Postările lui Lili Crăciun (45)

Filtrează după

Troc

TRoc(Foto de aici)

Mi-am ipotecat amintirile
vechi; triste și lustruite
le-am scos pe tarabă.
Cin’le vrea
să le ia,
nu cer preț.
Mi-am amanetat visurile;
fără speranțe și regrete
am vândut toate iubirile.
Una câte una,
le-am înstrăinat
pe un creițar.
Mi-am zălogit viața întreagă
rătăcită printre stele albastre
și miros de toamnă galbenă.
Am prețăluit-o vara,
dezmembrând-o,
încasând cash.
Când m-am trezit din nebunie,
la margine de orizont de lume
mă durea ca o rană vie dorul.
Singurătatea din mine
tăcea iubirile
zuruind doi arginți.

Citeste mai mult…

Povești despre fraiereală (2)

Marghiolița cobori din autobuz, îngândurată și preocupată de cum avea să se comporte acasă. Bucuria că reușise să fie unică proprietară pe gospodăria din sat, rămasă de pe urma părinților, se risipise. Era chiar periculos ca Gheorghe să afle de partaj, chiar dacă femeia îl învârtea pe degete pe bărbatul masiv, mai mare ca ea cu vreo 15 ani. ”El ca el, dar dacă află scorpiile de surori, parcă mă văd alungată în satul prăpădit, prășind și plivind prin grădină ca să am o ceapă și un pumn de fasole de pus în oală. Phuai!, io la weceu în fundul grădinii nu mă mai întorc”.
– Margi, Margi, ce-i cu tine? Parcă ți s-au înecat toate corăbiile.
– Îh! Ce să fie vecină!?, ia probleme de familie, oftă Marghiolița din toți rărunchii, dându-și ochii peste cap. Mai bine nu mă duceam la țară. Abia aștept să ajung acasă să mă culc, am o durere de cap îngrozitoare. Așa e omul, când n-are noroc, n-are, s-a lamentat mai departe, încropind pe loc un basm.
– Dar ce s-a întâmplat de ești așa de supărată? Vecina insista, ca o babă clevetitoare. O clipă Marghiolița s-a gândit să o drăcuie, trimițând-o acolo de unde se născuse, dar s-a oprit înghițindu-și limba, aducându-și aminte că Nina era radio-șanțul cartierului. Poate nu era rău să o convingă mai întâi pe crainica de serviciu. O bârfă bine plasată i-ar fi prins bine. Ideea, răsărită în mintea perversă, își făcu loc cu iuțeală, zbătându-se să iasă la suprafață.
– Of! Nina, Nina, tu ești cea mai bună prietenă pe care o am. Ție pot să-ți spun. Numai te rog!, să ții secretă toată povestea. Mai ales Geo, dragul de el, n-aș vrea să știe prin ce trec. Știi doar cât de tare îl supără inima.
– Sunt mută, Margi, mă cunoști doar! Nici vântul n-o să afle ce vorbim, i-a promis Nina, invitând-o dincolo de poartă, pe banca de lemn așezată sub teiul uriaș din fața casei. Hai!, poți vorbi liniștită, Dumitru nu-i acasă. Intrând, Marghiolița a întors capul să nu i se vadă rânjetul, convinsă că în nici două zile va ști tot cartierul prin ce necazuri trece.
– Nina, am avut două zile de scandal îngrozitor la țară. În g r o zi tor. M-au suduit, m-au umilit, mi-au spus în față că numai ei au avut grijă de mămuca și de taica și că nu merit nici o palmă de pământ. Cu toate că știe toată lumea de ce nu m-am dus, că am evitat scandalurile și certurile ca să nu-i amărăsc pe cei bătrâni. Au vrut tot, tot, Nina!
– Ai semnat vreun act?, a întrebat îngrijorată vecina, frecându-și mâinile de bucurie la auzul telenovelei. Avea ce să macine la vorbă o lună întreagă. Povestea lui Margi o trezise la viață.
