*

Râde tăcut ţărâna

Pe care-o calci! Nu vezi?

Şi iarba se hlizeşte

La tine cu ochi verzi,

*

Iar doina şi-o-mpleteşte

Mălinul la fântână;

Pătrunde-i glasul tainic

Când dorul greu te mână.

*

Mai calcă prispa casei

Fără fiori şi teamă,

Cenuşa parcă-n vatră

Se zvârcole’, te cheamă.

*

Fă-ţi palmele căuş

Şi strânge-o preacurată,

De vântul jucăuş

Cum fuse vânturată!

*

Ce trist îţi pare jocul

Acum de-a veşnicia,

Te-a-mbrobodit norocul,

Te năvăli mânia.

*
Mi-e dor de tine, maică,
Ne-mbrăţişai cu drag,
Mi-e dor de tine, taică,
Şi de al casei prag.

*
Amirosea a pâine,
De-al ei miros mi-e dor,
Iute-au trecut azi, mâine,
Cât baţi dintr-un picior.

*
Bunica mea iubită,
De tine mi-este dor,
De vremuri ofilită
Te văd torcând fuior.

*
De nucul de la poartă
Mi-e dor, de liliac,
M-azvârli-n lume soartă,
Mi-e dor de-al nost’ cerdac.

Aplaudam cu toţii în Agora,

Ne bucuram că e democraţie,

Nicicum nu bănuiam că tuturora

Veni-vor vremuri de zădărnicie.

Numai dihănii sunt în fruntea noastră

Şi ne sugrumă cu impozite şi dări,

În van aşteptăm o nouă fereastră

Pe când cerul însuşi scoate fum pe nări.

Parcă suferă-n acelaşi timp cu noi

Şi se zguduie planeta din ţâţâni,

Muntele şi dealu-nglodate-n noroi

Şi câmpia-ntinsă, ba chiar şi fântâni

Ce pe zi ce trece seacă din adânc.

Cât se-ntinde, ţara e-n curând deşert,

Fiara ne pândeşte cu şişu-n oblânc,

Dar în guvern broaşte se-ntrec în concert.

În seri târzii din ce mai rară

Lumina-ţi caut în privire,

Încet cu-ncetul ni se-nsară

Când şoapte-şoapte se ţes fire...

Alină-mă în graiul dulce

Pe struna dintru început,

Când pâlpâie zori la răscruce

Şi taina nu s-a desfăcut.

Varză, gogonele, gogonele, varză,
murim pe capete aici
din viul nopţii până-n noapte-n galerii
făr--a avea măcar o zi de sărbătoare,
pe brânci târându-ne, pe coate,
cu noi e numai Dumnezeu
şi o voinţă mai presus de noi,
ce ne dă tăria de a face ochi
cu fiecare nouă dimineaţă
în zeghe, lanţuri, cătuşe…

Varză, gogonele, gogonele, varză,
murim pe capete aici
din viul nopţii până-n noapte-n galerii
fără a avea măcar o zi de sărbătoare,
pe brânci târându-ne, pe coate,
cu noi e numai Dumnezeu
şi o voinţă mai presus de noi,
ce ne dă tăria de a face ochi
cu fiecare nouă dimineaţă
în zeghe, lanţuri, cătuşe…

Praful de cretă...

Se găsise, în sfârşit, un ţap ispăşitor onorabil. El era vinovat că nu se mai predă aşa cum ar trebui, că elevii nu mai învaţă ş. a. m. d. Uite, c-am scăpat şi de ăsta. Cum? Simplu. A venit CORONA şi l-a detronat. Cât ai bate din palme a rezolvat problema. Elevii şi profesorii sunt nevoiţi să stea în casă, iar lecţiile sunt... în pom. Nu stăteam noi bine nici înainte, dar acum chiar am sfeclit-o. Am căzut din lac în puţ, ar zice un cârcotaş, dar cine stă să îl asculte?!

Între timp, lumea s-a civilizat, a progresat.

Iată un posibil fragment din discuţia profesor-elev în plină PANDEMIE, anul de graţie 2020:

- Gigele, să nu-mi spui că n-ai tabletă?

- Hî-hî... Are tata, dar mi-o dă şi mie din când în când. Ştiţi, are nişte jocuri... Crimă! Şi nişte gagici, mamă, mamă! - Fără detalii, te rog!

- Scuze!

Orice comentariu cred că-i de prisos.

