În camera mea se aud şoapte de tulpini şi cuvinte de imbold, se percep culori în mişcare, nimic nu se vinde dar nimic nu se dă gratis, floarea soarelui, o ştim cu toţii, e fidelă soarelui, îl urmăreşte cât trăieşte, pe mine mă urmăresc visele zi şi noapte iar dacă le ascult, mă răvăşesc, în camera mea sună muzica Şostakovici din întâmplare şi mă face să caut o ieşire pe scara de urgenţă.

În camera mea e şi camera ta respirând a viaţă, o alternativă... îţi văd acvariul cu peşti zglobii şi jurnalul cu eseuri pe rând concepute cu sudoarea adevărului, zăresc şi pietricele adunate din fiecare gară, gaj pentru amintiri, şi scoici albe, dovezi pentru un trecut care nu se alterează.

În camera mea umblă maşini, trenuri, supersonice, fiecare lăsând urme, praf şi sedimente, întâlniri pe peron în prima şi ultima clipă, despărţiri bine pregătite sau bruşte şi mult fum care întunecă silueta nopţii.

În camera mea trece timpul şi nu-l pot opri doar dacă mă pun în genunchi îmi închid ochii şi nu văd că nu mă ia în serios...
În camera mea nimeni nu vrea să încheie un contract pe bune, toţi cred în sentimente trecătoare.

Peste noapte mă cheamă altfel

nu-mi amintesc versurile

doar cântecul fredonează clocotul de iasomie

bandaj şi şoapte în nume adoptate

zori moderând recensământul culorilor

nu-mi amintesc textele

doar greierul scăldat în sunete verzi

peste corpul tău excavat în umbra mea

să trăieşti crengi în intersecţii

să scalzi nopţi de vară în lumina ta cu chip

nu-mi amintesc cuvintele ştiu doar imagini

muşchii cambrează trupul

se agaţă vântul de pletele de nisip

şi risipeşte eşarfa spre amintiri

Mereu ni se aştern drumuri galbene

gri sau violete

Crăciunul surprinde în alb

născut în naşterea omenirii

intenţii aruncate

pe pământ cu rădăcini

Mă acopăr cu zâmbetul tău să-mi cânte noaptea basmele copilăriei. Păşesc cu tine peste bordurile anevoioase din cuvintele tale. Opresc maşinile cu farurile stinse când trec cu tine spre amurg. Numără-mi culorile din ochi până îţi frământ inima să devină fragedă.
Cu braţele întinse trec peste prăpastia din noi şi-ţi culeg perle vechi în propoziţii asimetrice să semeni cu o primăvară dornică spre paşi şi anotimpuri rămase fără ferestre.

Mâine clădeşti crengi una peste alta să se aprindă - a câta oară?! - în mijlocul pajiştei de ferigi, în umbra copacilor cu plete pământene. Sub ultima movilă, zori revendicaţi, clipe terestre în aripi, în ciuda timpului ars.

În fereastră un măr, un tablou, un şirag de mărgele, în interior - ecouri de sânge.

Suzana Deac

https://www.youtube.com/watch?v=kI0h10_38nE

-Ce sunt instrumentele muzicale, Învăţătorule?
-Ele sunt nişte cutii sonore, care reproduc diferite sunete umane, din natură, unele ritmuri, chiar şi ţipătul sau răgetul animalelor.
-Dar muzica ce folos are ?
-Prinţesa mea, întrebarea asta este dificilă... dar am să încerc să-ţi răspund. Muzica e ca şi graiul omenesc, care exprimă bucuria, tristeţea, euforia, elanul, dinamismul energizant al oamenilor.
-Şi de ce nu ajunge atunci, doar graiul?
-Ştii Frumoasa mea, oamenii doresc să-şi prelungească plăcerea auditivă... sunetul pătrunde în urechi, apoi în suflet, inundă inima, rinichii, creierul, stomacul, muşchii, atinge oasele... este o iradiere totală, care te face să plângi, să râzi, să sari, să dansezi, să pluteşti…
-Şi cutiile acestea ciripitoare, cine le face ?
-Mari meşteri ai sufletului... numai aceia ştiu să redea sunetele de pian, vioară sau contrabas.
-Dar cum cântă pianul?
-Pianul este un instrument muzical complex. Când pornesc pe clape degetele de la ambele mâini, zici, că s-a umplut camera cu o vrajă, care te năpădeşte şi care ai vrea să dureze o eternitate.
-Şi tu înţelegi ce vor să zică clapele muzicale?
-Da, Prinţesă, este un dialog între degete, între lumea reală şi ireală, la limita cărora se găseşte omul, el se scaldă în două ape deodată, când dulce, când sărată, aşa e în viaţă, când ne e bine, când ne e rău, şi asta pianul ştie şi ni le repetă să ne bucurăm de imaginile consecutive.
-Dar vioara ce cântă?
-Plânsul omului, părerea de rău, regretele, tristeţea, visurile îmbălsămate, suferinţa ascunsă în iluzii... cerul, clinchetul de copil, gânguritul dintâi, ţipătul păsărilor speriate, spaima femeii că se termină iubirea, frica omului că viaţa se îndepărtează tiptil, neputinţa lui de a opri timpul, care nu lucrează întotdeauna în favoarea lui.
-Aşa de multe sunete scoate vioara?
-Şi altele, pe care e greu să le redai în cuvinte.
-Dar care sunt mai frumoase, Învăţătorule, cuvintele sau muzica?
-Muzica. Ea cuprinde şi cuvinte, dar şi soarele şi umbra sensului, semnificaţia vibraţiei...este mai preţioasă, vrea să spună mai multe, decât cuvântul... e cuvântul cântat, care îşi ia zborul să ne transmită unde diafame, pe care nu ni le explicăm, doar le simţim şi rezonăm, avem nevoie de ele şi le dorim şi azi şi mâine... le simţim lipsa... le integrăm în golurile noastre interioare.
-Dar contrabasul e contra cuiva?
-Prin absurd, da...are nişte voci înfundate, ritmice, parcă e pe aceeaşi melodie în permanenţă.
-Şi atunci ce folos are?
-Ca şi sarea în bucate! El face contrastul, prin care, orice muzică devine mai dulce... mie întotdeauna mi-a fost milă de contrabasişti, nu culegeau lauri, ei fiind contra şi în bas.
-Ce alte cutii cusute din vise mai ştii, Învăţătorule?
-Sunt mai multe, prinţesă, flautul, violoncelul, harpa, toba, orga...
-Desenează-mi-le, te rog!
-Uite, acesta e flautul care cântă numai iluzii, violoncelul este serios şi suferind tot timpul, dar modest, nu-şi strigă durerea ca toba bătută cu putere, nici triumful, ca şi trompeta victoriei.
-Dar harpa ce ne povesteşte?
-Povestea Cenuşăresei, prinţesă, a creştinului adevărat, care dacă trece pragul bisericii, ştie precis că şi-a ajutat semenii şi nu vine în lăcaşul sfânt doar pentru iertare.
-Dar celelalte cutii rupte din sentimentele omului, ce cântă ?
-Mica mea Prinţesă, cea mai frumoasă muzică produce o sumedenie de instrumente într-o cameră acustică, o sală de operă, unde răsună tot ce ne doare de la Chopin, Mozart, Puccini, Verdi, până la Vivaldi, Brahms, Beethowen, şi sunt mulţi alţii pe care, Prinţesa are toată viaţa să-i asculte.
-Dar ce e o orchestră ?
-E atunci când toţi îngerii cerului coboară pe pieptul şi umerii noştri, la picioarele noastre şi ne roagă să-i primim în case, în suflet.
- Învăţătorule, vreau să ascult muzică, o orchestră întreagă, te rog, fă-mi pe plac, vreau să fac parte din rândul oamenilor pe care îi bucură sau îi întristează muzica, oricum îi împlineşte... vreau să cunosc împlinirea...