– Am semnat, Nina! Am semnat!, mai oftă o dată Marghiolița. Ce puteam să fac? Tu știi că Geo nu vrea să meargă acolo și… fără să mă apere cineva, am fost în fața unei haite de lupi. Am semnat, de proastă și de bună ce sunt, mi-a fost milă că au copii și sunt săraci. Doooamne, nu știu dacă Geo n-o să se enerveze!, Marghiolița și-a însoțit litania cu două lacrimi chinuite pe care le-a lăsat să-i cadă pe obraz, ca și cum nu le observase. Sunt o proastă, Nina, o proastă!
Lacrimile au înduioșat-o pe Nina. Era bârfitoare, nu putea să țină un secret nici până la poartă, însă avea un suflet bun și povestea lăcrimoasă, pe care a crezut-o cuvânt cu cuvânt, a făcut-o să-și dorească să devină avocatul Marghioliței.
– Lasă, vecino, nu mai plânge! În fond ai casă aici la Geo.
– Am, am, așa e. Cu toate că…și Marghiolița lăsă să cadă între ele o tăcere, ce sugera contrariul.
– Ce-i Margi? Nu te sfii! Spune!, sunt sigură că aș putea să te ajut.
– N-ai la ce să mă ajuți, dragă Nina. Și dacă îți spun, o fac numai pentru că ai promis că nu-i vei spune nimic lui Geo. Altfel…, nu vreau să necăjesc pe nimeni cu tristețile mele.
– Am jurat! Nu spun nimănui, poți fi sigură!, Nina și-a însoțit promisiunea cu două cruci mari și ochii dați peste cap, spre cer, în semn de rugăciune.
– Știu, a zâmbit șiret Marghiolița. N-am, dragă, casă, n-am nimic! Dacă moare Geo înaintea mea sunt pe drumuri. Da’ poate mor eu înainte și scap, s-a tânguit femeia.
– Cuum??, a făcut ochii mari Nina, trăgându-se mai aproape.
– Păi așa! Casa e numai a lui Geo, construită din banii de pe pământurile părinților și din moștenirea rămăsă de la prima nevastă, primite în urma partajului cu surorile lui, ca și cu frații nevestei, și pe care le-a vândut după. Că el a fost mai deștept ca mine, n-a renunțat!
– Și ce dacă! N-ai și tu un drept, ca nevastă actuală?!, s-a mirat bârfitoarea.
– Am. Că m-am interesat. Dar au și surorile lui, le știi pe ciorile alea cărora nu le mai ajunge bogăția. Iar dacă or să vrea să le dau bani ca să rămân cu casa…eu de unde o să le dau? Or să-mi dea ele doi – trei lei și… pe-aici îmi va fi drumul.
Sub tei, Marghiolița a mai montat-o pe Nina încă o jumătate de oră, atrăgând-o de partea ei, sugerând dramolete, atacând problema averii ca și cum nu o interesa, plângând, jelind, ștergând lacrimi imaginare. Nu știa cum avea să o ajute povestea pe care o inventase pe loc însă la despărțire era sigură că Nina e în totalitate de partea ei.
Câteva zile Marghiolița n-a deschis gura prin casă, cu toate că Gheorghe a tot întrebat-o ce are, de ce este supărată. A reușit să evite orice subiect despre familia ei, ca și cum discuția îi dădea dureri de cap. După numai o săptămână știa tot cartierul ce necăjită e nevasta lui Gheorghe și ce haină era familia ei de la țară. Nina își făcuse treaba cu vârf și îndesat. Lumea o căina pe stradă, privind-o cu milă. În sinea ei, Marghiolița se strica de râs. Nu lăsa să se vadă nici un zâmbet, încercând să fie gravă și tristă. Aștepta să vadă ce se va întâmpla.
