Umbra timpului
 
Cade umbra timpului în van,
Cum se duce timpul an de an.
 
Braţul lui de vânt ori mâna ta,
Semn de-adio tragic îmi făcea.
 
Cat de zor în noapte iar şi iar,
Pasărea spin căzută în zadar
 
O caut pe- albastrul de sticlă ceresc
Degeaba însă, că n-o mai găsesc.
 
Şi trandafiu-n glastr-a veştejit,
Ce-aş da ca să-l mai văd iar înflorit.
 
Din apa vremii să m-adăp un stop,
Să-mi vină tinereţea la galop.
 
Brumată inima de atâta timp,
Degeaba –ncerc că nu mai pot s-o schimb.

o, dulce cântec…
 
o, dulce cântec, mă cheamă marea
și depărtarea,
valuri înalte, spumoase, verzi,
din ochi le pierzi,
în larg corăbii alunecă pe-albastrele unde
în zbor pescăruşi le răspunde,
cântecul lor, ţipăt de noapte,
în neagra singuratate.
aş vrea să iau în braţe nisipul, malul
și dulcele valul,
din spuma lui mi se năzare
crăiasa-n zare,
se-ntruchipează ca în vitralii
șterse madone, palide, stranii.
vin dulci de undeva basme arabe
gătite-n salbe,
văzduhuri de ape adumbrite-n amurg
ce veșnic curg,
ducând cu ele doruri târzii şi vise
spre ţărmuri deschise.
 
 
 