Suzana Deac

-Eu sunt prima care nu vreau să înţeleg... nu trebuie să te închizi în tine, în poezia şi  lumea ta... cu timpul tot mai greu renunţi la acest univers creat, poate chiar artificial, de unde dacă nu vrei, nu vezi dincolo de geamuri.
-Şi lumea mea s-a strâmtorat, şi pentru aceasta noi suntem vinovaţi în primul rând, căutăm liniştea, intimitatea, libertatea gândului doar pe un gazon particular, patru pe patru, unde noi suntem patronii, luminiştii, regizorii, pictorii şi din când în când ne prefacem să fim şi altceva.

-Nu ştiu dacă lumea se reduce pentru noi sau invers, poate noi ne sintetizăm în faţa noastră?! Ne transformăm în cristale. Prea ni se înfăţişează fără cusur chintesenţa lucrurilor care ne culcă pe o ureche, pe o pernă somnambulă, pe pajiştea veşnic verde ca şi închipuirea noastră. Iar luna luminează întunericul nostru. Şi ne spune, să facem ceva pentru sufletul nostru!

-Filozofia ta de viaţă este valabilă dacă vrei să călătoreşti pe insula de smarald, duhul blândeţii din lampă va trezi morţii prefăcuţi în vis şi amorţiţii basmelor rescrise şi îi transferă pe covorul zburător în lumea ireală care vindecă rănile lumii reale.

Suzana Deac

dansezi şi cuvintele se caţără pe cioburi de corali

o pajişte verde veşnic brumată

atingerea începe aici

şi se săvârşeşte în altă ţară

păşeşti în gol şi te închide oglinda

să-ţi arate sinele în schimbare

atunci nu de mult

când mănuşile de box îţi aduci aminte

te culcau cu pământul paralel

cânta cocoşul oglinda se deschidea

să prinzi trenul care la fiecare pod

accelera

Ca şi cum ar atinge pasărea apa de mătase din mers să simtă temperatura, ca şi cum ai aprinde aragazul la foc minim să pătrundă căldura elementele reci, ca şi cum ai avea o singură viaţă şi vrei dragoste la desert.

Nu te grăbeşti să stingi lumânarea, să cucereşti creasta de pe valuri, stai şi asculţi zgomotele naturii, nu ataci, nu te aperi, doar stai şi asculţi din adâncul săpat în tine timbrul vocii ce-ţi străpunge timpanul afecţiunii şi al conştiinţei înfometate.

Sinteza zilei: kilograme în plus, însingurare cronică, se caută perechea de scară, scris la toate matrimoniale, se caută urechea potrivită pentru o voce care uneori plânge într-un ungher surd şi murdar, o cârjă pentru lacrimi.

Un sanepid curat, peştii-sanitari nu ne-au salvat, dramele inundă în cod galben.

Un frizer care să-ţi facă o frizură răcnet ce va putea rezista seismelor de mâine.

Festival în acorduri negre, nori cenuşii care alungă cerul din senin, ghimpi inventaţi, aşezaţi contra naturii, sugrumări nonverbale în jurul gâtului şi al inimii, strangulat sufletul născut în tine...

aş vrea să înţeleg

ceva de neînţeles

contrapunerea razelor solare

duşmănia universalităţii

Doamne

ai pierdut direcţia drumului nostru?!

Bătrâna cu bastonul e în universul centrului. Acolo se întâmplă multe.

Cum e ea? O femeie de 70 de ani, poate mai în vârstă, poate mai tânără cu câţiva ani, care coboară din blocul alăturat, zilnic, dacă-i soare, mai repede, dacă-i frig sau înnorat, un pic mai târziu, dar coboară în fiecare zi, de la etajul trei, cu o periniţă într-o mână şi cu un baston în cealaltă. Se odihneşte după marea coborâre, pe banca din faţa blocului, pe periniţa apărătoare de vicisitudini temporale ori spaţiale, proprietate personală ca şi bastonul de altfel, apoi porneşte la drum, de cele mai multe ori singură, păşeşte greoi, şhiopătând, dar tenace, repetă aceleaşi figuri în fiecare zi şi după masă, până la colţ şi înapoi, până la colţ şi înapoi...

Este unică în lupta ei cu moartea sau cu viaţa, încă nu am clarificat acest lucru în sinea mea, poate are tromboflebită, nu ştiu că nu am stat de vorbă cu ea, dar o ţin sub observaţie, poate ştie că dacă nu se mişcă, se paralizează.

Bătrâna este centrul magnetic al cartierului, se adună în jurul ei pâlpâielile fragmentare, o altă bătrânică minusculă şi aplecată, suava-i siluetă ca o umbră, sprijinită pe două bote mai mari ca ea şi cu o înaintare eroică. Trotuarul e ca un câmp de luptă. Iar dânsa între două fronturi, în spate-i moartea, în faţă-i viaţa. Pe bancă, totuşi, prinde contur, cuvintele ei cu aură bisericească capătă răsunet, până la etajul doi! Şi până la ridicare sau deplasare, când flacăra se restrânge substanţial. Ar vrea s-o domine pe bătrâna cu bastonul, dar şi pe domnul în vârstă, cu picioarele uscate. Bătrânelul e şarmant, numai între cele două femei se aşează, el nu-i de vină cu nimic, ele îi fac loc pentru echilibru şi o simetrie a locului.

Bătrâna cu bastonul nu-i uşor de detronat, este regina cu baticul negru şi ochelarii fumurii a plimbărilor zilnice, a unui mers legănat dar tenace, se îmbracă întotdeauna potrivit vremii, niciodată nu-i este frig, nici cald, nu se plictiseşte, dacă-i soare îşi pune nişte ochelari mari, negri care îi acoperă jumătate din faţă, când nu-i poartă, ochii par a fi atât de mici că uneori nici nu-i găsesc. Ochelarii fumurii nu mă lasă să ştiu niciodată când doarme şi când meditează. Dar eu cred cu stoicism că mereu stă pe gânduri şi mereu găseşte cele mai bune soluţii. De invidiat!

E promotorul infanteriei suferinde dar hotărâte, şchiopătate dar perseverente. Nu contează dacă-i singură sau dacă are cu cine pălăvrăgi, ea porneşte la marşul zilnic asiduu ca o moară care macină făină, nu 000, ci 444.

Azi a ieşit a treia bătrânică de pe scara vecină, cu tijă implantată în şold, ea merge cel mai încet, la un concurs de-al melcilor şi al bătrânelor cu bastoane, ar câştiga cu siguranţă ultimul loc! Tot acolo o îndeamnă paşii. Spre banca universului. Până soseşte ea, celelalte două fac ture întregi, săltate, ondulate. Până la colţ şi înapoi.