– Gheorghee! Iaca am venit în vizită, au strigat de la poartă cele două surori, îmbrăcate în negru ca cioclii. Poate vine muierea ta să ne deschidă, că nu-i șchioapă și nici n-a muri!
Marghiolița s-a uitat la Gheorghe cu reproș, fără să spună nici un cuvânt.
– Du-te Margi, du-te!, a îndemnat-o, blând, Gheorghe. Și să nu spui nici un cuvânt, indiferent ce o să auzi.
Ce a urmat a lăsat-o pe Marghiolița cu gura căscată. Nu-și imaginase așa un deznodământ rapid. Scorpiile aflaseră de prin sat că Margi, cum o alinta prostul de bărbat, rămăsese numai cu chiloții de pe ea, lăsând totul familiei din satul prăpădit din Teleorman, de unde se trăgea, și veniseră val – vârtej să-i spună târtanului, care se însurase cu amanta când încă prima lor cumnată nici nu se răcise, să nu cumva să-i lase ceva sărăntoacei. Albie de porci au făcut-o, aducându-i aminte cum se aținuse după Gheorghe încă de pe vremea când era însurat, învinovățind-o moral de moartea primei neveste.
– Da’ voi cu ce drept vă băgați în familia mea?, s-a stropșit la ele Gheorghe. Margi n-a cerut niciodată nimic, cu toate că ea are grijă de mine, de casă și grădină, nu voi. Ați venit vreodată să mă îngrijiți? Faceți voi ceva de mâncare pentru mine?, glasul lui Gheorghe răsuna până la capăt de uliță. O venă i se zbătea pe tâmpla dreaptă.
– Geo, n-am nevoie de nimic, s-a apărat, șoptit, Marghiolița, lăsând capul în jos, ascunzându-și ochii, de frică să nu-i trădeze satisfacția. Nici nu sperase că lăcomia tâmpitelor de surori o va ajuta în planul pus la cale cu migală. N-am cerut nimic și nici n-am să cer. Dă-le lor tot și să terminăm odată!, s-a rugat de Gheorghe, prinzându-l duios de mâneca flanelei.
– Știu, Margi, tu ai un suflet de aur. Iar voi, ia cărați-vă la casele voastre și să nu vă mai prind pe aici!, le-a alungat Gheorghe pe surori, care se înnegriseră și mai tare sub broboadele cenușii. Cu averea mea fac ce vreau!
Așa a aflat Marghiolița că Gheorghe, după ce aflase, la rându-i, de la secretoasa de Nina povestea inventată pe banca de sub teiul uriaș, o observase câteva zile și, convins că Margi a lui este cea mai cinstită și bună femeie din lume, a mers glonț la notar cerându-i să facă un testament în care nevasta avea să-i fie unică moștenitoare. Probabil ceva transpirase și la scorpii de veniseră întins să-i ceară socoteală. Deh, gura Ninei! Iar de la testament până la inima care s-a oprit într-o după masă, n-a mai fost decât un pas. În câteva luni, Marghiolița putea să se laude că avea două case, obținute cu câteva lacrimi, prefăcătorie și multă minciună.
Ce avea să facă cu ele? Încă nu avea un răspuns dar știa că trebuie să inventeze încă o poveste, să mai prostească pe cineva. Pensia nu i-ar fi ajuns să trăiască ca o doamnă, după cum se obișnuise în ultimii zece ani, iar în produsele de la țară, venite de pe terenul dat vecinilor să-l muncească, n-avea nici o bază. ”Să treacă și parastasele și am să mă gândesc la o soluție”, și-a acordat un răgaz de un an Marghiolița, numărând teancul de bani pe care-l găsise într-un sertar, pus acolo de Gheorghe pentru niscaiva doctorii, în caz de boală.
(Va urma…)