*

Pe zi ce trece aflăm cu îngrijorare cât de dăunătoare sunt pentru sănătate telefoanele mobile, tabletele, computerele, dar uite că acum suntem nevoiţi să le folosim cu asupra de măsură. În definitiv, care este adevărul? Sunt sau nu sunt nocive? Dacă s-a recurs la această formă de predare ca singura alternativă posibilă, ce concluzie putem trage?

Şi la o adică, dă-o dracului de şcoală! Cine mai are nevoie azi să-şi tocească, vorba ceea, coatele pe bancă dacă poţi să marci cu banul şi gata diploma? Şi fără praf de cretă... Sănătate curată!

Glumesc eu, glumesc, dar dacă se mai prelungeşte mult STAREA DE URGENŢĂ, nu ştiu unde se va ajunge. Să nu îngheţe, Doamne fere’, anul şcolar, cum a zis o persoană importantă („nu spui ţine”!). Ce-ar însemna ca Goe să fie nevoit să repete clasa? Nu, ar fi de-a dreptul scandalos! Mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa s-ar da de ceasul morţii, desigur, ca puiul lor iubit să dea examenul „în particoler”.

Nu se mai poartă? Nu ştiam. Scuze! Am greşit secolul? Mă rog... Secolul s-o fi schimbat, dar văd că năravul ba.

Cărând la deal şi la vale a stăpânului povară,
Un măgar se săturase corvodit din zori în seară
Şi puse bâhă-ntr-o zi, din loc nu se mai urni.
În zadar îl biciui stăpânul mânios foc,
Hotărât, măgarul nostru nici că mai porni din loc.
Apoi dar’, zise jupânul, crezi că n-am ac de cojoc?
Stai oleacă şi la cină ţi-a veni ţie soroc,
Că nu ţi-oi mai da mâncare şi mi te-oi lăsa flămând!
Dar măgarul nici c-aude, ba de-o vreme adormind
Visă că era-mpărat şi-n juru-i erau căpiţe
Cu fân fraged şi curat, rând pe rând dalbe oiţe
Îi aduceau lapte cald pe o tavă de argint,
Iar alături o prinţesă-mpodobită-n mărgărint...
Însă din vis tresări şi vărsă laptele jos,
Înainte-i răsărise un confrate fioros.
Amărât atunci îşi zise: Fuse doar un vis... frumos!

Ptiu! Măre, ce pagubă! Când mi se dezmetici...
Şi scuturând coama rară încet-încet se trezi,
Se frecă buimac la ochi, văzu că s-a-ntunecat,
Doar un ciob de lună strâmbă se uita la el mirat.
Unde-oi fi? se întrebă, ascultând greierii-n jur,
Să ştii c-am făcut-o lată, m-am luat după catâr!
- Ce-i, fârtate, l-iscodi o iapă împiedicată,
Să nu-mi spui că din senin te-ai crezut iar împărat?
- Şi mai lasă-mă în pace, zise măgar supărat,
Tu nu vezi că s-a-nnoptat, iar eu rătăcesc pe drum?
- Şi ce dacă? Acum simţi ce gust are libertate!
- Voi vorbiţi, că tot mereu vă aflu împiedicate?

Dar nu trecu multă vreme că se şi miji de zori,
Jupânul de-acum grăbit luă măgarul la zor:
- Dii, boleşniţă! Hai, dii! Dar măgar nu se urni.
Şi văzând că nu-i de glumă, stăpânul i-aduse gumă,
Zicând c-a tot mesteca şi-a porni iute din loc,
Însă vă spun pe dreptate că n-avu acest noroc,
Ba din ce straşnic lovea, mai rău se-ncăpăţâna,
Şi cum s-a dus vestea-n lume, din locu-i nu se urnea.
Atuncea jupânul nostru i-aduse un sac cu fân
Şi-atârnându-i-l de gât se gândea că lucru-i bun
Şi-a-mblânzi dihania ce înnebunise parcă
Şi luptând ca să-l urnească de-acuma era ud leoarcă,
Măgar însă nu porni din loc cu una cu două
Şi rumegând fânu-ncet se-aciuase... să nu-l plouă.

Iar stăpânul obosi şi punând mâna sub cap
Adormi visând că este al măgarilor satrap.
Tresărind însă din vis se uită în jur mirat:
- Unde eşti, pacoste mare? strigă tare mâniat.
Dar cătând în sus şi-n jos, nici că mai află măgar.
Vezi, mâncase cu folos... Urmele de bălegar
Le priveşte sictirit, ajuns la liman jupân
Şi-ndreptându-se spre casă: Fire-ai să fii de hapsân!