M-am hotărât, azi mă voi aşeza între ele să le ascult vorbele, iar pe bătrâna cu bastonul, maestru de ceremonie, am s-o premiez să intre în posteritatea cartierului ca o entitate nealterabilă!

Mâine am să mă duc până la ea negreşit să îi pun o coroană de flori de maci veritabili şi am s-o întreb, cum reuşeşte? Ca să-mi învăţ tata aceleaşi taine.

Suzana Deac

Din copilărie te acaparează caruselul cu multe scaune zburătoare. Nu există nicio jucărie mai impunătoare decât caruselul. Dacă te urci pe el, nu vei uita niciodată că este prima încercare de zbor peste lume, peste tine, atunci te întâlneşti cu imagini care ar putea fi ale tale, le vezi desenate doar mental, cum simţeau nevoia strămoşii să comunice, prin intermediul pictogramelor plasate pe pereţii bârlogului, drept enigmă pentru secolele următoare ... aşa era şi pentru mine o enigmă arhaică atracţia caruselului... în primul rând nu ştiam niciodată câte scaune poate să aibă un carusel? Zece, douăsprezece, douăzeci, nu ştiu care este numărul preferat de această tehnică, nici la discovery nu am văzut, din ce se fabrică sau de ce se fabrică asemenea minunăţii, poate ca să ajungi Vlaicu, Coandă, astronaut, să-ţi închipui că eşti pe Lună, pe Marte, în rai, să-ţi imaginezi că este viaţă şi dincolo de Terra, cu care te distrezi cumplit de degajat în anii tinereţii ca să te ageţi cu toate fibrele antrenate şi vlăguite de o emisferă, care este dispusă să te primească şi după viaţă.

Când mă dădeam pe carusel mă visam mare, peste nevoile primare, pe nivele care absorb tot ce este cognoscibil sau necognoscibil şi tindeam să le cunosc... vroiam să ajung deasupra sinelui, deasupra eului cotidian...vroiam un eu cadou, fără fundiţe, un eu care nu se pune la pomul de crăciun, dar îi stă bine pe gard, pe prispă, în balcon, în vârful crengilor care cântă de mai, în vârful degetului arătător, în vârful capului pe care îl atingi şi te întrebi: pe unde mai departe?

Nimeni nu m-a provocat: dacă aţi începe din nou, cum aţi proceda?! Dacă m-ar fi întrebat, începeam din prima să zbor, apoi să studiez tehnica zborului, mă făceam Vlaicu, Coandă, numai să plac iubitului meu, cui şi aşa îi plăceam, dar să-mi plac mie mai mult. Deci, este vorba de dragostea de sine? Întotdeauna este vorba despre dragostea de sine... doar clipe, momente, dispoziţii despre altcineva sau altceva...

Pe ea (dragostea de sine) o poţi plimba pe stânci, în autobuze, în metrou, în cărţile scrise şi citite, o poţi oferi vulturilor care stau vicleşug la pândă sau “vaporilor dansatori” care au iscusinţa de a se strecura în orice unghi imposibil de a salva un alt vapor..., vreau să fiu salvată, mă găsesc la reanimarea naturii şi aştept vaporul dansator, care se poate întoarce în orice direcţie, cu cea mai mare viteză...

O renaştere care îmi explică mersul lucrurilor, întotdeauna mi-au plăcut teoriile univoce, mi se păreau mai uşor de contrazis, dar teoriile care povestesc despre viaţă? Nu cred că sunt teorii despre viaţa mea, în cel mai bun caz, post mortem.

Hai să vorbim despre câştig care interesează pe orice persoană: eu câştig, tu câştigi, el câştigă, noi câştigăm, voi câştigaţi, ei câştigă! Dar ce? Vrei adevărul?

Întreabă-mă şi lasă-mă să tac.

S-a oprit caruselul şi eu vroiam să mă urc pe scaunul cel mai apropiat, şi m-am urcat şi am zburat, şi zbura în spatele meu un flăcău aprins la fire, un brunet mult prea reuşit şi mult prea matur pentru cosiţele mele blonde, dar mă atrăgea necunoscutul în acelaşi raport, în care mă speria, şi ne legam cu lanţurile de pe atunci, să nu fie libertatea deplină pentru zborul de mai târziu, să nu cădem pe pământul ţării, ar fi fost o povară mult prea grea pentru el, şi zburam spre cer fără nori, doar cu lumina albastră aprinsă, nu ştiu cum făcea feciorul, dar mă ajungea, şi venea după mine înverşunat şi se arunca feroce şi mă prindea în aerul acela rarefiat, doar de lanţul din faţă susţinut, eu mă aşteptam ca el să aterizeze pe pământ după asemenea mişcări periculoase, dar nu, el stătea în scaunul lui înaripat şi mă răsucea cu atăta putere, de simţeam universul din mine cum se împrăştie, până mă desfăceam era o minunăţie şi un desfrâu, o rugăciune şi o dezvirginare, toate la un loc, am uitat cum se chema sau trebuie să ghicesc eu cum s-ar putea chema o asemenea vrajă, când te roteşti în cerc mare odată cu toată lumea, dar mă învârteam şi în jurul axei mele, datorită unor ochi bruni aprinşi.

A doua oară m-am urcat într-un scaun cu un grec, la Braşov, pe teleferic, nicio o boabă nu cunoşteam din vorbele sale, dar ne-am înţeles de minune,  am savurat tainele naturii, pe cele interioare şi când s-a agăţat de mine în disperare, am ştiut că-i e frică de înălţime... şi de sentimentele lui faţă de ea, o româncă reuşită, care vroia să muncească, dar să şi trăiască distrându-se...

S-a agăţat de mine că-i era frică de înălţime şi mie de mine însămi, i-am povestit în cele treizeci de minute toată viaţa mea fără să-mi ştie limba. Tocmai de aceea. Dacă ştiam cânta, aş fi cântat, el trebuia să-mi audă numai vocea, o voce umană ca să ştie că nu-i singur şi nu se va topi în natură laolaltă cu peisajele care zburau departe şi se făceau nimic. Nu contează, a recepţionat tonul vorbirii mele, muzica mea interioară care se afla ca întotdeauna în armonie cu rădăcinile.

Grecul m-a înţeles perfect şi nu-mi cunoştea limba. Nu ca alţii care îmi cunoşteau limba... şi nu puteau zbura cu mine.

Caruselul de la Budapesta m-a înnebunit de-a dreptul, mergea în valuri, nu ştiam cât de înalt ţâşnim, nu ştiam cât de adânc ajungem, nu ştiam dacă vom ajunge vreodată pe un teren stabil, era un joc cu viaţa, îmi venea să vărs, dar n-am vărsat, îmi venea să zbier şi am zbierat, am coborât ca o avalanşă haotică şi mă întrebam, dar nu aveam vreme pentru întrebări, şi am urcat către cer care nu ne-a primit, pe motiv ca prea devreme aţi venit... şi când, în sfârşit am aterizat, am mai vrut să urc... oare de ce? Poate... după răspunsuri. Ce este în acest zbor care ne atrage fără condiţii? Sau zborul ca atare declanşează întrebările care vin. Zborul să imite un pazel, de cer decupat?