Citeste mai mult…

Povești despre fraiereală

sat-comoara-teleorman(Foto de aici)

Marghiolița, femeie alunecoasă, își asigurase bătrânețile.

– Ce știți voi cât de rău o duc?!, s-a văitat, ștergându-și, cu mâneca bluzei din silon, o lacrimă imaginară,. Mă amenință din trei în trei zile că mă dă afară. Unde să mă duc? Mă invidiați că stau într-o casă mare, aproape de București, în cartier numai de domni cu bani? Însă habar n-aveți câte trebuie să îndur. Casa-i a lui, moștenire de la nevasta dintâi, eu ce drept am acolo? N-ați văzut că nici nu vă suportă în vizită? Că nu vine cu mine la țară? Vai de sufletul meu!

– Dar de ce trebuie să facem și partaj?, s-a împotrivit nevasta fratelui mai mare. Nu-i de ajuns că ai un drept la casă, alături de ceilalți? Cam multe vrei tu, Marghiolițo, fără să fi venit prea des pe aici când trăiau ăi bătrâni! Deh, erai cucoană, ce să cauți la țăranii din Teleorman!

– Vezi, frățioare, vezi de ce? Uită-te cum mă privește și cum vorbește muierea ta! Ea, care nici măcar n-are dreptul la averea mămuchii și tăicuțului, ea comentează. De asta vreau să fiu singură pe acte, acum poate înțelegeți. Da, am o bucată din casă dar dacă mă mut aici pot să mă aștept să vină una din ele în fiecare zi să mă amenințe sau să-mi vorbească urât. De asta am eu nevoie, femeie bătrână, trecută binișor de 50 de ani?, s-a alintat Marghiolița Oricum, la moartea mea tot vouă vă revine totul, că doară n-am să iau averea în mormânt. Cum pe mine nu m-a învrednicit Dumnezeu să am un copil…, o altă lacrimă s-a scremut să-i brăzdeze obrazul, întinzându-i fondul de ten ieftin cu care-și smolise pielea ce nu mai era de mult netedă. Buzele, date din belșug cu roșu carmin, se schimonoseau în forme ciudate, trezind mila celor doi frați, cu toate privirile ucigașe cu care-i săgetau nevestele.

– Tu să taci, Ileană!, a ridicat tonul Costică, punând capac cârcotelilor muierii, care n-avea nici un fir de încredere în bucureștenizata fandosită. N-ai treabă la găini? Vasile, tu ce zici? Nu te uita și tu la a ta, zi ce vrei tu! Ești de accord să facem partaj și să-i lăsăm totul Marghioliței, ca să stea liniștită că are un loc unde să tragă, fără să-i fie frică că or veni astea să o ia de plete?

– D-apăi io aș zice că da, a încuviințat și Vasile, ferindu-se de ghiontul cu care-l împungea în spate nevasta-sa. Are și ea dreptate, când s-o duce, tot a noastră sau a copiilor noștri va fi. Oricum, noi avem căși.

În drum către casa în care locuia cu Georgică, Marghiolița zâmbea tâmp la soare, legănându-se în hurducăturile microbuzului care trecea peste gropile din asflat ca prin brânză. Nici nu-și imaginase că va fi atât de ușor să-i ducă de nas. Plecase hotărâtă să pună mâna pe gospodăria de la țară. Georgică habar n-avea la ce-i umbla mintea, îl aburise și pe el că-i tare necăjită pentru că frații vor toată casa moștenită de la părinți. Nici n-avea de gând să-i spună că-i proprietăreasă absolută, avea ea un plan și cu el.

Zâmbetul perfid cu care Marghiolița semnase la notar partajul putea fi afișat la gazeta de perete de pe vremuri, la secția ”așa nu”. Încă îl avea la plecare, chiar dacă afișa o bucurie reținută, ferindu-și privirea de cumnate. Ce avea să facă cu casa nu hotărâse. Trecuse de mult vremea când avea ceva valoare. Chiar dacă era la o aruncătură de băț de Dunăre, în mijlocul unei livezi de meri, pruni și cireși, care se întindea pe câteva mii de metri pătrați, nu mai erau cumpărători. Ochise însă o familie de săraci de prin vecini, cu pământ puțin, și-și făcuse planul în minte. Avea să le dea grădina să o muncească, cu condiția să aibă grijă de casă și să-i vândă partea ei de produse. Iar dacă va găsi cumva vreunul care să-i dea cât voia…, ”să creadă proștii de Costică și Vasile că vor moșteni de la mine mai mult decât praful de pe tobă când voi muri. Dare-ar boala în ele de cumnate, cât pe ce să-mi strice afacerea!”