Morala

Ca-n băsmeala de mai sus, adeseori se întâmplă
Să hrăneşti la sânu-ţi vidră şi să-ţi dea una la tâmplă
Când îţi e lumea mai dragă, fără foc nu iese fum,
Aşadar, luaţi aminte, cu cine porniţi la drum!

Iubitul nostru Emin,
De când te-ai călătorit,
Teiu-n Copou n-a-nflorit
Cerul zadar e senin;

Lacu-albastru a-ngheţat,
Lebede pe mal aşteaptă
Peste el să sufle-ndată
Magul cel prea învăţat...

Iarnă, vară se petrec,
Ne trecem şi noi cu ele,
La tâmple bucle rebele,
Argintate se întrec;

Plopii fără soţ – piloni,
Îi cântăm şi noi în stihuri,
Dar nu atingem văzduhuri
Şi rămânem epigoni.

Opreşte-ţi harfa din cântat
Şi aminteşte-ţi c-ai un frate
Şi-o mamă într-un sat uitat,
Ce-aşteaptă de la tine carte;

De te frământă gând fugar
Şi de te bântuie alean,
Când numeri banii din şerpar,
Măicuţa ară c-un plăvan

Şi-aşteaptă fata şi băiatul
Să-i treacă prag spre mângâiere...
Aţi împânzit pământ de-a latul,
Da-n casa mamei e tăcere;

Un cuc nătâng cuib şi-a făcut
Şi-ndoliată i-e năframa;
Ce iute vremea a trecut,
Argint la tâmple are mama.

