevoie de geamuri sparte așa că era foarte mulțumită de ceea ce a decis Dumnezeu pentru familia ei. El nu a aflat încă nimic, despre momentul nașterii fetiței, pentru că meseria lui de comis-voiajor l-a obligat să plece câteva zile din oraș. Era mare specialist, agent de vânzări, în ustensile de bucătărie, avea relații cu mai multe firme care îi furnizau produsele și îi plăcea să vândă și mai ales să umble din oraș în oraș și să-și promoveze produsele. În felul lui era un tip foarte simpatic, profesionist perfect, înalt și bine făcut, purtător de ochelari și ținea mult la soția lui și chiar la soțiile altora dacă avea ocazia, fără să exagereze.
A doua zi de dimineață copiii au fost aduși la mamele lor pentru prima masă a zilei. Micuța a început să mănânce cu poftă imediat ce a simțit că are ocazia.
‒ S-a uitat la mine! A exclamat mama ei încântată.
‒ Nu s-a uitat la nimic, i-a spus o soră care era în apropiere, la vârsta ei nu vede nimic și încă nu privește, are ochi de lapte.
‒ Așa am avut senzația, că mă privește, probabil că mi s-a părut.
‒ Mai mult ca sigur.
‒ Uite că mă strânge și de deget!
‒ Toți copiii fac așa.
‒ Atunci mă bucur că e ca toți copiii.
‒ Aproape ca toți copiii.
‒ De ce spui așa?
‒ Încă nu i-am auzit vocea, n-a țipat de loc la naștere.
‒ Și asta e ceva rău?
‒ Nu știm încă, să mai treacă puțin timp și să o consulte un doctor de specialitate.
‒ Oricum fetița mea e cea mai frumoasă!
‒ Asta așa este, că nu am mai văzut nou-născut să aibă așa o piele, parcă a făcut tratamente cosmetice în burtică. Întradevăr că cea mică arăta foarte bine chiar dacă era cât o sticlă de bere, nu avea zbârcituri sau pete roșii pe piele iar ochișorii ei erau întradevăr mai spălăciți dar priveau foarte atent în toate părțile.
După ce a mâncat a mai ținut-o în brațe o vreme până a venit sora și a luat-o. I-a părut tare rău că o plăcea nespus de mult, așa mică și cuminte cum era.
La primul consult medical vestea a fost ca o surpriză, după toate temerile asistentelor. Fetița era perfect normală dar cu toate acestea nu scotea niciun sunet. Era și foarte cuminte, nu se agită și aveai senzația că știe exact unde este și ce are de făcut.
‒ Poate că așa este felul ei de a se manifesta, nu trebuie să ne speriem încă, ea are toate condițiile să vorbească și faptul că nu o face poate fi o problemă legată de personalitatea ei. A spus doctorul după ce a studiat-o foarte meticulos. Oricum la vârsta ei nu vorbește nimeni, doar țipă sau plânge.
‒ Da, domnule doctor dar nici nu plânge!
‒ Asta e mai ciudat, nu am mai întâlnit asfel de caz, poate vrea doar să credem noi că e foarte mulțumită și nu are niciun motiv de plâns?
‒ Nu mai știu ce să cred! Așa când te uiți la ea pare perfect normală, are toate degetele, dă din mâini, din picioare, e foarte cuminte la înfășat doar că nu țipă și nu plânge.
‒ Poate că nu are de ce, zic și eu, a spus o soră. De mâncat mănâncă?
‒ Da, chiar foarte bine și din fericire am și eu de unde să-i dau.
‒ Asta e cel mai important acum să mănânce și să plecați acasă amândouă sănătoase.
‒ Ce fac fetele mele? S-a auzit o voce de bărbat și în ușă a apărut un tip cu ochelari, cu un buchet enorm de flori și în mâna cealaltă cu o păpușă mare. Mult mai mare decât copila lui.
Era chiar soțul doamnei și tatăl micuței care tocmai se întorsese de pe teren și nici măcar nu a mai intrat în casă când a aflat vestea. Își pierduse telefonul mobil sau cineva l-a apreciat foarte mult și nu știa nimic de surpriză pe care i-au pregătit-o fetele. Cum a aflat, de la o vecină, care este situația a și plecat spre spital cu un mic ocol pe la florărie și la un magazin de jucării.
‒ El e tati, a spus tânăra mămică și a ridicat-o pe micuță în așa fel încât să fie văzută în toată splendoarea ei.