O CARTE DESPRE MARIN PREDA
„MARIN PREDA-
ANII FORMĂRII INTELECTUALE” de STAN V. CRISTEA
A apărut a doua ediție a cărții domnului Stan V. Cristea ,,Marin Preda-anii formării intelectuale’’. Trebuie să spunem de la început că materialul cuprins în volum aproape s-a dublat, de asemenea și imaginile din viața scriitorului. Teleormăneanul Stan V. Cristea din Roșiorii de Vede, un încercat al condeiului, nu este la prima tentativă, el a publicat multe volume de istorie literară, versuri, monografii și a realizat câteva antologii literare. Pasiunea lui a rămas tot MARIN PREDA. A umblat după materiale, le-a strâns, le-a clasat, a vizitat Siliștea-Gumești de câteva ori, a stat de vorbă cu rudele și sătenii, cu învățătorii lui, cu autoritățile și a reușit să ne prezinte o adevărată biografie a anilor formării intelectuale ai lui Marin Preda din perioada 1929- 1948. Cartea ne dezvăluie travaliul primilor ani de școală din Siliștea Gumești (1929-1937), care până acum n-au făcut obiectul niciunui studiu aprofundat de istorie literară. Studiul de față pornește de la propriile confesiuni ale scriitorului pe care le găsim în eseurile „Bătrânul învățător”, „Un învățător ciudat” și „Stâlpul de foc imaginar” publicate în revista „Luceafărul” din 1971.
Când scriitorul împlinește șapte ani, este înscris în clasa întâi la începutul anului școlar 1929-1930 la Școala Primară de băieți și fete din Siliștea Gumești, avându-l ca director pe Ionel Teodorescu, iar ca învățător pe Atanasie Penescu. Cu Penescu am fost și eu coleg ca profesor la Școala Râca, unde mi-a povestit din multele amintiri despre Marin Preda.„ Era un sfrijit, povestește învățătorul, venea în cămașă și izmene, încins la mijloc cu un brâu de tei, cu traista de gât și desculț.”
Primul an îl ratează din cauza absențelor și rămâne repetent.
Elevul Călărașu T.Marin este înscris iar în clasa întâi și la finele anului școlar 1930-1931 obține rezultate mulțumitoare, cu media 6,75. În anul următor, adică 1931-1932 este înscris în clasa a doua, clasă care „abia am trecut-o! (Vița ca o pradă). Clasa a treia va fi crucială pentru scriitorul de mai târziu, elevul conștientizează că trebuie să învețe și „...la sfârșitul anului m-am pomenit printre premianți..” (Vița ca o pradă) cu media 8,29. Rezultate bune la învățătură obține și în clasa a patra, având media 8,00, cu premiul întâi, la băieți.
După cele patru clase primare, elevul Călărașu T Marin nu mai seamănă cu copilul de latădată. Era ”Cuminte, povestește unul din colegii lui de școală, învăța bine și ieșea tot timpul premiant...”
Trecând în cursul complementar, Călărașu T. Marin urmează clasa a cincea în anul școlar 1934-1935, avându-l ca învățător pe Crivăț Anghel, și el coleg cu mine la Școala Râca. Acum este clasificat întâiul dintre 21 de elevi cu media generală 8,85. Și clasa a șasea o încheie cu rezultate foarte bune cu media generală 9,03. Învățătorul Ionel Georgescu povestea: „Era un visător în clasă. Se uita fix în ochii mei și la început am crezut că mă sfidează...” În clasa a șaptea (1936-1937) învață cu mai mulți învățători și obține rezultate foarte bune cu media 9,15.
Trebuie să menționez că în carte aceste date sunt presărate cu amintiri din viața colegilor, a învățătorilor și cele povestite de autorul însuși cu lux de amănunte.
Al doilea capitol al cărții se deschide cu titlul ”Marin Preda, normalist la Abrud”. După eșecul întâmpinat cu înscrierea la Școala Normală Carol I din Câmpulung că „n-are ochi buni”, sau însrierea la Gimnaziul industrial de la Miroș că „se terminaseră înscrierile”, Marin Preda a plecat spre Abrud cu Gheorghe Rizescu, „falsul librar”, ajungând „Seara, pe la orele nouă” cu o mocăniță. În Școala Normală de Băieți „Andrei Șaguna” din Abrud nu se mai dădeau examene, deoarece locurile nu erau completate. Se dădea doar examen de bursă, unde Marin Preda s-a văzut în capul listei. La acestă școală Marin Preda figurează înscris între anii 1936-1937 și 1937-1938. Numele sub care este înscris aici este Predescu Marin, probabil de la Preda. Termină anul școlar cu media 8,89, fiind clasificat al doilea între 19 elevi. La acestă școală Marin Preda n-a terminar decât un an deoarece se desființează și elevii sunt transferați la Școala normală din Cristur, unde funcționează ca bursier clasa a doua între 1938-1939 și clasa a treia între 1939-1940, când orașul se numea I.G.Duca. Și în acest capitol autorul cărții ne introduce în atmosfera școlii povestind cu lux de amănunte despre profesori și colegi.
Un alt capitol interesant este și „Marin Preda, normalist la București (1940-1941). Acestă perioadă nu a fost investigată până acum. În contextul Diktatului de la Viena, prin care România a fost silită să cedeze Ungariei aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei, Școala Normală din Cristur și-a încetat activitatea, iar elevii au fost repartizați pe la alte școli. Un număr de 19 băieți, care îl cuprindea și pe Marin Preda au fost repartizați la Școala Normală de Băieți a „Societății pentru Învățătura Poporului român” din București. Din cauza condițiilor speciale în care se găsea Țara, acestă școală își va deschide cursurile mai târziu, fapt ce face ca Marin Preda să se întoarcă în sat „ să intre învățător suplinitor la școală și să-și termine studiile pe undeva când se va ivi prilejul” Marin Preda s-a întors totuși la școală la București. Cursurile s-au deschis pe 21 octombrie 1940 din cauza ardelenilor care au fost cazați aici. Cursurile și le-a început fără cărți. „Gândul plecării din școală, va povesti scriitorul mai târziu, îmi stăruia mereu în minte în timpul orelor, mai ales că diferența de vârstă dintre mine și colegii mei începuse să mă jeneze” Neavând bani să plătească tazele, subdirectorul i-a sugerat să plece de la cursuri. A venit apoi cutremurul din 10 noiembrie1940 și școala s-a închis pentru reparații, convingântul pe Preda s-o părăsească definitiv.
Cât timp școala a fost închisă, Marin Preda a stat la frate-său, Nilă, apoi pe la prieteni. Școala s-a redeschis după sărbători pe 8 ianuarie 1941, dar Marin Preda nu s-a mai prezentat la cursuri fiind „în amorțeală și așteptare”. A dat examenul de capacitate după patru clase, obținând rezultate satisfăcătoare. A terminat, deci, patru clase normale; pentru clasa a cincea nu s-a mai înscris întrucât a avut note mici și nu a mai beneficiat de bursă.
Acum începe să facă progrese în scrierile literare( vezi romanul „FEREASTRA”) pe care-l dă la colegi să-l citescă, „ la nouăsprezece ani am putut să scriu o povestire, în plin vacarm de tramvaie și mașini, pe terenul viran de lângă piața Bălcescu”,acum ia contact cu lumea literară- „ am ajuns, scrie Preda, să pun piciorul pe țărmul literaturii”, luând legătura cu Geo Dumitrescu de la revista ”Albatros”, primul căruia i s-a confesat despre faptul că scrie literatură.
Un capitol interesat al cărții este și „Marin Preda, în anii debutului literar” Anii 1941-1943 sunt anii cei mai tulburători din viața sa. Din această perioadă, confesiunile despre Marin Preda încep să se înmulțească. Nu vom stărui asupra lor, lăsând cititorul să savureze acele pagini. „Adevăratul meu debut datează din 1942, cu povestirea „Pârlitul”, apărută într-un supliment literar” al ziarului ”Timpul, unde mai târziu devine corector.”. Începe să citească la „Zburătorul” lui Eugen Lovinescu primele lui producții literare.
Capitolul „Marin Preda, în anii serviciului militar” este un capitol inedit care nu a făcut până în prezent obiectul nici unui studiu aprofundat. Autorul cărții merge pe firul vieții scriitorului arătând că în toamna anului 1942 Marin Preda părăsește Bucureștiul și se prezintă ca recrut la Centrul de Recrutare Teleorman din Turnul Măgurele. În primăvară este încorporat și este trimis la Regimentul 3 Grăniceri, repartizat la servicil militar auxuliar, fiind suferind de miopie forte. Pe data de 20.IX. 1943 este mobilizat și pe 1.XII. 1943 este avansat fruntaș. Pe data de 29.IV.1945, după doi ani de armată, este lăsat la vatră. Autorul cărții aduce documente inedite din viața de soldat, memorii ale colegilor și ofițerilor, dar și referințe ale scriitorului din acestă perioadă.
În ultimul capitol al cărții, „Marin Preda, în anii afirmării literare(1945-1948)” autorul vorbește despre debutul literar și publicistic al scriitorului. Din acestă perioadă încep să se înmulțească studiile despre Marin Preda și în „Viața ca o pradă” Preda ne dezvăluie multe amănunte ale debutului. Acum este perioada afirmării incontestabile, prin apariția volumului de debut „Întâlnirea din Pământuri”(1948) dar și pregătirea cu diferite schițe pentru apariția „Moromeților”. După lăsarea la vatră, Marin Preda revine în București, unde își întâlnește vechii confrați, leagă noi prietenii literare și publică în diferite reviste. Fratele lui Sae ne povestește despre acestă perioadă: „Mi-aduc aminte de debutul lui editorial cu „Întâlnirea din pământuri”. Era fericit și neliniștit totodată de soarta cărții: cum va apărea, cum va fi primită...”
Cartea lui Stan V. Cristea are o Bibliografie selectivă care face deliciul cititorului și o iconografie cu imagini din viața lui Marin Preda și a satului Siliștea-Gumești.
Cititorul, criticul literar și cel care vrea să afle aspecte despre scriitor din acestă perioadă are în acestă carte un îndrumar indispensabil pentru reconstituirea unei monografii integrale cu viața lui Marin Preda.
Domnul Stan V. Cristea rămâne un cercetător avizat al vieții lui Marin Preda .Nu se poate scrie o monografie integrală despre Marin Preda făra acestă carte.
ION IONESCU-BUCOVU