- Ce ai, omule? Parcă nu ţi-ar fi toţi boii acasă?
- Ai ghicit, e doar unul.
- Înţeles, îi răspunse Vera.
- Cine zice, ăla e, o dădu Cosmin pe glumă, de bună seamă fără succes. Deschise apoi televizorul.
- Să vedem ce mai mint ăştia. Poftă bună!
O vreme mâncară în tăcere, dar în cele din urmă Cosmin îşi dădu în petic:
- Da’ chiar sunt bune spaghetele astea. Ce-ai pus în ele?
- Top secret, i-o tăie Vera, aşa că nu avu decât să tacă şi să mănânce în linişte. Se vede însă că avea mâncărici la limbă, aşa că în cele din urmă izbucni:
- Schimbaţi, măi, canalul! La cine e telecomanda? ’Tu-le muma-n cur de hoţi! Aşa le trebuie! Să-nfunde puşcăria... Toţi! Să nu mai rămână unul, aţi auzit?
- Hai, mă Cosmine, taci că te-aud vecinii!...
- Vecinii ştiu cine e Cosmin. Unul e Cosmin pe scara asta, aşa să ştiţi! Îşi bat joc de noi nişte hahalere lipsite de scrupule. Huo!... se aprinse el.
- Dă-mi telecomanda! Las’ că schimb eu acuma, zise Vera încet.
- Degeaba! La puşcărie cu hoţii! La beci cu ei!...
- I-auzi, muzică! încercă Vera să-i distragă atenţia.
- Că de populara ta îmi arde mie, nu se lăsă Cosmin.
- Aici nu eşti la cârciumă ca să ţipi. Asta e casă de oameni.
- Şi ăştia care ne fură pe faţă nu sunt tot oameni? Ce sunt? Băga-mi-aş picioarele... Haide că m-am enervat!
- Eu ţi-am zis că-ntreci măsura! Dar crezi că-ţi vreau răul.
- Scuze, frăţioare! Să mă ierte şi cumnăţica, dar nu pot dă stau pasiv când văd o nedreptate. Voi mă cunoaşteţi.
- Gata, l-au închis acuma, încercă să-l liniştească Vera.
- Şi mâine scoate altul capu’!...
- Şi ce-ai vrea, îl întrebă Virgil, să-i mătrăşească pe toţi odată?
- Să fie arşi pe rug, asta ar merita. N-ar mai îndrăzni nimeni să ne fure pe faţă!
- Sunt alte vremuri, pară şi Simona, care terminase de mâncat.
- Aşa ar trebui!.. Auzi la ei, îi ducem la odihnă ca să scrie cărţi! Păi asta e închisoare? Ăştia merita ghilotina!...
- I-auzi, Ileana Ciuculete! „Iar după un an, supă de curcan”, începu să fredoneze Vera.
- Tu când faci? Că au trecut mai bine de zece ani de când...
- Asta-i bună! Ai uitat? La Crăciun ce-ai mâncat?
- Acum un an? Mersi!
- Ei, am mai făcut şi-n timpul anului, dar curcanul ăla-l ţin minte că ni l-a adus finu’ viu... Nu mai ştii ce-am păţit, că n-ai vrut să-l tai, şi cu chiu, cu vai, am găsit pe cineva care să mi-l taie? Ţii minte numai ce vrei, aia e!...
- Şi ce-ai vrea? Să-mi încarc memoria inutil? Ei!... Săru-mâna pentru
masă, c-a fost bună şi gustoasă şi gospodina frumoasă! Să-ţi ţie Dumnezeu năravu’!...
- Ai vrea tu!... Culcă-te pe urechea aia!... Numai asta n-oi face eu
când ajung acasă noaptea la trei!
- Dar nu e obositor? o descusu Simona.
- Este, dar am de ales? Mă bucur că am un loc de muncă stabil, am
carte de muncă... De bine, de rău, mâine-poimâine sper să am şi eu o pensie. De ce credeţi că ţin de postul ăsta? Lui Cosmin îi e uşor să dea din gură, dar ce ştie el? Restaurantele din oraş angajează pe trei luni, de probă, tinere pe care le schimbă ca pe ciorapi, că la poartă abia aşteaptă altele să le ia locul. Şi o ţin tot aşa, fără să le facă, deşi legea îi obligă, carte de muncă. Legile sunt permisive şi de-aia se comit atâtea ilegalităţi.
- Aşa e, mamă, ai dreptate. Tu ştii cel mai bine cum stă treaba, zise
Cosmin. De fapt, fiecare se pricepe în domeniul lui. Pot eu să mă bag în registrele lui frate-meu? Mi-aş pinde urechile, trebuie să recunosc. Nu-i aşa, Virgile?
- Aşa e. De multe ori nici eu nu le dau de cap.
- Păi vezi?! Caută, că astă-seară trebuie să fie filme. Să vedem la
care ne oprim. Aşa... Ăsta cu Eddie Murphy. Film de acţiune. Las-aci! Foarte bine... Acuma a început. Joacă tare tipu’. Astea-mi plac mie, filmele de acţiune, ca şi cărţile...
Vera şi Simona încep să strângă masa. Simona aduce şi restul de veselă în bucătărie, iar Vera spală vasele.
- Mare minune cu apa caldă! Ce mai păţeam, Doamne! Dacă aveam o
zi pe săptămână pe vremea lui Ceaşcă. Ăştia care îl regretă, nu ştiu cum ne chinuiam. Fierbeam apă şi pentru rufe. Acuma e boierie. Mai ales cu maşinile automate, zise Vera.
- Ei, văd numai ce-i interesează. Adevărul e că atunci, de bine, de
rău, aveai un loc de muncă asigurat când terminai o şcoală. Acuma terrmini două-trei facultăţi şi nu ai unde munci, de-am ajuns să ni dea-n cap la drumul mare.
- Şi le-aţi spus părinţilor tăi că vii cu Virgil?
- Nu.
- E mai bine aşa. Vei vedea! Dacă stai să analizezi, ba c-o fi, ba c-o păţi, nu e treabă bună. Cu dragostea treci peste toate obstacolele.
- Să sperăm că va fi aşa.
- Îţi spun eu, va fi foarte bine. Virgil e un băiat salon. S-a făcut linişte. Cred că se uită la film.
- Dar Cosmin e tare pătimaş. Se aprinde din te miri ce, zise Simona.
- Important e că-i trece repede. E ca focu’ de paie. Şi mai ales, nu poartă pică. Acuma te bălăcăreşte şi peste zece minute vorbeşte cu tine, de parcă nu s-a întâmplat nimic.
- E bine. De fapt, cam aşa sunt şi eu.
- Am terminat. Dacă vrei, poţi să te duci la televizorul din dormitor. Vin şi eu de îndată ce mai dichisesc pe-aci. Vreau să scot câte ceva din ladă pentru mâine. Mă gândesc să fac o ciulama. Vin repede.
- Bine atunci, îi răspunse Simona şi se îndreptă spre dormitor traversând sufrageria.
- Ce fac doamnele? Ne ducem la telenovea? Noapte bună! îi ură Cosmin, dar Simona nu-i răspunse, ci doar salută înclinând capul, zicându-şi: „Ce rău e că nu au un hol despărţitor! Păcat pentru un apartament cu o asemenea poziţie că e conceput atât de aiurea!”
Deschise televizorul, găsi un documentaer titrat pe voce, dădu sonorul încet şi se bucură că şi-a găsit somniferul. Se dezbrăcă, îşi puse pijamaua pe care i-o dăduse Vera şi se întinse. Pe nesimţite, adormi.
***
- Cristoşii şi Dumnezeii tăi de muiere! Ad-o furca! Unde-i furca?
Unde fusăşi, curvo? De unde vii? De la apă? Na apă!... răsturnă Gicu găleata, udând-o de sus până jos. Na apă, ţine apă! Numai noaptea s-aduce apă?
- Dacă s-a-nfundat fântâna, ce vrei? Nu-ţi convine, atunci de ce nu vii mai devreme s-aduci tu?
- Ce fântână, care fântână? Mama ei de fântână! Noaptea să duce
la apă?...
- Bine, mă, păi cu ce vrei să mă spăl, că sunt ca vai de lume de la
grădină?
- Te-ai spălat acuma, na! Unde e oala cu vin?
- Uite-o, mă, pe masă, la ochiu-al bâz!
- Pe masă, zici? Şi eu de ce n-o găsi, ai? Unde e fie-ta?
- Da’ ce-ţi veni? Nu ştii unde e? La facultate... Mă-ntrebi pe mine?
- Toate fetele au venit acasă. Ea pe unde umblă? Sunteţi în cârdăşie!
O acoperi, ai? Codoaşa dracului! Să mă făceţi de râsu’ lumii? Staţi că v-
arăt eu vouă! Complotaţi împotriva mea? Asta nu se trece aşa, dădu el cu oala de pământ spărgând-o cu zgomot strident.