Doctorul s-a dat la o parte amuzat de modul de prezentare și a început să-și strângă instrumentele în geantă.
‒ Ce frumușică e, să ne trăiască, am voie să o ating.
‒ Bineînțeles, că e a ta! A spus mămica și i-a pus-o în brațe.
‒ Nu ai impresia că se uită la mine? Cu cine seamănă?
‒ Nu-mi dau seama că în neamul nostru nu e nimeni așa mic și alb la față! Și eu am zis că privește dar doamnele surori spun că nu se uită nicăieri că încă nu vede.
‒ Nu prea cred. A spus tăticul și a mutat faţa spre dreapta cu totul.
‒ Uite că se uită la ochelarii mei și nu și-a mutat privirea.
‒ I-a mut-o în partea cealaltă!
Proaspătul tătic a mutat fata în stânga, mult, dar efectul a fost același. Fata nu și-a luat ochii de la rama lui de ochelari.
‒ Se pare că îi plac ochelarii mei.
‒ Dă-o mai aproape de față să vezi ce face, că încă nu i-au înfășat mâinile.
Bărbatul a apropiat încet micuța de fața lui și în momentul în care a ajuns la distanța optimă, mânuța ei mică s-a ridicat și a apucat rama de ochelari mozolind cu degetele lentila.
‒ Vezi ce bine vede, acum nu mai văd eu. Hai dă-mi drumul sau vrei tu ochelarii ăștia.
‒ Vă rog frumos, copilul nu are voie să pună mâna pe obiecte care nu au fost sterilizate. A intervenit o soră care s-a și apropiat și a desprins încet mânuța fetei de ochelarii tatălui. Mai bine o duc la înfășat. A mai spus sora și le-a luat jucăria.
‒ Cred că are dreptate că nu te-ai spălat pe mâini iar pe ochelari nici atât.
‒ Când vă dă drumul acasă?
‒ Cred că în două zile. Nu mi-a spus nimeni nimic dar am văzut că mai mult de cinci zile nu ne ține, dacă nu apar complicații.
‒ Ce complicații să apară, avem vreo problemă?
‒ Doctorul zice că momentan nu avem, doar că nu plânge.
‒ O fi plâns destul la naștere.
‒ Tocmai că nu a scos niciun sunet.
‒ Și ce trebuie să facem, avem ceva de făcut?
‒ Nu, nu avem nimic de făcut că în rest e normală și sănătoasă.
‒ Dar e obligatoriu să plângă?
‒ Așa fac toți copiii normali.
‒ Poate e mai mult decât normală.
‒ Să sperăm că totul va fi bine, du-te acum că s-a terminat vizita.
‒ Bine, mă duc să-mi cumpăr un telefon nou și vă sun, tu ai mobilul?
‒ Îl am și te-am sunat de zece ori.
‒ Și hoțul nu ți-a răspuns?
‒ N-a răspuns nimeni, probabil că i-a aruncat cartela.
‒ Cel mai probabil, pa, vă iubesc!
‒ Și noi pe tine!
Cele două zile au trecut pe neștiute cu masa, cu giugiuleli, cu fotografii, îmbăiat și parfumat, timpul a trecut și a venit ziua ieșirii din spital.
Tăticul a tras mașina chiar la scara spitalului și fetele au ieșit pe scaunul cu rotile și după ce și-au luat rămas bun de la asistente și surori s-au urcat în mașină. Proaspăta mămică s-a așezat în spate cu fetița în brațe.
‒ A zis ceva? A întrebat tatăl.
‒ Încă nu, dar să sperăm că o să zică.
‒ Poate că vorbește doar dacă vrea ea.
‒ Poate.
Ei locuiau într-o casă cu curte, cu parter și etaj pe care au primit-o ca moștenire de la un unchi cu mai multe posibilități materiale. El era singur și i-a îndrăgit foarte mult pe cei doi care azi erau părinți.
La intrarea în casă așteptau și părinții ei și ai lui iar casa era plină de flori și jucării. Un pat micuț o aștepta pe fetiță în dormitorul lor că le-a fost frică să o lase într-o cameră separată, de acum, când era așa mică.
‒ Nu vă înghesuiți că nu pleacă nicăieri! Și nu puneți mâna pe ea că trebuie să doarmă, așa mi-a spus de la spital. Să agitat destul azi, au verificat-o peste tot și au zis că e în regulă.
‒ Am auzit că nu prea vorbește, a spus mama lui.
‒ Nu cred că vreun copil vorbește la vârsta ei.