întrebări
ce mi-i codrul când de veacuri
el se leagănă sub vânt,
ce mi-i omul când se-ntoarce
dup-o viață în mormânt,
ce mi-i dragostea când piere
după clipe de candori,
ce-i lumina ce se naște
într-un zâmbet de culori,
ce mi-i limba când se pierde
neînțeleasă peste timp,
ce mi-i muntele prin vreme
când el deveni olimp,
ce mi-i lumea ce preschimbă
viețile de pe pământ
ce mi-i dorul când se pierde
într-o doină pe mormânt,
ce mi-i viața-n astă lume
când ea nu mai are cer,
e fântâna fermecată
unde s-a scăldat Homer,
s-a lăsat peste levant
ca un nor un dulce vaier
ce plutește peste lume
și tot toarce dintr-un caier,
peste sceptrul unei lumi
ce se-ngeamănă într-o rază,
printre zodii și planete
ce pe toți ne priveghează
suntem sărutați de demoni,
sclavii lor până la moarte,
într-un ochi ce se rotește
peste veacuri mai departe,
când pe buze asfințitul
din făpturi imaginare
naște sorii altor lumi
din umilul nostru soare
rămânând de veghe-n turnul
unei lumi în univers
peste-al nostru suflet sacru
amintirile s-au șters,
vremea-ncearcă să ne-ascundă
la o margine de stea
vremea asta care trece,
fie bună, fie rea...

N. STEINHARDT 
– evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos-.

30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele...
Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți...” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat...ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc. 
Corpul defunctului nu a fost dus la morgă, a rămas până în jurul orei 22, când a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus la Mânăstirea Rohia.
Înhumarea rămășițelor pământești a avut loc duminică 2 aprilie 1989, la Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul drum Alexandru Paleologu, Toader Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase,Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit neâncăpătoare. Sute de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum pe evreul încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul „Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a ultimului deceniu din secolul trecut și chiar de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în țară și peste șapte în străinătate.
N. Steinhardt a fost scriitor, publicist, condamnat politic și monah ortodox, atras în egală măsură de literatură și muzică, cât și de teologie și drept. Personalitate sa efervescentă cu preocupări polivalente este evocată de mai toți cunoscuții săi, reprezentanți ai lumii literare și religioase, oameni, colegi de închisoare de la Jilava, parohi de la Rohia etc.
Născut în comuna Pantelimon în vara anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl era inginer, cu studii în elveția coleg cu Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în Pantelimon, încă de acum se alătură ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se confundă cu o poveste de dragoste : o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi licența în drept unde își dă doctoratul cu lucrarea „ Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional”.
Pentru că nu a aderat la revoluția comunistă, a fost luat în evidența securității în 1956. Chemat să depună mărturie împotriva grupului „mistico-legionar” din care făceau parte Constantin Noica, Dinu Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12 ani muncă silnică, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al.George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta Sadova. Va trece prin închisorie Jilava, Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său : „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele și nopți foarte liniștite.”, a acceptat închisoarea, decât să-și trădeze prietenii, avea 47 de ani când închisoarea Jilava a devenit pentru el „academie și altar”,celula 18 a închisorii avea să se transforme în altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe povestea dintre preotul Mina și noul ucenic. După zile de ucenicie, scena botezului este aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar : botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid”.
După 1964, când a ieșit din închisoare, își caută loc într-o mânăstire. Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în monahism și îmbracă haina monahală.
Profilul intelectual și moral al lui Nicu Steinhardt se regăsește în una din cele mai rafinate metafore utilizate în „Jurnalul Fericirii”, o sănătate spirituală „adamantină” (Jurnalul Fericirii1991, pag.8.) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi propune soluția infailibilă a credinței creștine.
El a avut o viață grea, începută din 1940, când problema evreilor fusese pe primul plan, după instaurarea comunismului este înlăturat din Baroul avocaților din București, din viața literară, a pierdut treptat drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în urma unui denunț al lui George Călinescu ( ?!) este dat afară din postul de redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un deceniu în anonimat, după ieșirea din închisoare a prestat munci necalificate, descărcător de marfă la Alimentara, contabil, muncitor necalificat la o fabrică, preda pe unde putea lecții de lumbi străine particular, aflându-se permanent sub supravegherea securității.
Rămâne de la N.Steihardt o lecție de viață pe care tineretul ar trebui să și-o însușească. Și ar trebui să se nască o mișcare de masă care să lupte să nu se mai repete asemenea urgii.