Ultimul zbor a ţinut 35 de ani! La început am zburat chiar peste pământ, atingând vârful copacilor, apoi la nivelul florilor, albinelor şi ierbii care îngăduie orice, chiar şi tăvălirea, după care te ridică, apoi am atins chiar solul din zbor, am ras iarba fragedă, am scobit pământul şi am făcut găuri de trecere că doar trebuia să supravieţuim şi noi, şi toţi care vroiau să convieţuiască în cuplu, am săpat tuneluri, de eliberare, dintr-o astfel de închisoare ... un ham care nu te mai lasă să zbori, să respiri, să spui poezii, să gândeşti nealterat, dar ştii din picturile existenţiale că o închisoare consimţită e mai bună decât libertatea fără garduri.

Niciodată nu ştii cum ar fi fost alternativa la prezent sau la trecut. Cu viitorul mai poţi jongla, stând în faţa geamului şi închipuindu-ţi drumuri în mai multe direcţii. Dar numai în faţa geamului.

De aceea şi azi alegi să zbori cu caruselul vremii, prin alţii, care se mai urcă în scaune şi merg până la cer, îi însoţeşti cu gândul tău care se înalţă deasupra lor şi a ta, şi ştii că la acea intersecţie dintre scaunul tău şi vectorul cerului, e visul tău... un alb de crin trepidant care dansează într-un vals mov cu mângâieri verzi şi sfioase, furând lumina galbenă care se apleacă şi te atinge.

Caruselul trăieşte în noi ca să trăiască pentru sine.

 Suzana Deac

Maşina zbura spre o mică vacanţă cu tatăl şi fiul de şapte ani. Opelul maro sidefat spinteca aerul, ceaţa se ridica somnoros din vale, locul preferat de aşternut. Văzduhul lăptos parcă îi inunda cu o îmbrăţişare forţată, dar maşina, ca un cărăbuş tenace, ieşea victorios la suprafaţă la fiecare piatră de kilometru.

S-au oprit într-un loc numai de ei ştiut şi de Dumnezeu. Li s-a deschis Valea Mureşului în toată splendoarea sa dintr-o poieniţă ideală pentru aşezarea unui cort spaţios, adăpost pentru o săptămână.

După ce soarele s-a ivit şi a încălzit îndeajuns pământul, aerul şi apa deopotrivă, băiatul a pătruns în râu într-o zonă cu apă mică şi cu un curs mai blând. Atingerea apei îi aducea a braţele mamei. Avansarea pe pietrele alunecoase era anevoioasă, contactul cu ele parcă atingea consistenţa timpului presat în structurile lor veşnice. Pietrele nu se lasă tulburate, doar descoperite în forţa lor interioară.

-Uite tată, o piatră rotundă şi un pic bombată, seamănă cu broasca mea ţestoasă, pe care tu mi-ai făcut-o cadou, dar i-a fost urât singură în acvariu şi într-o zi nu a mai vrut să respire. Nici pentru mine.

-Într-adevăr, piatra aceasta seamănă cu o broască ţestoasă, consolida ideea fiului său, şi eu am văzut broaşte ţestoase pe malul Oceanului Atlantic, ieşeau din apă şi-şi depuneau ouăle departe de mal ca să nu fie periclitate de fluxul apei. Iar primăvara ieşeau puii micuţi şi fără să stea pe gânduri porneau către apă, cu toate că nu cunoşteau mediul acvatic, dar aşa e scris în codul lor genetic... amintirile îl duceau departe...

...erau fiecare pe un mal, malurile nu se întâlnesc doar prin apă, vapori sau scrisori...

A visat un pod particular pe care să-i vină iubita de pe malul celălalt, şi a venit cu un feribot uriaş pe care scria Lavinia, ce coincidenţă, venirea ei anunţa valurile aspirante la înălţimi, peştii blânzi şi flămânzi, norii care dansau elegant în cămăşi albe şi frac albastru. În amorţeala gândirii îi veneau în minte cuvintele netede şi încrucişate, cele duioase şi filozofice. Îi asculta întrebările şi răspunsurile, o analiza şi o pipăia prin fotografii, făcea exerciţii crunte de imaginaţie să-şi închipuie parfumul trupului, dar nu-i ştia zâmbetul, pielea în lumina soarelui, gingăşia care-i avânta paşii spre apă şi înapoi spre el, se apropia tot mai mult de el, de realitate, a ajuns la un braţ întins cu simţuri tactile frustrate până atunci. Acum ţinea femeia într-o legare continuă parcă n-ar fi existat în carne şi oase, parcă numai sufletul ei ar fi călătorit pe catargele feribotului Lavinia, mânat de forţe misterioase ale Atlanticului. Ştii să vorbeşti, să spui aceleaşi cuvinte ca şi pe tastatură, poţi să formulezi aceleaşi întrebări ca şi atunci în zorii zilei sau în nopţile trecute în întuneric? Eşti tu coborâtă de pe ecran, izbucnită din ceaţa virtuală? Ai luat o altă înfăţişare acum, ai devenit om, femeie, femeia mea, pe care o pot mângâia. Vreau să te încălzesc şi să te răcoresc, să te demolez, să te reconstruiesc cu mâini suferinde de atingere. Te aşezi pe această piatră uriaşă rotundă şi puţin bombată, ca o broască ţestoasă care vine aici an de an pentru a-şi depune ouăle, pentru ecluzarea urmaşilor. Vreau să ecluzăm clipele din urmele depuse de noi şi închipuirile care ne pot construi o cărare moale din iarbă... întinde-ţi picioarele în nisip să sorb picăturile prelinse înainte de cădere, imprimate cu gustul tău, eliberează-ţi sânii de strânsorile trecutului, nimic să nu îngreuneze libertatea mişcărilor, oferă-ţi trupul adierii de vânt moleşitor, ca să iau lumina din el cu mine, când mi te va lua vaporul supradimensionat de lângă mine. Mi-am golit cupa de vin să beau din tine, am aşternut o coală albă să te desenez cu umbrele şi culorile tale, să nu cazi pradă timpului sau caracatiţelor momentului. Lasă eşarfa pe corpul tău să pot pândi sub ea, să te pot descoperi a doua oară. Mâinile mele de sub eşarfă ca un fluture liber în vânt, te desenează albă, înaltă, surprinsă de soare, mă pierd între membrele tale care se scaldă în culori şi te orbesc cu căldură, ochii îţi fac verzi cu kilometrii de vise să lege malurile, care niciodată nu se întâlnesc... doar aici, pe această piatră rotundă, aşezată de zei, într-o zi uitată de istorie. Întinde-ţi mâinile să pictez mişcarea, forţa ta din îmbrăţişare, în care să alerg oricând...

-Uite tată, am găsit o altă piatră cu o formă curioasă, e lunguiaţă şi ascuţită, parcă ar fi o sabie, uite şi alta. Ia şi tu, tată, una şi hai să ne batem ca bărbaţii, cine va câştiga va avea cu o porţie de peşte mai mult la prânz, iar cine pierde va construi o cetate mare, mare de nisip! Ce zici tată, te prinzi?

-Bineînţeles, că doar bărbaţii ştiu să lupte, ştiu să şi piardă, sau să folosească corect izbânda lor.