‒ Ști foarte bine la ce mă refer. A mai insinuate mama soacră cu vocea ei dulce prefăcută.
‒ Acum trebuie să ne odihnim amândouă că mai este puțin și o să mâncăm.
‒ Până atunci stai și tu la masă cu noi că te-oi fi săturat de mâncarea din spital.
‒ N-am avut nicio problemă cu mâncarea, mai greu a fost la dușuri că era coadă și trebuia să ne planificăm, dar acum am scăpat și de asta. Hai să stăm la masă, ce avem bun?
‒ Tot ce-ți place ție, ne-am străduit să-ți facem toate poftele.
‒ Eu mă gândesc că am cumpărat degeaba stația asta performantă să auzim când plânge fata, ce facem dacă nu plânge?
‒ Oricum stația este valabilă dacă doarme în altă cameră sau atunci când nu suntem lângă ea dar după cum am văzut eu comportamentul ei totul este în regulă nici măcar nu se agită și până la urmă s-au convins și surorile de la salon că fata e foarte liniștită și chiar privește în jurul ei că au surprins-o uitându-se după ele cum plecau. Ei spun că nu e normal să se uite de acum la lume, dar uite că se uită.
‒ Și e ceva rău în asta?
‒ Mie nu mi se pare, probabil că avem o fată foarte isteață.
‒ Așa să fie!
Toată lumea s-a așezat la masă și doar câte unul, cu rândul, se ducea pe la fată să vadă ce face. Dormea liniștită. Când s-a făcut ora de masă mama ei a intrat în dormitor și a găsit-o cu ochii deschiși și parcă o aștepta. A mâncat foarte bine și apoi băița de seară și iar la culcare până dimineața. Pentru că nu au mai dormit cu ea în aceeași cameră niciodată amândoi s-au tot trezit, în timpul nopții să vadă ce face dar ea era perfect liniștită și dormea cu fața relaxată și fără griji. Cu o mână ținea păpușa pe care tatăl ei o adusese la spital și care stătea cu ea în pat.
Noaptea a trecut și ei s-au gândit că s-au agitat prea mult degeaba că micuța nu a schițat niciun gest și nu a scos niciun sunet. De dimineaţă a avut aceeași surpriză când s-a făcut ora mesei. Fata era trează și cu ochii ațintiți pe bustul mamei ei. A urmat o nouă hăpăială și apoi un nou somn după ce a fost schimbată de scutece.
Zilele au început să treacă și cei doi părinți s-au obișnuit cu fetița lor cuminte și dulce. Nu-i deranja cu nimic. A trecut mai mult de un an și fetița s-a făcut mai mare și frumușică foc. Blondă ca și mama ei și cu ochi albaștri care fixau orice persoană care îi intra în vizor.Veneau în vizită diferite vecine cu copii și erau total surprinse că ei se jucau cu cea mică fără nicio problemă, parcă se înțelegeau perfect, cu toate că unii din ei chiar vorbeau iar ea nu scotea niciun sunet. Nu țipa după jucării, nu dorea să ia jucăria altui copil dar aveai permanent impresia că toți se joacă așa cum stabilește ea regulile.
‒ Copii politicoși, nu vor să o supere.
‒ Probabil, dar nici nu am văzut-o supărată vreodată.
‒ Cred că îi convine situația și îi plac și părinții, adică noi.
‒ Eu nu înțeleg de ce doctorii nu ne spun adevărul?
‒ Eu zic că ți-l-au spus de s-au plictisit.
‒ Ce vrei să spui?
‒ Și ultimul doctor ți-a spus că la vârsta ei nu vorbește niciun copil.
‒ Da, dar nici nu plânge, nu țipă?
‒ Tu ai vreo clipă senzația că micuța noastră se simte cumva mai prejos decât ceilalți copii, chiar dacă nu ține discursuri. Nu vezi că este vioaie și foarte atentă la tot ce se petrece în jurul ei. Nicio clipă nu am senzația că fata noastră ar avea vreun handicap cât de mic.
‒ Nu, din contră, am impresia că îi coordonează, chiar îi conduce, ai văzut aseară cu băiețelul ăla care i-a luat păpușa ce a făcut?
‒ Cum să nu, a văzut toată lumea, l-a apucat de mână și i-a arătat locul în care trebuie să pună păpușa și gata, acolo a pus-o.
‒ Proastă nu e!
‒ N-are de unde să fie!
‒ Te dai mare.
‒ Mă gândeam la tine, tu ești artistă în familia noastră.
– Să fie sănătoasă și să ne bucurăm de ea.