***
Simona tresări şi începu să tremure zguduită de spasme.
- Simona, trezeşte-te! Ai visat! se simţi ea zgâlţâită. Gata, îi zise
Virgil. Ai avut un coşmar.
Se trezi brobonită de sudoare, cu muşchii încordaţi. „Doamne, îşi spuse, iar am avut o criză!” Deschise ochii în cele din urmă şi îl văzu pe Virgil alături de ea.
- Ai avut un coşmar. Nu trebuia să te culci cu televizorul deschis.
Scuză-mă că am schimbat canalul! Când bagă publicitate, sonorul este mai tare. Nu mi-am dat seama.Trebuia să-l dau mai încet.
- Unde suntem?
- La frate-meu. Gata, a trecut. Culcă-te! Eu o să deschid puţin geamul
să intre aer curat. Acoperă-te bine!
- Merg la baie.
- Foarte bine! Spală-te cu apă, cu multă apă rece! O să treacă, zise el
prea puţin convins, fiind, de fapt, îngrijorat. Cu siguranţă, era foarte obosită. Noaptea pierdută îşi arăta colţii. „Va trebui să ne dozăm mai bine efortul de acum înainte”, îşi zise. „Vom pleca mâine la prânz, iar nu de dimineaţă, aşa cum programaserăm iniţial. Încă nu ne-am revenit după noaptea pierdută.”