S-au bătut ca doi eroi, cu multă implicare, transfigurare. Tatăl din când în când îl prindea descoperit pe băiat să-i atragă atenţia asupra unor vulnerabilităţi, să-i trezească impulsul de autoapărare, să-l oblige la raţiune în strategie. Copilul trebuie să înveţe etica luptei, frumuseţea înfruntării drepte, eşecurile puterilor fizice şi mintale. Din motive naturale a câştigat băiatul, tatăl neobservând movila de nisip din spatele său, a căzut împiedicat în retragere, iar băiatul cu urlete victorioase, de câştigător îndreptăţit, s-a prăbuşit peste el, luându-l ostatec. Râsul lor deliberator şi benefic se auzea în ecoul nopţii care a pus stăpânire pe fiinţe, ascunse după umbrele lor.

            N-avea somn, încet să nu-şi trezească fiul, s-a strecurat din cort, s-a aşezat pe movila de nisip cea buclucaşă, să-şi amintească de lupta lui cu soţia, lupta cea surdă şi oarbă, ciocnirea orgoliilor de bitum. El într-adevăr a iubit o femeie, răsărită din Atlantic, dar nici soţia nu s-a lăsat mai prejos, s-a dăruit prietenului lor comun, el a părăsit iubita, lăsând-o s-o înghită spumele oceanului învolburat, soţia se încăpăţâna în schimb, şi îi scria iubitului scrisori şi mesaje, în continuare. El s-a adâncit în propria peşteră ca un fir de izvor dezorientat între stalagmite şi stalagtite, s-a distanţat de ea la kilometrii depărtare, s-a amărât ca într-o poveste de love story cu final ascuns... până într-o zi când a revăzut o veche prietenă din adolescenţă, i s-a aruncat în braţe cu toate durerile şi bucuriile vieţii, era mană cerească, consolare, pansament pentru rănile lui deschise, a prins-o de mână şi nu a mai vrut să-i dea drumul niciodată, nici în somn când recupera iubirea, nici la muncă îndemnat de focul amintirilor, nici în gând, făcând-i un piedestal, aşezând pe amândoi la acea înălţime acaparatoare.

Nu mai avea încredere în soţie care s-a legat mult prea puternic de prietenul de familie, între timp detronat din acest statut, nu vroia să aştepte să se dezlege de vraja lui, nu vroia să vadă pelicula cu ispăşirea păcatelor omeneşti, a decis şi a ales o nouă iubire, albă, plină de primăvară întârziată. Tânjea după o altă viaţă fără compromisuri, vise de lebădă, planuri construite ca o căpiţă de fân la vedere.

Ruperea i s-a părut naturală şi lui şi ei, au lăsat în urma lor celulele cândva suprapuse, pe cele înnodate, încolăcite şi pe cele îmbrăţişate pe soclul trecutului. Amintirile au rămas o coroană de flori roşii-ruginii, deschizând alte ferestre noi spre lume şi sine.

Ştia ce are de făcut şi s-a apucat să construiască cetatea pentru fiul său, aşa cum era rămăşagul. Era o noapte senină, stelele se ţineau de mână într-un lanţ luminos, era timpul lor pentru o feerie nocturnă misterioasă şi doar iluzoriu de tangibilă. El ştia acest lucru, de aceea se străduia să înfăptuiască ceva pământean, o dovadă palpabilă pentru o distanţă umană. Nisipul se lega uşor, era suficient de umed şi maleabil pentru a forma zidurile înalte ale cetăţii, cu turnuri sofisticate, podul rulant peste şanţul plin cu apă, care înconjura mica cetate, poarta solidă. Cu migală a îmrejmuit piaţa interioară cu străduţe pavate cu pietre, a înfipt steaguri din crenguţe în vârful turnuleţelor semeţe. Mese şi bănci în piaţă, grădini cu pomi, galerii, pasaje secrete, tuneluri, şi stânci protectori în jurul construcţiei. Elementele au intrat în joc şi ocupau fiecare un loc bine definit în armonia ansamblului, era o creaţie până la urmă, înfăptuită din datorie, dar şi ofrandă a iubirii. Oare va înţelege fiul meu?

Mai lipseşte ceva, îşi întreba subconştientul, ce am uitat, ce ar mai trebui? O piatră pentru blazon! Una semnificativă că doar băiatului îi plac atât de mult pietrele. Căuta cu mult zel în apa mică şi înceată la mers, stelele licăreau în drumul său, dar şi luminile din zorile zilei întăreau vizibilitatea. Mai aluneca, se mai rănea, explorând forma pietrelor, până când, în sfârşit, a găsit pe cea proiectată de imaginaţie. Unde s-o pună să fie la vedere? Deasupra porţii impunătoare, ca o emblemă a cetăţii.

Copilul încă somnoros şi-a scos capul din cort, văzând tata meditând, s-a apropiat de el.

-Vai ce minunăţie de cetate! Tu ai făcut-o? Sigur că tu ai făcut-o, e Cetatea inimii, se vede şi după piatră. Când plecăm, piatra o iau cu mine alături de “broasca ţestoasă” şi “săbiile” cu care ne-am jucat. Cetatea n-o pot lua, dar o fotografiez. Inima cetăţii o iau cu mine şi mama se va bucura când o va vedea!