  iarnă orfică

(la 169 de ani de la naşterea lui  Mihai Eminescu)

cu mantia-albă,

îmbrumată,

 coboară Orfeu

 peste plai,

el este pruncul

Limbii Române

şi se numeşte

 Eminescu Mihai.

e iarnă pe dealuri

 moldave,

 zăpezi mari

 cad în Ipoteşti,

acum se naşte

  Emin din vise:

 un Făt-Frumos

 din poveşti.

când luna

în noapte-l văzu,

lebăda

se prefăcu-n sânge,

luceafărul

din ceruri căzu

plound

 cu păsări flaminge.

la mijloc de iarnă

pe aripi de vânt,

trece peste

 munţi,

dar şi peste plai,

trece

ca un Crai

Pruncuţul Mihai.

Muza Poeziei

iese din mormânt,

l-aude cântând

pe-un petic de Rai,

vrea să-l înzeiască,

să-l luceferească,

zidindu-l în timp

într-un nou Olimp.

când teii se întomnau

Toamna vine un fel de tristețe,

Un gol străbătut de dorințe imprecise,

Un fel de cădere a gândurilor în gol,

Alunecare din idee-n lucruri,

Cerul se scutură de frunze, de lacrimi,

Luna cade în haos baletând printre stele,

Se așează pe tâmpla mea

Și-mi povestește despre cum eram odată,

Când ierburile, iederile, munții și văile erau ale mele

Și tu, ochiule, te zbăteai

Să prinzi crochiul unei glesne rătăcite

Prin sinele meu, albă ca  prima nea

Și sinceră ca prima lacrimă

Care m-a făcut fericit.

Eram lichid ca apa curgătoare

Și curgeam din mine-n tine

Când teii se întomnau

Și când frunzele cădeau,

Eram amândoi un sine

Ca în stupul de albine,

Când clipa ploua ferice

Doar cu maci și cu aglice...

duminică, 9 septembrie 2018

"Viaţa lui Mihai Eminescu între adevăr şi mistificare", de Ion Ionescu-Bucovu

Written by Prof. Daniel Dejanu on 07 August 2018. Posted in Cultura

mă doare... 

Mă doare un picior de-atâta mers

Ce-am colindat cu el prin univers,

Cea mai lunară trecere a fost

În noaptea noastră fără adăpost,

Vrăjiți de o otravă amăruie

Ne-am transformat în cioburi de statuie,

De-atunci ne arde gura zilnic

În traiul nostru cel pribeag și silnic,

Și ne-au cuprins odăjdii mari de ceață,

În transhumanța noastră către viață.

Mai sare iar metafora un râu,

Prin macii verii rătăciți prin grâu,

Când ne-a venit năstrușnică ideea

Să ne iubim sălbatic ca Medeea,

Bătea mereu o aripă de vis

Când ziua asfințirea și-a închis

Și scuturam iubirile de rouă,

Frângându-te ca pe o pâine-n două...

joi, 2 august 2018

LECŢIA LUI MAIORESCU

V-aţi întrebat vreodată ce-ar fi însemnat cultura noastră fără Maiorescu? El a apărut la o răscruce de timpuri când ţara noastră avea nevoie de înnoiri profunde.Anul acesta sărbătorim 175 de ani de la naştere prilej de a ne reaminti despre marea lui operă de cultură pentru poporul român.

Din rădăcini transilvane, a venit pe sol muntenesc ( părinţii lui s-au statornicit la Craiova), cu studii secundare la Braşov, apoi la Viena, cu profesori vestiţi în filozofie si logică. Vine în ţară şi, nemulţumit de ,,neadevărurile” epocii lui, popularizează cultura timpului prin orice mijloace .Politician conservator, este un regalist convins, membru al Academiei, deputat, ministru al culturii, al justiţiei, prim-ministru, profesor universitar, filozof, logician, polemist (vezi polemicile cu Dobrogeanu-Gherea)  si un distins avocat cu o oratorie de invidiat.

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emiliași Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor laȘcoala Superioară de Litere din București.

Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea luiAvram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și1849/1850) la școala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850-1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters.

Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.

În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază pentru prima oară în țara noastră, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.

În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea alsecolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea luiC. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.

În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:

„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.

Hegelian în înţelegerea poeziei ca sensibilitate a ideii, schopenhauerian în explicarea folosului artei, clasicist prin simţul dezvoltat al armoniei şi echilibrului, romantic prin concepţia estetică, Maiorescu a fost un promotor al culturii, punând bazele criticii moderne într-un timp de confuzie în lupta cu adevărul. Partizan al evoluţionismului, a combătut tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele si socialismul, căruia i s-a opus sistematic, evoluţia socială nu trebuia să ,,ardă” etapele, trebuia să le parcurgă, a fost un mare adversal al împrumuturilor străine nejustificate, ceea ce el a numit ,,formele fără fond”.