Nosce te ipsum... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Dar, mai ales, apreciază-te la justa valoare. Cunoaşterea de sine este esenţială pentru a progresa. Dacă ştii bine unde te afli, ce cunoştinţe ai, care îţi este valoarea, automat îţi poţi fixa un ţel, a cărui îndeplinire trebuie urmărită cu stoicism pentru a te simţi împlinit. Cunoscându-te bine, automat ştii ce poţi şi cât poţi. De aceea, introspecţia, autoanaliza este un capital cu care porneşti la drum. Cunoscându-ţi potenţialul, îţi fixezi şi un scop realizabil, nu-ţi iroseşti energia pe cai verzi pe pereţi. Pentru că, da, la îndeplinirea unui ideal este important să ştii de unde pleci şi încotro te îndrepţi. Numai astfel poţi atinge scopul propus. Aşadar, fă-ţi autoanaliza, dar mai ales acordă importanţă autoaprecierii reale. Pentru că, în mod sigur, majoritatea eşecurilor nu se datorează unor influenţe exterioare, aşa cum în mod constant încercăm să aruncăm vina asupra altora, pozând în victime. Ţapul ispăşitor, eternă poveste... Nu... Culpabil este cel care se aventurează dincolo de posibilităţile sale fizice, intelectuale, morale. Să ne cunoaştem aşadar şi să ne apreciem la adevărata valoare. Să încercăm să ne detaşăm, să fim obiectivi şi să analizăm la rece o situaţie dată. Numai astfel ne vom simţi mulţumiţi, împliniţi şi nu vom îngroşa rândurile frustraţilor, depresivilor, astenicilor, într-un cuvânt, al rataţilor. Pentru că, da, cele mai multe eşecuri se datorează lipsei de sinceritate, de onestitate faţă de noi înşine. Dacă ne lăsăm furaţi de aparenţe şi, mai ales, dacă rămânem subiectivi, nu vom reuşi niciodată să ne cunoaştem şi vom avea, inevitabil, de suferit. Să ne cunoaştem şi să ne apreciem la justa valoare, căci idealismul este dăunător şi nu face decât să ne aducă un mare deserviciu. Mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieşi la iveală. Trezirea va avea loc inevitabil şi dacă ne-am supralicitat posibilităţile, s-ar putea să trăim o ireversibilă dramă.
Ca să n-ajungem într-o asemenea postură, să luăm, aşadar, aminte! Dar mai ales să ascultăm, să citim şi să învăţăm din experienţa înainaşilor noştri. A ne limita numai la propria experienţă nu este suficient, pentru că s-ar putea ca celebra zicală a loviturii cu capul de pragul de sus să ne fie, dacă nu fatală, cel puţin neplăcută sau cu posibile sechele pe viaţă.
Orgoliul, vanitatea, mândria sunt de multe ori duşmanul number one al fiecăruia dintre noi. Pentru că nu avem tăria de a ne recunoaşte greşelile şi de a învăţa din eşecuri ca să nu le mai repetăm, ci, dimpotrivă, persistăm în greşeală până ajungem să pozăm în victime nedreptăţite de soartă, de oameni, de societate. Nu am recunoaşte propria vină, Doamne fereşte... Cum să ne călcăm în picioare orgoliul, vanitatea, care trage sfori nevăzute din culise, acceptate cu ştiinţă sau, mai degrabă, fără ştiinţă de la bun început de noi înşine. Pur şi simplu, suntem sclavii propriului eu ce ne sugrumă, egolatriei care ne macină din interior.
Nu este vorba de lipsă de maturitate aici, ci de o supralicitare a propriului eu, de o autoapreciere exacerbată ce nu ne aduce decât deservicii în cele din urmă. Pentru că aparenţele înşeală, pot să păcălească, dar după o vreme în mod inevitabil vom obosi şi ne vom da jos masca de bună-voie şi nesiliţi de nimeni (ne ne putem preface la nesfârşit, nu?!), şi nu ştiu dacă vom putea da piept cu semenii în ochii cărora am pozat într-un super-erou. Dar, mai ales, nu vom putea fi receptaţi ca victime, ci vom rămâne aceiaşi neînţeleşi, inadaptabili, astenici, frustraţi, ce se luptă asemenea lui Don Quijote cu morile de vânt.
Fixându-ne din orgoliu ţeluri care ne depăşesc posibiltăţile este ca şi cum am cere unui şoarece de bibiotecă să treacă la roabă şi la lopată. Or, pentru asta, chit că e considerată muncă necalificată şi, de facto, se crede că oricine o poate presta, trebuie să ai în spate ani de muncă, de călire în câmpul muncii. Altfel, rişti să clachezi sau, mai grav, să te pricopseşti cu vreo boală ce îţi poate aduce ani grei de suferinţă dacă nu chiar moartea.
În concluzie: Nosce te ipsum...

In memoriam Adrian Păunescu
Plângeai pădurii frunza rară,
Că nu mai e ca astă-vară,
Astăzi pădurea nu mai este,
Ajuns-am, Doamne, de poveste;

Şi larg se duse vestea-n lume,
Că ne-am vândut ţară şi nume
Pe-un blid de linte, ce ocară !
Dar suntem Iudă planetară...

Iar ăsta-i numai începutul,
Căci pare-se vine sfârşitul,
Fi-vom judecaţi întru păcat,
Sufletul ni l-am scos la mezat...

Dar oare-om recunoaşte vină,
Că-n rang întrecut-am jivină ?
Şi spate ni s-a înconvoiat,
Precum pădurii copac uscat ?

Cu temenele până la pământ

Papuc după papuc prin veac aţi lins,

Zadarnic steagul flutură în vânt,

Vae victis ! Deci păziţi rugul aprins !