”Oricum, printre țărănoii ăia din satul uitat de lume în care m-am născut, n-am de gând să trăiesc. WC-ul în curte!, s-a strâmbat disprețuitor Marghiolița. Să văd în ce fel îl prostesc și pe Georgică să-mi lase casa. Că nici el n-are copii și e clar că se duce înaintea mea. Când am pus mâna pe el, acum zece ani, era deja un moșneag. Doar n-o să-l moștenească nenorocitele lui de surori care din curvă nu m-au scos”, se gândea diabolic Marghiolița, cu ochii pe geamul microbuzului, în timp ce mintea îi țesea febril episodul ”Prostirea lui Georgică”. Dacă reușise să pună mâna pe gospodăria părinților, jelindu-se că are un nebun de bărbat care o poate arunca în orice clipă în stradă numai cu chiloții de pe ea, cu Georgică era sigură că va fi ușor.

(Va urma…)

Citeste mai mult…

Vise tăcute

DSC00283
Aș vrea să fug, să rătăcesc în mine
În noi speranțe albe să m-ascund,
Să mă trezesc la orizont de lume,
Și lacrimile-n zâmbet să le sting.

Aș vrea să pot să regăsesc cărarea
Pierdută fără vrere într-o toamnă,
Să mă-nsoțesc în suflet cu uitarea,
Fără să știu tristețea ce înseamnă.

Aș vrea să mă transform la infinit
În fericire, far arzând în noapte,
Să îmi ucid dorurile de-absolut,
Descătușate-n zi de-amare șoapte.

Aș vrea să fiu tot ce am vrut să fiu,
Ce vreau să simt când clipa e tăcere,
Să mă primesc în visu-mi argintiu,
Chiar dacă uneori sunt doar durere.

Citeste mai mult…

Dragoste cu ștaif de mahala

 AA maci(Foto de aici)

Marghiolița Apopii își frământa de zor capotul din matase naturală, cu flori de maci roșii aruncați pe la poale ca într-o poezie. Își lepădase hainele cernite, dându-și pe față cu un strop de apă rece ca să se învioreze și un pic de ruj. Nu-i era de faptul că îmbătrânise și se smochinise cu încă un an. Dă-o dracului de vârstă, ea tot tânără și frumoasă se ținea. Îi era numai ciudă că dobitocul de Gheorghe, taman când o ceruse de nevasă, dăduse colțul.

– Idiotu’ naibii, se oțărî Marghiolița la poza înrămată, așezată artistic pe dulapul din bucatărie, printre farfuriile pregătite pentru pomană și cratițele duhnind a sarmale. Că-i murit, nu-i mari scofalî, Gheorghi, cî șhî așă nu era marî brînzî di capu’ tău. De-alde tini găsăsc angros, cum zîc aiștia bogațî. Cî nici mari barbat noaptia nu iarai, vai di mămăliga ta. Da’, băi, boule, nu putei s-o faci și tu luna viitoarî după șhi ni punieam chirostiile? Amu io șhi dracu’ fac? Vin tăntălăii tăi di copchii, carî sî dau cî-s injineri prin Spania cu tăte cî știe tăt satu’ că-s mulgători di căpșuni – dacî n-or hi hoți – șhi m-or da afarî din casî. Iaca, asta nu-i ghini, Marghioliță. Să mă apuc cât încî măi pot sî caut prin sertari! Oare răpshiugosu’ ista di moșneag n-o strans vo’ doi- trii euro dî zîli negri? Când or sosî descreierații șhia, pi-aici țî-o hi drumu’, Marghiolițo!

– D-apoi ci faci aice, dragă Marghioliță? Nasul lui Vasile, frate drept, dar drept – drept cu Gheorghe, mai mare cu vreo zece ani decât răposatul, apăru obraznic și misterios de după ușa bucătăriei iar după el, la o bună bucată de vreme, vocea căpătă și un trup burduhănos, asortat cu o față vărsată de vânt, plină de bube mari și adânci cât craterele din drumul din fața casei.

– Șhi sî fac, măi Vasili, vărsă o lacrimă Marghiolița, mângâind cu duioșie poza soioasă de pe dulap. Îl plâng pi bărbatu-mieu, cî tari drag ni-o fost. Șhi mă fac, Vasili, șhi mă fac!!!, se tângui Marghiolița, lăsându-și pletele, un șir de sarmale răsucite pe lângă gât, să se odihnească duios pe umărul lui Vasile. Vasili, io mă omor, Vasîliii! Cî nu măi am la șhi trai.