Apariţia în 1865 a Junimii şi peste doi ani (1867) a Convorbirilor literare fac posibilă lupta de idei cu trecutul. În 1866, când se punea problema unei noi ortografii a limbii române, în trecerea de la scrierea slavona la cea latină, el scrie ,, Despre scrierea limbii române”, opunându-se atât etimologismului ciparian cât si fonetismulu de bravadă pumnist. În ,,Limba româna în jurnalele din Austria” reia disputele cu Laurian, Cipariu şi Massim, creatorii unei fantastice limbi române artificiale.

Pe tărâmul criticii literare excelează cu,,O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867”, în nevoia de a alcătui o antologie a poeţilor români, însufleţită de un simţământ poetic şi ferită de înjosire în concepţie şi expresie”.

Continuând direcţia Daciei literare cu celebra: ,,scrieti, băieti, numai scrieţi!” el încurajază o pleiadă de scriitori noi care se vor adăpa la folclorul naţional şi vor da mai târziu capodoperile literaturii române.Dar cea mai rezistentă opera a lui este ,,Directia nouă în poezie si proză(1872)care va marca drumul de viitor al literaturii române. Este primul care sprijine atât moral cât şi material un număr mare de scriitori  şi oameni de ştiinţă aflati la începuturile activităţilor  lor: Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă, Bodnărescu, Spiru Haret, Coşbuc, Rădulescu-Motru, S. Mehedinti, Dragomirescu etc.

De Eminescu s-a preocupat special, l-a trimis la studii, i-a venit în ajutor în timpul bolii, i-a publicat poeziile, a avut grija de manuscrisele lui, dar s-a amestecat brutal si în viaţa lui atunci când a fost vorba de căsătoria poetului cu Veronica Micle.

Linia maioresciana a culturii române a fost continuată mai târziu de Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Eugen Simion care au văzut în el un deschizător de drumuri.

« Maiorescu a scris puţin : scopul lui a fost de a anunţa elementele-apa, focul, pământul- din care se naşte lumea. El n-a făcut critică(poezie, filozofie), în înţelesul nostrum, de astăzi,: a creat critica.”(Manolescu)

Ne întrebăm dacă astăzi, în confuzia care există în ţara noastră, mai e posibilă apariţia unui asemenea om, ca un reper moral pentru intelectualii români.Şi dacă da, de ce nu apare?

Ion Ionescu-Bucovu             Wednesday, 1 August 2018

EMINESCU ȘI AGAFTONUL

Într-o discuție cu Domnul Dorel Gaftoneanu, un înflăcărat cercetător al lui Eminescu, scriitor, din Botoșani a venit vorba despre numele dumnealui de Gaftoneanu. Nu cumva Gaftoneanu vine de la Agafton? Istoria acelor locuri ne spune că a fost un călugăr, Gafton care ,,au mers în codrul ce este pe locul domnesc al Ocolului Botoșenenilor și au curățat pădurea și și-au făcut mânăstioară cu chilii și s-au pus pomeți pe lângă chilii”(Cartea domnească din 13 oct. 7262(1753) din vremea lui Matei Ghică). La început era cunoscută ca Sihăstria Agafton. Veniamin Costache (1803-1842) a mutat acolo maicile de la Agapia și de la Văratic ,, unde au strălucit prin evlavie fiicele și văduvele boierilor de altădată, precum și acele fiice din popor ce au căutat o viață de liniște și reculegere.” Chiliile s-au înmulțit prin ajutorul boierilor care își aduceu fetele sau văduvele aici și astfel Mânăstirea a luat un mare avânt până în 1966 când comuniștii au transformat-o în cămin de bătrâni cu handicap.