Chiuind într-un picior pe luncă,

Chiar v-aţi amăgit cu cea butadă :

„Boii ară şi caii mănâncă”,

Ce amarnic v-apasă corvoadă !

Nevăzute porţi se deschid în şoapte,

Însă una după alta se închid,

La lumină neştiute fapte

Cum răsar vulcanic, devoră avid !

Căci actori pe-o scenă de faţadă,

Mâniat-aţi pronia divină,

Aţi trăit viaţa ca o pradă,

Coborând la rangul de jivină;

Timpu-aleargă, vine şi scadenţa,

Cine să plătească oale sparte ?

Zi ce trece creşte violenţa,

Bate-n uşă plata, bate, bate;

Mileniul luminii şi-al mândriei,

Al orgoliului peste măsură,

Între semeni setea nebuniei

Mai presus de toate-ncinse ură;

Se mănâncă azi frate pe frate,

Pita nu ajunge la sărmani,

Se clamează din amvon dreptate,

Când ban la ban, păduche la golan...

Dar asta-i de când lumea şi pământ,

Din arene se latră schimbare,

Furtună culegi dacă sameni vânt,

Ciumă, putregai în mădulare;

Apa-n piuă bate la televizor

Meşter păpuşar din cutie scos

Pentr-un ban muncit, câştigat uşor...

Ţugulanului - cuţitul la os;

Celui ce vă vinde luaţi seamă,

Dar mai ales când, unde, cum, cât, cui,

Aţa pe mosor se strânge-n vamă

Şi, volens-nolens, atârnaţi în cui;

Ghilotină nu-i ca să vă curme

Dintrodată chinul, suferinţa,

Când urcaţi Golgota, fără nume,

În zadar cerşiţi de-acum căinţa...

Asta vi-i răsplata pentru fapte,

Cuvântul dintre toate-i mai presus,

Cât aveţi în palmă viaţă, moarte,

Întoarceţi faţa Marelui Iisus !

Alungaţi păgâna rătăcire,

Ce v-a bântuit amar prin vreme,

Plecaţi frunte, - ngemănaţi cu fire

Şi lăsaţi pe Domnul să vă cheme;

Căci aţi văzut lumina cu un rost,

Nimic în univers nu-i la-ntâmplare,

De n-aveţi astăzi pâine, adăpost,

Mâine răsări-va iarăşi soare;

Dincolo de orice îndoială,

Păziţi cu sârguinţă rug aprins !

Fie-n grija clovnilor spoială,

Slavă înălţaţi Celui ce-a descins !

Cu pioşenie fruntea plecaţi !

Mintea vă purificaţi şi trupul !

Şi la răstimpuri vă cuminecaţi

Celui ce transcende spaţiul, timpul !

Artistul este singurul care nu se sfieşte să dea jos masca, fie că este vorba de a sa sau de cea a semenilor săi, şi nu ştiu dacă acesta este un privilegiu sau mai degrabă, o dramă. Pentru că dând jos masca sa şi a semenilor, a întregii societăţi în ansamblul ei până la urmă, dezvăluindu-i tarele, artistul trăieşte, în fapt, o intensă ardere. El arde odată cu eroii săi. Se simte sfâşiat asemenea lor până în cele mai adânci măruntaie şi punând jos condeiul, penelul sau dalta s-ar putea crede că răsuflă uşurat.
Ei bine, nu. Artistul nu este asemenea fierarului, care pe dată ce-a terminat de prelucrat un obiect sau altul sau a potcovit un cal lasă uneltele jos şi pleacă liniştit într-ale sale. Scriitor, sculptor, pictor sau muzician, artistul este sfâşiat de ideile aşternute pe hârtie, de formele ieşite din prelucrarea lemnului sau pietrei, de culorile amestecate pe pânză sau de notele înşirate pe portativ zile, nopţi la rând. Şi revine asupra creaţiei sale şlefuind-o pentru a ajunge la desăvârşire, deoarece artistul veritabil este un perfecţionist. Până nu ajunge la perfecţiune, bineînţeles la perfecţiunea înţeleasă de el la un moment dat, nu se opreşte. Iar dăruirea întru desăvârşire este atât de mare, încât se jertfeşte cu ardoare pentru atingerea scopului propus.
Aşadar, artistul născut, iar nu făcut, se află într-o continuă căutare a eu-lui, a vocii care să-l reprezinte, pentru că mai presus de toate el este un mare intuitiv. Şi când afirm aceasta, mă bazez pe propria experienţă, precum şi pe mărturiile colegilor mei. Nu există operă de artă finalizată, care să nu fi trecut proba de foc a analizei, a observaţiei, a schimbării, a transformării.
Ba de cele mai multe ori, opera în forma sa iniţială nici că se mai regăseşte în forma finală. Pentru că acesta este artistul, artistul adevărat. El se află într-o permanentă scotocire, descoperire a formei care să emane ideea, a formei care să reprezinte omul într-o ipostază sau alta, natura în splendoarea ei etc.

