Un arc scăpat de la strămoși
se plimbă liber printre flori;
cu vârf de-aramă, săgetează
un suflet muribund
ce rătăcește
prin ere căutând
viața flămândă - codrul.
Un cavaler fără armură
cu bucle albe ca neaua de petale
ar vrea să fure razele pierdute
prin găurile negre
ale Universului
ce plânge după ozon.
Caută disperat un izvor curat
de unde bea odată cu sete
apa vieții...
doar oglinda lui
ar mai putea să-i arate
adevărata față a omenirii.
Nici umbra stejarului
nu mai există,
să-și odihnească veșnicia.
Au trecut "hunii"
erei moderne să-și "culeagă"
mobila modernă
și-n egoismul lor, au uitat
de furtuna frunzelor
și de florile cerești...
A înghețat "sângele" Terrei
sub lovitura aspră!
S-a întunecat cerul
inimilor celor
ce-au ridicat toporul
și au uitat
că mai trebuie să și respire.
Doar o nouă renaștere
va mai aduce înapoi ce-a fost
iar sângele-i îngheață încet,
sub portativul rock-ului uman.

Dida Diana Cioponea.

 A mai căzut o "lacrimă"
 pe foaia albă...pură
 ce se transformă-n patimă
 când versul iar te fură.
 
 În agonia de cuvinte,
 deschizi ferestrele spre lume
 căci versurile îți sunt sfinte...
 poet...fără hotar și fără nume!
 
 Tu... din nevruta nepăsare,
 aduni cuvintele-n mănunchi
 și le arunci peste hotare
 de gânduri, tranformate-n trunchi.
 
 Din cețurile înghețate,  
 aduni târziul de lumină
 iar slova ta ca o cetate,
 mângâie suflete și-alină!
 
 Poet de suflete rănite...
 oferi doar perle fermecate
 pentru persoanele-obidite
 și vindeci rănile cu-o carte.
 
 Din toată truda ta de pan'acum,
 ai adunat cuvinte ferite de-ntuneric
 și n-ai lăsat "agoniseata" ta oricum;
 ai transformat-o-n vers eteric.
 
 Poete... ai săpat cărări pierdute
 pe treptele de vers lăsate-n carte
 și glas ai dat vocilor mute,
 să strige, când vei pleca în moarte.
 
 Dida Diana Cioponea.
 

Au rasarit in parul tau de mure
ghiocei si toporasi
de pe poale de padure,
de pe ia ce n-o lasi...

Tu, din jarul de pe poale,
semanata-i macii rosii
peste lanul de pe vale
ce ti l-au lasat stramosii.

Trupul tau frumos de inger
ce se leagana duios,
a trecut prin ploi si ger
dar i-atata de frumos!

Tu esti "fata" rasfatata
de mireasma din campii...
de romani, mereu cantata
si iubita de copii.

Dintre toate cate sunt,
doar tu canti cu ciocarlia...
esti si zare si pamant
cand te-alinti cu poezia.

Fata verde de padure...
camp si lac si chiar si mare,
cu ochi negrii ca de mure
sau albastrii...ce esti oare?

Cand izvoarele suspina
si cand muntii inverzesc,
tu esti toata o gradina
tara mea...cat te iubesc!

Spun mereu ca n-ai noroc...
ca multi vor ca sa te vanda;
sa astepte alt soroc!
tu nu-i meriti, ca esti blanda.

Te cunosc de undeva...
culoare a miilor de flori...
esti Adam si esti si Eva
Morgana trezita-n zori.

Ridica fruntea catre soare
si umple-ti bratele cu flori;
ridica-te...si fa-ti carare
printre hoti si tradatori!

Dida Diana Cioponea.

M-am născut,
să fiu femeie
să fiu a vieții și iubirii cheie
să fiu briza caldă
și suavă
ce mângâie vântul...
o sclavă!