Suzana Deac

-Iarăşi ne-a murit o oaie! – striga mâhnit fermierul din Nouă Zeelandă, când a deschis uşa la casa lor micuţă.-Dar ce s-a întâmplat, tătucule? - întreba unul dintre băieţi.-Nu-mi dau seama nici eu ce le atacă, dar am observat că fiecare oaie ce a murit până acum, avea blană lipsă pe spate, cât o palmă.-Haideţi măi băieţi la masă, v-am pregătit mămăliguţă cu lapte!- îşi chema mămuca băieţii, crescuţi şi ei mari după atâţia ani.-În ritmul acesta nu ştiu când ne-om putea apuca de casa nouă, ofta fermierul. Aşa am chibzuit cu mama voastră, vindem o sută de oi şi ne apucăm la primăvară de fundaţie. Doar pământ avem berechet, numai casa s-a strâmtorat rău de tot, de când v-aţi făcut voi mari.-Dar ce crezi tătucule, ce li se întâmplă totuşi?! – întreba feciorul cel mare.-La început am crezut că suferă de ceva boală, dar fiindcă numai câte una îşi dădea duhul, a căzut teoria mea. Dacă era vorba despre vreo boală, ar fi murit cu zecile!-Ai chemat veterinarul, tătucule? – a întrebat cel mijlociu, interesat şi el de întâmplările petrecute.-L-am chemat, sigur, dar până ajunge el aici, la o asemenea distanţă de sat, oaia trebuie îngropată să-şi găsească şi ea pacea în pământ, iar doctorul în acest caz, nu mai are pe cine examina.-Dar, tătucule, când ai examinat dumneata fiecare oaie în parte, ce ai observat?-Că lipseşte fiecăreia câte o palmă de lână de pe spate.-Iar la restul oilor, nu?-Aşa cum zici tu, oile sănătoase au blana întreagă.-Mâncaţi dragii mamei, să nu se răcească mămăliga – îşi îndemna mama feciorii.-Stai, mămucă, să ne organizăm, apoi vom rade tot ce-i în farfurie, glumea feciorul cel mare.-Părerea mea este, zise cel mijlociu, să stăm planton câte unul în fiecare zi ca să vedem ce se întâmplă cu oile!-Dar şi noaptea ar trebui să veghem, completa cel mic, dacă vrem să aflăm ceva!-Bine zici, se înghesuiau toţi să-i împărtăşească părerea.-Ne împărţim pe zile şi nopţi, interveni capul familiei, se cuvine ca să încep chiar eu, astăzi. Deci ziua şi noaptea voi sta eu de veghe! Tare aş vrea să prind ucigaşul!-Sunt de acord, se entuziasma cel mare, dar mâine toată ziua şi toată noaptea eu voi urma la rând, aşa să ştiţi!-Eu cum să vă ajut? - întreba sfioasă mama băieţilor.-Tu eşti stâlpul casei, mămucă, tu ne speli, ne faci de mâncare şi veghezi asupra somnului nostru, zise cel mare, conştient că treaba pusă la cale îi privea doar pe bărbaţi.-Apoi urmez eu! – continua planificarea cel mijlociu. Veţi vedea că eu voi afla secretul cel mare! – şi-şi bătea pieptul cu mândrie.-După tine voi face şi eu planton, completa cel mic, mai modest din fire.Lucrurile astfel hotărâte aşteptau împlinirea.Prima zi şi noapte era rândul fermierului. Ziua a trecut foarte uşor, mai dădea de mâncare la oi, le mai număra, le mai examina, le mai cânta şi le mai povestea. Seara când se plictisise de stat într-un loc, a intrat în casă să ia cina caldă de pe sobă. Dar vai, necazul s-a înfăptuit tocmai atunci, până a servit masa de seară, pe când se întorcea la staul, o oiţă abia mai stătea în picioare, a plâns,apoi s-a prăbuşit la pământ şi şi-a dat duhul. Fermierul s-a repezit la oaie s-o vadă şi observă din nou că lipseşte un smoc de păr din blană. De acolo îi venea moartea, dar nu-şi putea explica cauza precisă.-Of, Doamne, de ce mi-ai distras atenţia tocmai când eram de pază?! Mi-am făcut familia de ruşine!A doua zi era rândul feciorului cel mare. Ca un viteaz a stat toată ziua, a îngrijit oile cumsecade, dar noaptea s-a plictisit rău de tot, de singurătate. Ce s-a gândit, că dacă-şi aduce ceva vinişor din pivniţa tatălui, o să treacă noaptea mai uşor. Dar s-a înşelat amarnic. După ce a băut două pahare de vin, l-asurprins somnul şi numai cântatul cocoşilor l-a putut trezi, iar necazul fusese deja înfăptuit! A găsit o oiţă chinuindu-se pe paiele grajdului.-Of, Doamne, de ce mi-ai luat auzul tocmai când eram de pază?! L-am făcut de ruşine pe tătucul meu!A treia zi feciorul mijlociu a preluat stăpânirea peste oi, el fiind foarte încrezător în forţele sale, era sigur că va avea mai mult noroc în depistarea ucigaşului enigmatic. Ziua a văzut de oi, a făcut curat, a aranjat prin grajd că doar timp avea berechet, iar seara a aprins mai multe lămpaşuri ca să vadă când apare duşmanul nenorocit. Dintr-odată aude mişcările unei fiinţe, se înarmează cu coasa şiaşteaptă în dosul uşii grajdului. Dar ce să vezi? Era o fată frumoasă cu cosiţe galbene care, neştiind ce s-a întâmplat cu prietenul ei, a venit în vizită tocmai ce s-a înserat. Ce s-a bucurat băiatul, oricum îi ducea şi ei dorul, acum noaptea o va petrece mai plăcut în mod sigur, gândise el. I-a făcut şifetei loc pe paiele moi din colţul grajdului şi după ce s-au aşezat amândoi comozi, n-au mai încetat cu poveştile până zori, când pe fată o fură somnul.Flăcăul a sărit în picioare, era timpul să vadă de oile care dormeau şi ele, numai una părea că se crispa din cale afară, se lupta săraca cu moartea cu ultimele forţe, însă până la urmă s-a predat vlăguită de putere.-Of, Doamne, mi-ai luat vederea, tocmai când eram de pază! Cum am să spăl ruşinea de pe mine?!Băiatul cel mic abia aşteapta să-i vină rândul. Avea numai 18 de ani, dar a citit mult la viaţa lui şi a învăţat felurite căi de a face faţă unor momente grele. În cazul de faţă de pildă, ce s-a gândit el, să pândească pe fiecare pe rând ca să înveţe din experienţa lor şi ce a reţinut? Prima oiţă a murit când taica a intrat în casă să mănânce, deci el nu va veni în casă după mâncare, mai bine va duce cuel o traistă cu pâine, slănină, cârnaţi şi o ceapă roşie. Fratele cel mare a vrut să scape de plictiseală cu vinul din beciul încărcat de bunătăţi. Va lua cu el de dimineaţă o sticluţă mică de vin şi când i se face sete, doar atunci va bea câte o picătură. Şi el umbla după o fată, cu păr negru ca smoala şi ochinegri ca noaptea înstelată, dar îi va spune să stea acasă şi să doarmă liniştită până când o va căuta el. Nu vroia să-i fie distrasă atenţia deloc.Şi aşa a şi făcut. A pregătit cele trebuincioase, şi-a salutat mama, că fraţii şi taica erau plecaţi la pădure, după lemne. Straja o vedea ca o treabă serioasă, de care depindea chiar existenţa familiei. Nu a zis taica că nu se pot apuca de o casă nouă dacă pierd oile rând pe rând?! Deci trebuia să slujească cauza cu cea mai mare fermitate. A ţesălat caii, a făcut curat la vaci şi la oi, aşternândpaie uscate la picioarele lor. Apoi s-a odihnit chiar un pic, timp în care şi-a scos fluierul din buzunar şi a început să cânte animalelor cele mai frumoase cântece de păscut. Periodic trecea prin rândurile oilor ca să vadă dacă totu-i în ordine. Când s-a făcut amiază, a desfăcut traista de la maică-sa şi aînceput să mănânce din merindele de acasă, după care a băut o gură de vin. Seara a luat fluierul în mână şi a pornit printre oi, vroia să vadă tot ce se întâmplă în jurul lui. Era conştient, el a rămas cel în care familia vrând-nevrând şi-a pus speranţa, trebuia să fie la înălţime, trebuia să prevadă tot ce se poate întâmpla. Stând aşa între oi şi cântând de jale şi de veselie, observă cu maremirare că pe geamul cel mic al grajdului se strecoară un papagal cu pene verzi-măslinii şi zboară către oi. S-a oprit din cântat, nici nu se mişca de uluit ce era, pândea orice mişcare a papagalului neînsemnat, despre care ştia de mult că mănâncă doar flori şi ierburi. Dar ce să vezi, mare minune, papagalul perspicace şi-a ales oiţa potrivită şi a început să smulgă un smoc de lână de pe spinarea ei. Băiatul cel mic nu se mişca, zicea că încă nu-i pericol, trebuie să vadă şi ce urmează ca să înţeleagă tot ce se întâmplă.Papagalul Kea, că aşa se chema pasărea ucigaşă, după ce a smuls lâna de pe oiţă, s-a apucat să-i smulgă din grăsimea aşezată tocmai la rinichi. Dar staţi oameni buni, că a sărit feciorul nostru şi a dat o lovitură zdravănă păsării de pradă, de s-a îngropat ciocul feroce pe loc în penajul său.Dis de dimineaţă tătucu a trecut pragul grajdului să vadă ce s-a mai întâmplat şi când a văzut că toate oile trăiau, l-a ridicat pe fecioraş de bucurie. Familia a sărbătorit izbânda, dar cel mic nu s-a lăsat până nu au căzut la învoială să-l lase o săptămână întreagă să păzească turma de oi. Cu perseverenţă şi vitejie a răzbit ca într-o săptămână să omoare toţi papagalii care atacau mişeleşte oile din spate, ca ele să nu să poată apăra şi să se hrănească cu unsoarea lor, pentru a se proteja de frigul iernii.Cine şi-a imaginat că papagalul Kea poate recurge la o asemenea faptă?!Datorită feciorului cel mic, toţi fermierii din sat au aflat marea taină şi au hotărât să-şi păzească oile şi peste noapte din cauza prădătorilor periculoşi.