Şi chiar nu ştiu dacă măcar din acest punct de vedere artistul nu este un privilegiat în comparaţie cu omul obişnuit care nu-şi pune întrebări existenţiale şi nu cunoaşte drama neputinţei de-a atinge un ideal, dacă nu chiar absolutul. Pentru că, se înţelege, absolutul nu poate fi atins. Este doar un deziderat şi aşa va rămâne. Că artistul se amăgeşte în urmărirea idealului său, că este, esenţialmente, un idealist şi se luptă asemenea lui Don Quijote cu morile de vânt, asta e structura lui nativă, viscerală, şi va continua mereu să-şi caute împlinirea prin artă, fie că este poezie, sculptură, pictură sau muzică. Până nu ajunge la desăvârşire, un artist adevărat nu depune armele..
Din nefericire însă, există şi autori care se simt împliniţi dacă le apare un volum, două, nouă, dar nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece asemenea lor, ba chiar trebuie să subliniem că aceştia pierd încă din start, pentru că intră în cercul vicios al automulţumirii, blazării, plafonării. Şi nu este nimic mai dăunător decât egoismul şi suficienţa.
Un artist care se complace la un anumit nivel, care nu ascultă sfaturile specialiştilor sau nu are norocul de a se afla într-un cerc de critici cu experienţă, nu-şi va corecta greşelile şi nu va progresa, ci dimpotrivă. De aceea, chiar dacă este apreciat de colegi sau de critici de artă la un moment dat, artistul trebuie să rămână circumspect, căci numai căutând şi scormonind continuu va avansa, va ajunge să creeze lucrări de valoare, opere reprezentative, capodopere care vor dăinui prin vreme.
Aşadar, ne pot peria confraţii, ne pot pansa orgoliile rănite, dar Cronos e neiertător. Sita—i cerne şi discerne şi din ce-a scornit un secol, o miime de fărâmă de rămâne.

Cndoleanţe ! Dumnezeu să-l ierte!

Nu face negustorie
Şi n-are-n spate giubea,
Însă şi pe datorie
...Dumnealui întruna bea!

Triste nopţi şi zile ne mai bântuie...
Într-o lume echivocă
o cutie neagră ne manipulează...
Apăsăm comod telecomandă
(dar ce bani frumoşi trebuie să facă băieţii deştepţi
pe baterii, telecomenzi şi alte cosumabile!)
ca să ne luăm porţia de drog în fiecare zi,
uneori de dimineaţa până seara,
televiziunile de doi lei
trebuie facă milioane de Euroi...
Dar înghiţim şi-un pumn de medicamente:
pentru inimă,
pentru diabet,
pentru nervi şi durere la degetul mare de la picior,
(da, mă, gută îi zice, şi uitasem, pardon!),
important e că adormim buştean
şi ne trezim aşa măi pi la ‘namniaz...
Reflex, deschidem iar cutia Pandorei...
I-auzi, sare Mariţa, alt accident!
Stinge, fă, drăcia aia,
că arde gazul de pomană!
Nu vezi că ăştia mint de-ngheaţă apele?
Unde vezi tu maşină pe uliţa noastră,
şi accident pe deasupra?
Bagă-te-n pat la căldurică,
amu’ trebuie să vie pensia
şi - o să fii nevoită să te dai jos din pat
să faci focul, s-aduci lemne,
că eu le-am tăiat, atâta lucru oi fi şi tu în stare:
să le bagi în sobă...
Dar tebuie să-nceapă mireasă...
Nicio mireasă!
Când s-o-nsura fi-tău, te sună el din Germania,
dacă s-o mai însura,
că i-a cam trecut forfonu’...
Din ce-a ales şi tot ales ajunse şi la cules!
Se putea să nu cârteşti?
Tot cum te-am pomenit!
I-auz’, telefonu'!
Altă drăcie! Nu l-ai scos din priză?
Păi dacă sună fata din America?
Vezi să nu?!
(i-o tăie moş Bodrângă şi se-ntoarse
cu curu’)
Ptiu!