Domnul Dorel Gaftoneanu m-a informat că există multe familii Gaftoneanu și, nu ne îndoim, că sunt urmașii călugărului Gafton, rude sau prieteni care și-au însușit numele. La începuturi s-a spus ,,o chilie a Gaftonului”, cu articolul invariabil moldovenesc a (a,al, ai, ale), de aici și A+gafton, sau sihăstrie a Gaftonului.
Deabia prin 1996 s-a revenit la vechile chilii și la mânăstire ca schit de maici.
Din familia Iuraşcu se trag Olimbiada, Fevronia şi Sofia, pe care le menţionează ,,Condica Mănăstirii Agafton din 1872“, arată istoricul Ionel Bejenaru în lucrarea „Trei mătuşi Iuraşcu ale lui Mihai Eminescu, în condica Mănăstirii Agafton din 1872“ .
Fevronia Iurașcu ( 1812-1895) s-a călugărit în 1828, Sofia Iurașcu ( 1823-1897) a urmat-o în 1840 împreună cu sora ei Olimpiada Iurașcu (1827-1902), care a devenit și Stareța mânăstirii. Fevronia și Sofia au mai adus și o nepoată, Safta Velisarie, care s-a călugărit sub numele de Xenia.
Cum erau descrise mătuşile lui Eminescu ? Istoricul botoşănean face o descriere a celor trei mătuşi, aşa cum este făcută în documentul menţionat: „Pe Olimbiada Iuraşcu o întâlnim menţionată în Condică astfel: fără îndatorire; născută la Dumbrăveni, judeţul Botoşani; 45 de ani; călugăriţă la Mănăstirea Agafton-Botoşani, în anul 1840; cu părul capului sur, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu nasul şi gura mari, cu faţa smeadă, având un semn de fript la piciorul drept; pe Fevronia Iuraşcu, ,,Iurăscioaia cea nebună”, o femeie cam ciudată, o întâlnim menţionată în condică astfel: fără îndatorire; născută la Corni - judeţul Botoşani; 60 de ani; călugărită la Agafton-Botoşani, în 1828; cu părul alb, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu gura mare, cu faţa albineaţă, fără a avea un semn deosebit; pe Sofia Iuraşcu: fără îndatorire, născută în Ruşii Balş-Bucovina Mare; 49 de ani; călugărită la Agafton-Botoşani, în 1840; cu părul alb, cu ochi căprui, cu nasul gros, cu gura mare, cu faţa smeadă şi cu negel pe obrazul drept“. 
Mama lui Eminescu, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift). Cei doi călugări erau cam ciudați, după cum îi descrie Matei, fratele lui Eminescu. Unchiul Iachift se dădea libațiilor, consumând vinațul podgoriei pe care o stăpânea în preajma mânăstirii Socola. Iubea vânătoarea cu prepelicari, fuma mult, se purta mai mult civil, vorbea franțuzește și nemțește. Surorile lui îl dezaprobau pentru că se depărtase de biserică. Calinic, al doilea frate, bea peste măsură în chilia lui, se refugiase în misoginism și-și lăsase barba neîngrijită, era cam arțăgos din fire și existența lui se pierde în banal. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați. Se spune că Eminescu, la vârsta copilăriei, îi iubea mult, mergea cu ei la vânătoare prin codrii Botoșanilor, dar a învățat de la ei și să bea sau să fumeze.
La rândul lui și Gheorghe Eminovici și Raluca, tatăl și mama lui Eminescu, având experența surorilor, au adus cele două fiice, pe Aglaia și Henrieta, la mânăstire. Aglaia era o fire mai libertină, ea o însoțea mai mult pe Henrieta care era oloagă și nu se putea descurca singură. Venind într-o vizită prin mânăstire profesorul de psihologie Drogli, a cunoscut-o pe Aglaia, i-a plăcut, și a fost cerută de nevastă, având pretenție la o zestre care l-a destabilizat pe Gheorghe Eminovici, de 2000 de lei austrieci, fiind nevoit până la urmă să vândă Ipoteștii, pentru a-i plăti zestrea.
Pe atunci familiile numeroase, care aveau mai ales fete, și nu puteau să le facă zestre, le dădea la călugărie. Iurașcu avea nouă copii, dintre care patru fete și cinci băiețí. Pe Raluca a cerut-o de nevastă Gheorghe Eminovici, încreopindu-i o zestre care aproape l-a ruinat.
Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Deși nu există mărturii scrise, tradiția Mănăstirii Agafton păstrează câteva crâmpeie din copilăria lui Eminescu în perioada când își petrecea vacanțele aici. Mihăiță - căci acesta era numele de alint pentru mătușile sale - era întâmpinat întotdeauna cu căldură și afecțiune, se strecura frecvent prin livadă către pădurea Baisa din împrejurimi (codrii de aramă de mai târziu), unde pleca cu o traistă cu ceva merinde pregătite de măicuțe și invariabil cu vreo carte din care citea la umbra codrului. „Era credincios Mihăiță și cu dragoste de cele sfinte. Nu-i plăcea să se joace cu alți copii și nici nu râdea. Singuratic și tăcut, cu părul mereu ciufulit și hainele cam șifonate, poetul se cufunda în codrul arămiu al toamnei discutând cu Dumnezeu și cu vietățile pădurii”, își amintesc viețuitoarele mănăstirii.
Împreună cu mătușile sale stătea la pravilă nemișcat și nu scotea o vorbă zile întregi. „M-am străduit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt prea mare pentru mine”, spunea mătușa sa, maica Olimpiada (viitoarea stareță a mănăstirii), își amintește maica Adriana de la stareța ei Agafia Moise, care l-a văzut și cunoscut pe Eminescu. În chilia ei mai supraviețuiește o fotografie a lui Eminescu cu maica Olimpiada ( vezi Sorin Preda, „Mănăstirea copilăriei lui Eminescu”, în Formula AS din 8 iulie 2016).
De la aser¬țiunea că „și istoria lumii cugetă - deși încet, însă sigur și just, istoria lumii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” („Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în Românul, 15 august 1871), până la afirmații că „fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e un cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu, națiunea mea e lumea” (Mihai Eminescu - Cugetări, Editura Vos, 1997), Eminescu dovedește că stăpânește dogma creștină în esența ei, cum altfel decât trăind în spiritul ei.
În 1878 publică într-un articol - prilejuit de solicitarea starețului Chiriac (păstorul mănăstirii atonite Cutlumuș) pentru ajutor în cărți și bunuri - detalii privind viața monahală, cu acuratețea celui care ar fi viețuit într-o mănăstire. Mai mult, face un adevărat istoric al relației româno-atonite, unde unul din 10 că¬lugări la vremea aceea era român - aproximativ 1.000 din cei 10.000 de viețuitori (Mihai Eminescu, ¬Timpul, 10 august 1878).
Scârbit de viață, Eminescu îi scrie colegului său, Zamfir C. Arbore de la Românul de a merge împreună „la mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în care să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ” (Stelian Gomboș, „Mihai Eminescu în viziunea Bisericii”)
Va repeta aceeași dorință și în 1884, etichetată de data aceasta ca o glumă de către prieteni și chiar ca un semn de alienație de către Titu Maiorescu.
În toamna anului 1887, internat fiind la Mănăstirea Neamț, pri¬mește - la cererea sa - Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Cu această ocazie, cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu). Iată un răspuns elocvent la faptul că viața monahală îi era foarte bine cunoscută poetului încă din perioada copilăriei, amintirile ei urmărindu-l toată viața.
Relațiile poetului cu cele trei mătuși călugărițe și îndeosebi preocuparea maicii Fevronia, cu ajutorul căreia pătrunde tainele canoanelor religioase, îl ajută hotărâtor în familiarizarea sa cu rânduielile bisericești în lungile vacanțe pe care le petrece aici, cu sau fără mama sa. A afirma că viitorul poet și-a însușit chirilica din rarele lecturi jurnalistice pe care le făcea tatăl său ținându-l în brațe este o exagerare fără acoperire (Petru Rezuș „O copilărie nepereche”, pag. 11). Este mai degrabă de presupus că timpul petrecut la Agafton a însemnat, pe lângă trăirile poetice, o intensă muncă de prospectare a acelor lucruri care-l interesau în mod deosebit, așa cum de fapt va face în toată perioada devenirii sale. Aici mă¬tușile sale îl așteptau cu drag pe Mihăiță al lor, care nu le ieșea din vorbă, participa la ritualurile vieții monahale, întipărindu-i-se în suflet și în inimă „lumina lină” cântată la Vecernie de corul măicuțelor, admirabil reprodusă mai târziu în poezia citată mai sus.
De aici și respectul pentru spiritualitatea și credința strămo¬șească pe care poetul îl va arăta în scrierile sale ori de câte ori va fi cazul. De aici și probabilitatea ca perioada 1863-1864, atât de tulbure în biografia poetului, să aparțină de fapt epocii Agafton. 
Atmosfera religioasă a copilăriei în care el pătrunde taina scrierilor vechi își va găsi împlinirea mai târziu în activitatea sa de bibliotecar, când nu numai că se adâncește în studiul acestora, dar face eforturi deosebite de a îmbogăți fondul bibliotecii cu carte veche. Mai mult, din această prețuire opera sa ajunge să fie străbătută de un adevărat fior religios ca dovadă a atașa¬mentului, respectului și admirației pentru instituția Bisericii atât de strâns legată de istoria acestui popor și dăinuirea lui. 
Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.
. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