Lâng-un izvor șoptit de primăvară,
am întâlnit cândva întâia oară
o floare albă, gingașă și pură,
ce inima în primăveri mi-o fură.

E-atât de grea povara-i blestemată,
ce-a nins, că greu îi este să răzbată.
E ca o lacrimă căzută pe Pământ...
fură inimi și face primăverii legământ.

Se-agață de viață, la margini de cascade
și-ncântă privirea, pe marile esplanade.
O floare firavă , vestitor de primăvară
ce dăruit, cu mărțișorul vrea s-apară.

Întinde mâna și mângâie-i petala...
primește-n dar o floare pastorală
și dacă vrei, ofer-o celor dragi...
e puritatea pierdută-n pădurile de fagi.

În scrinuri vechi venite de departe
sau poate între filele din carte,
el zace uneori strivit în amintiri
ca un sărut pierdut între iubiri.


Dida Diana Cioponea.

Legenda ghiocelului.

“A fost odată o rază de soare – era chiar fata cea mai mică şi răsfăţată a astrului luminos. Şi, tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi dorea inima. Şi, iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva! Flori, care mai de care mai colorate şi mai parfumate, se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă, pe care să mi-o prind în păr?- a spus raza de soare. Şi, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh.
Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:
- Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?
- Cu siguranţă că a cules un trandafir – a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
- Ba eu cred că a fost una dintre noi – a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete, încântate.
- Nici vorbă de aşa ceva! – le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţii mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?
Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că raza de soare culesese o violetă, si nu altceva!
Numai într-un colţ de grădină cineva plângea. Era un ghiocel mic si firav, a cărui coditţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prinţesa-rază de soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:
-Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeala?
- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul căpşor în jos.
- Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei?- a insistat raza de soare.
- Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!
Şi chiar aşa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbeste dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite”.

AUTOR NECUNOSCUT.

 
 A înflorit un ghiocel la tâmplă
 în ziua când soarele  
 se așeza în părul meu...
 pământul cald de-atingerea
 clipei,cântă când puternic,  
 răsare-un ghiocel.
 E prima zi când, e primăvară
 în cer, în suflet și pe Pământ.
 Am răsădit puritate  
 în palma ce mângâie
 petale albe răsfirate...
 mai răscolesc frunze
 unde ielele au călcat
 și visele au adormit
 legănate de vânt.
 Când mâinile se-adună
 în ruga cea de taină,
 adun ghiocelul să-i pun  
 un șnur adunat din sânge  
 și din suflet pur...
 Ți-l dăruiesc, spre neuitare
 în ziua când, primăvara vine.
 Primește-l! El e purul adevăr
 dintre viață și moarte,
 dintre frig și cald.
 
 Dida Diana Cioponea.

 

 

Un zbor înalt, nimic mai mult,
pe stepe de doruri fugărite
ce cresc în al inimii tumult,
de parcă sunt corăbii hăituite.

La umbra paltinului vieții,
mi-adăpostesc speranțe și iubiri
și-n aburul din ceața dimineții,
mi-ascund o lacrimă din neiubiri.

Peste pianul timpului plângând,
se-așterne colbul trandafirului uscat
și-n note înghețate în iernile din gând
te strig iubire...de când ai plecat.

Perle se leagănă la gâtul sorții
iar buzele-ți șoptesc într-una,
că te-or săruta, în pragul nopții
să ne cununăm când răsare luna.

Te-oi alinta pe perna sidefie,
cu Luna paznic la poarta dimineții
iar râul susurând, muzică ne fie,
de-mi vii alături, pan' la sfârșitul vieții!

Dida Diana Cioponea.