Trupul planturos al Marghioliței să lăsă romantic strâns de brațele groase și cărnoase ale bărbatului, capotul alunecă de capul lui într-o parte dezvelind coapse iar în ochii bărbatului luci o dorință cavalerească de a o trânti pe Marghiolița printre tavile de colivă și lumânări.

– Marghioliță, amu dacă s-o dus s-o dus. Inima, bat-o vina. Nu-l mai plânge. Nă-i rămâne pe drumuri, fimeie așa de iubitoare cum ești, o consolă Vasile, adunând-o mai aproape de el, înjurând în gând burta care îl împiedica să-i simtă țâțâle. Tăt neamul știm cât l-ai iubit.

– Of, of, of, Vasili!!, și io v-am iubit pi tăți. Tăt neamu’ lui Gheorghi mi-o fost drag da’ mai ales tu, mai apucă să spună Marghiolița, alintându-se și fluturând două gene către bărbatul cuprins de fierbințeală, când doi zdrahoni de băieți de vreo 30 de ani, înalți cât ușa, cu părul dat cu gel din belșug, în blugi tăiați în zeci de locuri, se năpustiră în ușa bucătăriei.

– Bade Vasile, ce caută vagaboanda asta în casa lu’ tata?, urlă cel mai mare dintre ei. De patru ani dă târcoale pe aici, sperând s-o ie de nevastă și să-i facă acte.

– Măi, copii, măi! încercă Vasile să-i îmblânzască, dându-se mai în lături de lângă Marghiolița. Bine ațî vinit, mai răpidi v-aș zîci, cu tăte că-i cam târzîu. Da-n rest? Abia am pus țărnă piste tată-tu și voi numa la avere vi-i gândul. A fost fimeia lui! Patru ani, cu acti sau fărî. Viniți voi la spartul târgului, când tat-tu nici nu pute să mai iasă din sicriu ca să vă deie două scatoalcî, fiincă ave o tonă de pământ deasupra, și faceți ordini?

– Lasă-i, Vasîli, ce știu iei?, se boci Marghiolița cu sughițuri, făcându-și cu evlavie o cruce mare, ștergându-și ochii cu mâneca de la capot. Cu un ochi privea mânioasă spre cei doi și cu un altul îl drăgălea pe Vasile, văduv de vreo zece ani.

– Tu să taci, rapandulă!, se răsti și cel mic. Că știe tăt satul că te-ai întins cu care te-o vrut dar numa din când în când, nu te-o vrut nici unul de tot. Numa iaca că și tata o crăpat mai înainte să-l prostești să te ieie de nevastă și să-ți facă acte pe casă. Ieși afară, curvă ce ești!, mai urlară cei doi, trezind din sforăit două babe care adormiseră pe lavița din spatele sobei, amețite de căldură și de clondirul de rachiu pe care-l strângeau cu dragoste la piept.

– Vasiliii!!, strigă Marghiolița, dând ochii peste cap a leșin, implorând apărarea onoarei, zdruncinată de cuvântul rapandulă pe care nu-l înțelesese.

– Apăi, măi nevolnicilor!, tună glasul lui Vasile, carnea de pe el clocotind de mânie dar și de drag. Să n-o jigniți pe femeia asta care-i un înger! Am găsit-o mângâind poza lui tătine-tu, cu toate că și ăla era un prost dacă o murit. No, dacă așa stă treaba, iaca vă arăt că Marghiolița nu e nici vagaboandă, nici rapan…, ranad…, nu știu cum i-ați spus. O cer io de nevastă acum, e bine? Și va fi tot aici, în familia asta, fie că vreți sau nu. Marghioliță, strângeți bulendrele și hai la mine acasă, de azi ești nevasta mee! aa floro(Foto de aici)

În fața dulapurilor de haine, Marghiolița rânjea satisfăcută la chiloții tetra și la bluzele din elastan care-i mulau rotunjimile. Va fi nevastă! Chiar dacă Vasile…nu era..”Da lasă, satu-i mare, de iubit pot iubi pe oricine. Însă fără casă…”, se consolă Marghiolița, cu degetele scormonind febril prin toate cotloanele după euroii pe care știa că-i ascunsese Gheorghe.