Suzana Deac

Dacă petrecerea avea loc peste câteva zile o apuca studiul cu febrilitate, iar petrecerea era socotită untrofeu, indiferent dacă o prevedea reuşită sau nu, la aspectul acesta nici nuse gândea. Dacă cheful preceda învăţatul, din nou se arunca în braţele imenseşi captivante ale cunoaşterii. Nu-i era simpatic băiatul, dar era un altfel de decorfaţă de aerul sărăcăcios al camerei din cămin. Din punct de vedere uman eraacceptabil. Mai ieşea din monotonia internatului studenţesc, unde nu era permisnici unui străin să pătrundă, iar toţi din interior doreau să cucereascăexteriorul. Ce băieţi? Ce părinţi? Nu intra acolo nici o persoană de alt sex,nici măcar aparţinătorii! Abia şi-a putut strecura prietena din Cluj, curioasă deatmosfera din cămin, a doua oară nu a mai dorit să vină. Deşi acest mod deviaţă avea şi avantaje: vroiai- nu vroiai te ascultau fetele din cameră, vroiai-nu vroiai primeai sprijin de la cele mai multe, chiar şi cartele pe o cină saumic dejun, pe lângă faptul că puteai considera această comunitate o piatră deîncercare pentru adaptabilitatea ta. Nu-ţi permiteai luxul unei gazde, doarinvidia faţă de clujeni… deşi unii aveau confort, alţii mai multă libertate.Cum era mai bine? - aşa nemulţumit! Astfel aveai la ce aspira mereu. Oameniimulţumiţi nu aspiră la nimic, doar la perpetuarea zilei de azi.

-Dar am să vin cu prietena! - punea condiţia de la bun început.

-Cu atât mai bine şi eu voi chema nişte prieteni, afişa băiatul un zâmbet amical.

Accesoriile pentru o ţinută mai elegantă le găseau uşor, variantele erau extrem de finite. După lucruriobişnuite, prezentări, poveşti scurte, glume cu perdele trase, s-a stins repedelumina, nici nu ai apucat să te cunoşti cât de cât cu partenerul tăuîntâmplător. Pe vremuri se crea o lumină de atmosferă, acum de loc, întunericşi basta.

N-o atrăgea un tango la sentiment, neavând resursele necesare, nu se putea distra nici cu ceilalţi,care se pierdeau într-o contopire legănată. Iar să te bagi în emoţiile cuiva,ar fi fost nepoliticos… în felul acesta a acceptat cu uşurinţă invitaţiaamicului în cealaltă cameră, unde măcar era lumină de o culoare nedefinită. Băiatulpărea inofensiv şi binevoitor, chiar timid, şi oricum nu era singură cu el încasă. Totuşi a rămas surprinsă când avăzut că amicul a făcut pregătiri speciale pentru persoana ei, care putea fioricine de fapt, zărind nişte tăvi cu prăjituri, cafele şi pahare pentrulichior. A gustat din toate să nu-l refuze, pălăvrăgind despre lucrurineînsemnate, după care el, care avea înscrisă în codul genetic încercarea, s-aapropiat de ea s-o sărute şi s-o plimbe pe alte culmi sau cărări. Situaţia is-a părut penibilă, artificială… parcă se aflau pe o barcă şi el i-ar fi cerutsă sară împreună în apă şi ea nu înţelegea sensul unei “sărituri”, nici“împreună” cu un semi-necunoscut. Nu ştia cum gândeşte el despre viaţă, nu ştiadacă gândeşte… ce fel de aşteptări mai are înafara celor evidente şi comune?Devenea tot mai pronunţat o entitate pe care n-o ştia, dar nici nu dorea s-ocunoască.

-Plec, s-a hotărât dintr-o clipă într-alta.

-Nu te duce, o ruga insistent băiatul, uite, facem ce vrei tu numai să fie bine. Dar ea îşi căuta dejaprietena şnuruită de noul prieten, încât se vedea că ar fi o cruzime smulgereaei dintr-o siluetă dublată.

-Bine, atunci plec numai eu, zise Ana, gustul amar încercând să-l acopere cu o voce impersonală. I-a şi văzutînfulecând prăjiturile pregătite în mod special într-o cameră specială.

-Dar, ce vei face, e trecut de 12 şi dacă te duci la cămin te vor scrie pe lista neagră? – suna cuvenit deîngrijorată întrebarea prietenei.

-Mă descurc eu, spuse Ana şi a ieşit în răcoarea nopţii.

Era singură în faţa stelelor. Cobora strada pe lângă gurile negre ale porţilor,amintindu-şi atenţionarea cuiva, nu te duce niciodată foarte aproape de porţi,răufăcătorii te pot trage înăuntru fără să vadă nimeni. Şi-a continuat drumul luândîn stăpânire strada şi urmărind traiectoria stelelor care o păzeau… făceaplanuri, dacă se duce la cămin se alege cu o consemnare, iar la trei punctenegre urma să fie chemată la decanat, n-avea chef de aşa ceva… mai bine mergela gară şi stă acolo până dimineaţa. Între timp o contraria acest sistem de reguli,regimul de cămin o obliga să hoinărească o noapte întreagă decât să accepte oîntârziere nocturnă. O maşină care tocmai trecea lângă ea a făcut caleîntoarsă, ajungând şoferul lin de partea ei după un calcul matematic perfect:

-Bună seara. Sunt medic, te pot ajuta orice problemă ai avea, i se adresa un bărbat cu o voce sigură şiprietenoasă. Ana nici nu se uita la el la început, apoi simţea nevoia să-iexplice că nu are nicio suferinţă, doar că vrea să-şi petreacă noaptea… în gară…din vorbă în vorbă paralelă cu traiectoria tocurilor şi a pneurilor, doctorul aconvins-o să se urce în maşină… ce se poate întâmpla? - evalua situaţia Ana cuun fin seismograf interior. Nimic. Şi îl ruga, dacă tot i-a venit în ajutor,s-o ducă până la gară.

-Ce gară, exclama străinul, hai să vedem cât e ceasul?... este aproape unu noaptea… când poţi intra în căminfără să ai probleme?

-Pe la şapte dimineaţa.

-Bine, atunci avem şase ore la dispoziţie. Dacă nu ai nimic împotrivă, acest timp îl putem petrece şi înmaşină, discutând despre una-alta, iar dimineaţa te duc la cămin… ce zici depropunerea mea?

Anei i s-a părut mai mult decât generoasă ideea şi totuşi aştepta din moment în moment seismul să-i confirmesuspiciunea. Doctorul se dovedea foarte sociabil, obişnuit cu o clientelă diversificatăşi după câteva întrebări, Ana putea comunica cu el fără mari dificultăţi,explicându-i în primul rând ce caută noaptea singură pe străzi, asta numai sănu-şi închipuie străinul ceva urât despre ea. Părerea altora întotdeauna eraimportantă.