– Așa este, ea e micuța noastră bijuterie.
Zilele au continuat să treacă și pentru că micuța nu le creea niciun fel de probleme nu și-au mai făcut atâtea griji. Nici nu aveau senzația că au un copil care este greu de crescut, totul decurgea lin și frumos. Nici o clipă nu le-a trecut prin cap ce surprize le va oferi viața .
Într-o zi micuța stătea și se juca pe jos cu păpușile și cu ursulețul ei iar în cameră se mai afla tatăl ei care meșterea ceva la un aparat vechi de radio, o pasiune a lui, iar mami era la bucătărie și făcea gogoși care erau îndrăgite de întreaga familie. Fata așezase păpușile ca la spectacol iar ursul, prietenul ei, era poziționat în fața lor pe post de mare șef.
Liniștea era deplină.
‒ Tati, apă ! a spus fetița la un moment dat cu o voce clară, fără să avertizeze pe nimeni. În mână avea o căniță goală și probabil că dorea să le dea să bea păpușilor.
‒ Spune-i lui mami, nu vezi că am treabă! A răspuns tati, din reflex, după care, în timp ce se întorcea spre fată plin de uimire, cu șurubelnița în mână, a căzut de pe scaun cu aparat cu tot și a rămas cu ochii pe ea întins pe covor..
‒ Mami, apă! a repetat fata, puțin mai tare, acum cu un alt adresant.
‒ Mami! Te strigă fata! A apucat să zică el cu ochii în lacrimi privind fix la fată.
‒ Cum să strige mutulica mamei, ce vorbești! Mai mult a țipat ea și a intrat ca o vijelie în cameră.
‒ Ce-i dragostea mea?
‒ Vreau apă! A repetat iar micuța cu o voce unică cu mâna întinsă și cana goală, în timp ce amândoi părinții cu ochii plini de lacrimi, în genunchi, o sorbeau din priviri.
‒ Iubirea mea, tu vorbești? Mai mult a strigat mami, sorbind-o din ochi. Ce faci tu cu apa?
‒ Pupi. A răspuns fetița, arătând spre linia de păpuși.
‒ Pentru ele?
‒ Da, mami!
‒ Înnebunesc sau chiar vorbește? Mami era cu ochii plini de lacrimi de fericire.
‒ Hai să înnebunim împreună că fata asta chiar vorbește.
‒ Sună mamele să vină imediat!
Brusc amândoi au respirat ușurați, o grea povară li se luase de pe inimă.
‒ Stai să-mi revin, că era să fac infarct.
‒ Mami, apă! A repetat iar micuța puțin mai tare.
‒ Uite apa, dulceața mea, a spus mami și i-a desfăcut biberonul de apă și i-a turnat.
Micuța putea să bea și din cană dar ei aveau impresia că apa păstrată în biberon, închis etanș, este mai higienică. Lacrimile îi curgeau pe obraji și probabil că ar fi putut umple cu ele cana cea mică din mâna fetei. Fetița nu i-a mai băgat în seamă și a început să le dea de băut păpușilor cu o conștiinciozitate demnă de o soră specializată.
‒ Poate îi place să îngrijească persoane. A spus tati, încă năuc.
‒ E spiritul matern dragă, n-ai auzit de așa ceva!
Seara tot familionul era în casă și se uita la micuța fetiță ca la o piatră din coroana reginei Angliei. Ea dormise puțin după-amiază și acum își reluase joaca cu păpușile.
‒ Și tu zici că a vorbit. A întrebat mama fetei.
‒ Da mamă, eram amândoi aici, a cerut apă.
‒ Și acum de ce nu mai cere?
‒ Că are cană plină, mamă, păpușile n-au prea băut.
‒ Aha! A zis și tatăl mamei.
‒ S-o întreb ceva, a spus mama lui, draga mea tu vorbești?
Fetița nu a schițat niciun gest și mai ales niciun răspuns.
‒ Poate vi s-a părut, zic și eu, nu că nu mi-ar place să o aud vorbind. Poate aveți halucinații?
‒ Eu cred că nu ai pus întrebarea potrivită, ea nu știe ce e aia vorbire.
‒ Întreab-o tu atunci altceva!
‒ Muti, așa îi mai spuneau de mică, s-a întors mami spre ea și a atins-o ușor pe mână din obișnuință, mai vrei apă?
Nicio muscă nu mai făcea parte din colecția vară-iarnă în acel moment.
‒ Nu, mami!
-->
Comentarii