ce braț suav…

Ce braț suav ai când dormi

Cu ochii închiși, enormi,

Acum vin zeii la tine

Să-ți sărute glesnele feline,

Te privesc prin gena ochiului strâmb,

Ești regina din Taaba,

Ce visează otrava

Ce se dizolvă în tine încet

Dansând în ritmuri de menuet,

Vine și pierderea, durerea, plecarea,

Se-ntunecă zarea

 Ce-mi va devora somnul

Și vom pleca pe scări de mătase la Domnul.

duminică, 1 iulie 2018

seară

Iar e lună plină și cerul senin
Mii de amintiri din trecut îmi vin,
Astăzi vara asta iarși e în toi,
Fosfor licuricii luminând vioi.

Violeta Petre despre VIAȚA LUI EMINESCU -ÎNTRE ADEVĂR ȘI MISTIFICARE:

Studiul şi munca de cercetare a scriitorului Ion Ionescu Bucovu, despre viaţa şi opera lui M. Eminescu, fac din autor unul din eminescologii de vârf ai literaturii contemporane româneşti.
Cu pasiune, răbdare, responsabilitate, dragoste de adevăr a studiat ani la rând, documente despre marele poet român, Luceafărul poeziei româneşti.
Volumul pe care îl lansează astăzi este o lucrare amplă, complexă, un documentar preţios despre omul şi poetul M. Eminescu.
Am citit-o în manuscris cu dorinţa de adevăr şi nu mi-a fost greu să parcurg paginile, deşi este o lucrare de cecetare bazată pe documentare asiduă şi responsabilă. Nu mi-a fost greu, pentru că, deşi biografică, lucrarea este presărată cu momente inedite din viaţa poetului.
Volumul debutează cu arborele genealogic al poetului şi continuă cu copilăria, adolescenţa, studiile la Universitatea din Viena şi Berlin, povestea de dragoste dintre Eminescu şi Veronica Micle, întoarcerea în ţară, activitatea teatrală, jurnalistică, politică şi bineînţeles, boala şi moartea poetului.
Interesante sunt capitolele ce urmează cu marii scriitori care i-au marcat destinul literar: Ion Creangă, Caragiale, Macedonski, prietenia cu Carmen Silva şi iubirile ce au urmat după idila cu Veronica Micle.
Nu se putea ca într-o astfel de radiografie a vieţii poetului, să nu se insiste pe boala şi moartea poetului, (care constiutie un capitol pe care autorul îl reia), tocmai pentru ambiguitatea şi misterul care planează asupra acestui subiect..
Urmează date despre înmormântarea lui M. Eminescu, un capitol care elucidează enigma paternităţii poetului, dacă a avut sau nu copii, apoi Note şi Comentarii despre metamorfozele ''Luceafărului'' eminescian, lucrarea de căpătâi a poetului, Fotografiile lui Eminescu, Farmecul poeziei eminesciene.
Cartea se încheie cu un capitol despre M. EMINESCU în viziunea scriitorilor şi a crticilor literari.
Se poate să fi sărit peste câteva capitole; tocmai de aceea, vă invit să citiţi ''Viaţa lui Eminescu între adevăr şi ficţiune''. Este o lucrare care merită să stea la loc de cinste în biblioteca fiecăruia din noi!
CITIŢI-O ŞI VEŢI FI MAI BOGAŢI CU CEL PUŢIN, ÎNCĂ UN ADEVĂR!
Cu stimă, respect şi preţuire, pentru scriitorul Ion Ionescu Bucovu şi cu nemărginită dragoste pentru Omul Ion Ionescu Bucovu!
Violetta Petre