Doctorul conducea lejer, povestea foarte relaxat, zicea că e ginecolog (brrrrr, se gândea fata…) şi a fost mutatdisciplinar din Gherla la Clujpentru că a vrut să ajute pe cineva din punct de vedere profesional. Pe vremeaaceea nu era admis orice ajutor profesional peste anumite limite, doar cândcazul devenea disperat şi nici atunci întotdeauna. Au murit multe fete şifemei… şi pentru ce? Că nu li s-a recunoscut dreptul de a alege momentul cândsă devină mame. Dar cine poate şti cel mai bine când doreşte o femeie să devinămamă, dacă nu ea îsăşi? O poţi obliga?... Mai mult despre acest subiect nici nu a vrut să afle fata, cunoşteavremurile şi legile aspre privind sarcina, natalitatea, securitatea.

Maşina aluneca în noapte către periferia oraşului fără nici un impediment, nu era nimeni pe străzi. Doctorul aoprit şi o ruga pe Ana să aştepte un moment până merge la portbagaj… ACUM ACUM…vine seismul! … Fata îl urmărea cu privirea, norocul ei că nu văzuse pe vremeaaceea atâtea filme cu crime, că altfel s-ar fi îngrozit de ce i se puteaîntâmpla în orice moment, dar ea era extrem de încrezătoare în oameni şi aveaconvingerea că dacă ea este bună şi civilizată, nici alţii nu pot fi altfel cuea.

Doctorul s-a întors cu o plasă plină pe care a vărsat-o în braţele ei… ea se minuna de avalanşade săpunuri străine, englezeşti, oare de unde avea el aşa ceva?... poate a fostîn străinătate… creme de faţă fine… şi umbrele. O ruga să aleagă… Ana şi-a aleso umbrelă cu frunzele toamnei în toate culorile, întotdeauna admira peisajulgalben-verde-roşu-ruginiu-portocaliu al decorului de la sfârşitul verii. De cea primit cadourile? - că i s-au oferit cu o generozitate deschisă fărămeschinării, argumentele momentului îi susţineau impresia.

Simţea, că oraşul se îndepărtează de ei (oare până unde ar fi dus-o dacă nu-l oprea? …poate chiar până la stele din acea noapte).

L-a rugat să întoarcă maşina, doctorul s-a conformat numaidecât, iar peste câteva clipe oîndemna să coboare ca să schimbe locurile… ACUM ACUM vine seismul… şi să vinăla volan s-o înveţe să conducă… Ana surprinsă şi de această propunere picatădin senin sau din experienţa doctorului care lucra peste schimb, a acceptat relativuşor, şi aşa nu avea ce face până dimineaţa. A fost prima dată când a puspiciorul pe ambreaj, pe care nu l-a simţit chiar din prima clipă, apoi aînceput să apase pe pedală cu mai mare atenţie şi grijă, ocupată fiind cupedala, maşina şerpuia între cele două margini ale străzii într-un stil barbar,noroc că nu era nici o altă maşină în circulaţie, ambele benzi fiind ale lor,iar Ana se plimba cu maşina pe ambele benzi, până când doctorul a atenţionat-osă vireze cu mişcări mărunte, fine ale volanului… Volanul, ca şi femeia,sensibil la intervenţii… Ana conformându-se pe loc, a observat că se poateîncadra pe o singură bandă, că încet-încet poate stăpâni maşina… dar stăteaextrem de încordată pe scaun şi vorbea doar puţin şi haotic, îl acuza pentrurăspunderea pe care i-o pune în spinare… dar bucuria creştea în ea treptat, sesimţea tot mai satisfăcută că era în stare să facă ceva, ce n-a crezut că poatepână acum, o inunda un val cald de recunoştinţă pentru necunoscutul de lângăea, cu care nu apucase să danseze niciun tango în noapte.

-Hai te rog, să oprim şi să preiei tu volanul, că ne apropiem de oraş şi să nu fie vreoproblemă… Era uluită de performanţa ei şi-i mulţumea pentru încredereainvestită atât de spontan.

Pe neobservate s-a făcut dimineaţă, doctorul a condus-o până la margineacampusului studenţesc.

-Aş vrea să mă întâlnesc cu tine… după masă la trei… când se deschid magazinele, vreausă-ţi cumpăr o pereche de pantofi eleganţi… ce zici, vrei să vii? Fata nu puteaspune nu sau că se mai gândeşte, a acceptat întâlnirea cu o alunecarepoliticoasă a capului spre confirmare. Puteai refuza un asemenea bărbat?

În cameră toate fetele s-au adunat în jurul ei să asculte povestea neverosimilă a nopţii şi să admire cadourileprimite… toate lucrurile şi locurile străine erau supraevaluate pe acea vreme… dacăromânul nu avea voie să călătorească în străinătate. Când a deschis umbrela,Ana ştia că nu va avea umbrelă mai frumoasă niciodată, nici nu a avut. Pestecâteva zile la o pană de curent s-au furat toate umbrele puse la uscat pe culoarelecăminului, între care şi a ei. Acum este convinsă, pana de curent a fostprovocată, altfel de ce nu s-au găsit umbrelele asupra nimănui la ieşirea dincămin, a fost un furt bine organizat. Cadourile le-a păstrat cu recunoştinţămultă vreme fără să le consume.

Fetele invadate de curiozitate, vroiau să-l vadă neapărat. Una era chiar invidioasă pe ea:

-Că nu pot întâlni şi eu un asemenea bărbat! – striga revoltată cu sânge secuiesc.

-Dar dacă tu crezi, că eu mă voi duce la întâlnire, atunci te înşeli, să ştii.

-Vrei să spui că laşi pierdută o asemenea ocazie? – întreba colega contrariată.

-Nu am motive pentru care aş ieşi cu el… a fost o noapte frumoasă şi atât… nici măcarn-a încercat să mă sărute şi bine a făcut… mă dădeam jos din maşină imediat… darcred că a înţeles corect motivul pentru care am plecat de la petrecere şi nudorea să forţeze lucrurile.

La insistenţele colegelor, care nu mai puteau de curiozitate, a căzut de acord să meargă cu ele în apropierealocului de întâlnire. Nimeni nu credea că el va fi acolo, nici chiar Ana. Darbărbatul aştepta la locul indicat tot mai nerăbdător, iar după 15 minute destat fără nici un rezultat, a plecat. Ana se uita după el cu compasiune… era unbărbat nici prea înalt, nici prea scund, nici prea tânăr, nici prea bătrân, daravea inimă… săracul, îi era milă şi îi era ruşine, parcă l-ar fi trădat…

Ana ştia că doctorul avea multe secrete în viaţă pe care ea nu avea cum afla, chiar şi motivul cadourilor lui.Generozitatea îl făcea suspect în ochii ei. Se uita lung după el, chiar cupărere de rău, dar era convinsă că doctorul va găsi explicaţia corectă pentrucomportamentul ei. Doar despărţirea îi putea reda prestigiul.

Suzana Deac

Ţi s-a oprit inima

şi nu vroiai să-mi spui în care colţ

Te-au atacat florile de cireş

bezmetic

du-mă unde dragostea înfloreşte