 
 Mi-ngheață sărutul la margine de viață
 și pulberi de culori îți las în curcubeu...
 o muzică divină
 pe-arcușul de vioară...
 în suflet, iubite, să-ți întru numai eu.
 Mă perpelesc în gânduri duse
 departe de tine, lângă mal...
 să plec pe o fregată unde
 iubirea-mi să fie dusă de val.
 Te-aștept de secole albastre,
 pe algele durerii ce m-au surghiunit...
 un suflet singur, pierdut
 între corali de gheață.
 Te-ai depărtat...
 Poate că într-o zi vei fi departe;
 logodnic suferinței și-a tristeții...
 dar sufletul meu te va căuta
 și dincolo de lume -
 unde iubirile poartă nume de sirene
 și se scaldă în lacrimi de cer!
 Acolo, îmi voi găsi,
 destinul, scufundat între corali.
 când infinitul inimii țintește spre cer...
 vor  înflori ruinele vieții mele
 ascunse-ntr-e coșmaruri
 prin adieri divine.
 Deschide palma ,
 să răsară o rază de speranță
 și închide în sufletul tău,
 imaginea mea...apoi,
 aruncă cheia în mare;
 voi aștepta o șoaptă de coral;
 doar el îmi va mai spune...
 Te iubește cineva.
 

Dida Diana Cioponea.

 Dacă-mi dădeai iubirea ta curată,
 nu te ascundeai în vorbele șoptite!
 îmi ofereai iubirea unic-conjugată
 să îți pot spune, "te iubesc...iubite".
 
 M-ai lăsat să-mi plâng destinul,
 frânt pe frunţi de flăcări risipite,
 când timpu-şi picura veninul
 pe rănile iubirii neîmpărtășite...
   
 Îți ascultam cuvintele deșarte -
 mici promisiuni ce zboară-n vânt
 să plătesc tributul pentru moarte,
 cu amăgiri ascunse-n jurământ.
 
 Chiar de încerci să fi mai bun
 pe drumul sorții ce ne alungă,  
 minciuna ta-i și azi ca un șogun,
 ce sufletul vrea să îmi străpungă.  
 
 Mă lasă jos pe-o lespede, ușor...
 să mă cunun cu visu-n noapte,  
 când stele vor dormi pe-un nor
 să nu m-acoperi nici cu șoapte!
 
 Când zorii vor trece peste mine,
 să mă ridic, ca roua de pe flori,
 singură în lumea iubirilor divine...
 că m-ai trădat...de mii de ori.
 
 Dida Diana Cioponea.
 

Spre care cer,
privirea mea se-ndeaptă,
cu lacrimi între gene
ca un vers...
și ce iubiri
acolo mă așteaptă,
când sunt un muritor
în Univers?
Eu n-am văzut pericolul stihiei
și nici veșmântul mântuirii
n-am ales...
c-am fost copilul poeziei
și multe n-am știut,
n-am înțeles.
Nimic nu este-n van
de vreau ceva să spun;
cuvântul n-oi încătușa
în schituri către zori...
voi coborâ în bernă steagul,
când cerul va avea
vreo zece mii de sori.
Voi trece neființei pragul
de dragul adevărului suprem.
M-oi dezbrăca de humă
și păcat...
voi dezgropa cuvântul
"nu mă tem"
și-oi spune versul îngânat!
Voi cere cerului să-mi deie
o poartă...
să pot să trec
spre nelumesc,
că-s muritoare fără soartă:
dacă nu scriu...
nu pot să trăiesc!
În clipa-n care îngeri
m-or striga,
privirea mea
să fie mai albastră...
sub prima stea
ce-o răsări sihastră,
să-nalț altar cuvântului
ce împlinește versul
și-abia atunci
ierta-voi Universul.

Dida Diana Cioponea.

Sunt înger frânt de suspinul
ce lacrima-mi îneacă...
invoc iubirea să m-atingă
pe umărul stâng...
deasupra inimii,
să mă pot întoarce
către tine, să-ți simt privirea
ce arde picături de lacrimi
căzute pe-o arteră
ce viața-n secunde
iar mi-o stoarce.
Întind aripile inimii
și le prefac în fluturi
să pot ajunge
dincolo de soare...
acolo am aflat
că dorul tău, lâna de aur toarce.