Eminescu

în ianuarie

noi îl naştem mereu,

pe EMINESCU

și în iunie îl deschidem mormântul

pentru a-l eterniza,

el e pruncul nostru

care s-a născut

pe altarul limbii române,

Eminescu e lacrima

 neputinţei noastre,

e durerea ancestrală

a unui popor robit,

e tot ce-a avut mai nobil în el:

 doina şi dorul,

doina Carpaţilor

 cântată de ciobanii

ce-şi plimbau mioarele

 de la iernatic la văratic

într-o transhumanţă

 continuă

 pe meleaguri  blagiene,

adică vale –deal şi deal-vale,

e dorul, acel sentiment

 unic al unui popor

care a avut vocaţia de a privi

 mereu spre infinit.

Eminescu s-a războit

 cu neputinţa noastră,

cu relele ce cuprinseseră ţara,

el a fost magul cristic al cifrei 33

 care s-a sacrificat

 pe altarul unui popor în suferinţă,

a fost Orfeul

dragostei neîmplinite

care şi-a cântat iubita

în litanii safice ca o pasăre-liră,

e mitul înrădăcinat adânc

 în conştiinţa noastră,

românul absolut,

 poetul blestemat,

făuritorul de limbă

 curat românească;

din cuvânt el a făcut

 cântec şi spadă

şi a trezit domnitorii noştri

 din mormânt

dându-le o nouă viaţă,

 pe Ştefan, măria-sa,

sărutându-i

mormântul la Putna,

pe Muşatini, pe Dragoş,

 descălecătorul,

a cântat Dacia lui sfântă

 cu Decebal şi Brigbelu;

miracolul eminescian

va urmări poporul român

cât timp va exista pe pământ…

marţi, 8 decembrie 2015

după Eminescu…

după Eminescu

noi nu putem

 să mai scriem poezii,

mâzgălim foile

 cu nimicurile noastre

 sentimentale;

inima lui rămâne

o rană deschisă

 presărată

 peste durerile noastre,

oricât am încerca

 să-l uităm,

el ne urmăreşte

cu umbra lui

paşii noştri,

prin ochii lui se nasc,

cresc şi trăiesc

arbori de lumină,

codri de aur

şi păduri de argint,

el încă mai aude

sunetele buciumul

seara pe deal

şi plopii foşnind…

după Eminescu

noi trebuie să tăcem

şi să-i ascultăm

cântecul  lui

dureros de dulce…

fântână

uită-mă fântână,

tu, cuibar de apă,

uită-mă în unda

care mă adapă.

uită-mă pe vizduri,

uită-mă pe deal,

uită-mă-ntre ziduri,

lasă-mă pe mal.

uită-mă fântână

ca să mai visez,

să dorm într-o rână,

și să mai cutez.

uită-mă la pomul

teiului în floare,

să mă odihnesc

vara pe răcoare.

apa ta cea rece,

cearcănul de vânt,

cumpăna cea dragă

îmi cad în cuvânt.

cerurile toate

au căzut în tine

luna îți străbate

ape cristaline.

stelele se-adună

în buchet de flori,

și-n adânc de ape

mie-mi dau fiori.

cine mă adapă

între lungi tăceri,

cu vrăjita apă,

între azi și ieri?

ți-am rămas dator,

și mă simt umil,

astăzi am crescut,

nu mai sunt copil.

ai rămas în vale

cu cumpăna-n vânt,

nu-mi mai ieși în cale

ca să te mai cânt.

fals cadril

s-a vărsat luna-n izvoare

într-o zi de mai întâi,

plouau stelele-n răcoare

la mine la căpătâi.

unde nimeni nu ne vede,

ne tăvăleam ca nebunii,

cuib de dor pe fânul verde,

sub cupola alb-a lunii.

și în poala dulce-a serii,

făr’ ca nimeni să ne știe

noi gustam dulceața mierii

în acestă feerie.

ochiul tău cel princiar

un izvor de dulci povești,

soare vesel pe altar,

mândro, dragă, unde ești?

unde-s ochii tăi flămânzi,

ce visau doar păsări albe,

unde-s sânii tăi rotunzi,

cei împodobiți cu salbe?

dans în doi, mințit alene,

peste cântec de clavir,

clipe dragi, trecurăți iute

sub al nopții coviltir.

peste timpul smuls din noi

ascultând un cinic tril,

într-o noapte amândoi

am jucat un fals cadril.