Citeste mai mult…

Și cine-ar fi să mă priceapă

A ploiae 1 (Foto de aici)

Să tac? Cine m-ar înțelege
Că sunt altfel,
Și cine-ar șterge
Ploaia din sufletu-mi, cernută
Peste durerea-mi neștiută.

Să spun? Și cine m-ar ascunde
Printre tăceri
Și versuri surde,
Găsind, dincolo de cuvinte,
Iubirile care-mi sunt sfinte.

Să fiu? Ce-i pasă lumii-ntregi
Dacă exist
Printre pribegi,
Cătând un sens în dor nebun,
Rătăcitor pe-un veșnic drum.

Să cred? Când sunt spunând, tăcând,
Tristă paiață
În vers cântând,
Oglinda îmi răspunde-absurd:
– Taci!, poveștește-te în gând.

Citeste mai mult…

Niciodată absolut

Îngemănate,
raiul și iadul
viețuiesc absurd
în sufletul valsând
într-o existență duală.

Bucurie și suferință;
fericire și durere;
lacrimă și zâmbet;
iubire și ură;
toate-s de-o clipă.

Și iar de la capăt:
îngemănare…
salvarea e-n tine,
ca într-un vis viu
despre moarte.

Citeste mai mult…

Prizonieră în suflet

 DSC00254

Înlănțui în durere gânduri sfinte,
sacre cuvinte;
strâng cu sfială doruri ce mă plâng
și-n zori mă frâng.

Înlănțui amintiri vechi ce-s deșarte
în vers de noapte;
mă-mbăt în lacrimi și iubiri apuse,
tristeți nespuse.

Înlănțui infinitul și îl transform în piatră,
în altă soartă;
îl cânt pe strune de vioară și-adun ploi
în poeme noi.

Înlănțui obosită, furtuni care-s absurde
fantome surde;
rătăcind dimineața, în valuri ce-s târzii,
și-n poezii.

Mă-nlănțui, necuprinsă, pe mine în trecut
cu umbre de-absolut;
și m-arestez în mine, lăcătuind secrete
azi desuete.

Citeste mai mult…

Dileme

DSC00490
Filosofez vorbind, ca să nu tac,
Și tac vorbind, înlănțuind păreri;
Înlăcrimată-n zori, eu mă prefac
Zâmbind cu sufletul plin de dureri.

Spre nicăieri alerg ca să ajung,
Sperând să povestesc în absolut
Tot ce apare-n dorul meu nătâng,
Iubiri tăcute, stinse-ntr-un trecut.

În vis de noapte lungă mă aștepți
Să ne vorbim în nesfârșite ceruri,
Apoi dispari prin stele și mă cerți
Tăcând, cu lacrima pitită-n nouri.

Cine-ar putea să spună ce mai sunt,
Și de-ar tăcea, aș mai putea să fiu?
Când visele sunt aburi de pământ
E greu să nu observi în jur pustiu.

Aș spune, dar nu pot decât să tac,
Și aș tăcea pe veci chiar de vorbesc;
Să povestesc sau nu, ce pot să fac
Când ploi cumplite mă adăpostesc?

Citeste mai mult…

Valsul florilor

2015-04-24 12.56.02
Ieri, un puf de păpădie
Mi-a soptit încet, în taină,
Să-l aștept, c-are să vie
Cu vara pitită-n haină.

2015-04-24 12.55.00
Liliacul din grădină
Mândru și semeț, în floare,
Umple cerul de lumină
Și tril de privighetoare.

IMG_0412
Dintr-un colț, două narcise,
Îmi zâmbesc ștrengar. Haihui
Mă întrec cu ele-n vise
Făr’să spunem nimănui.

IMG_0746
Se deschide către soare
Și laleaua pastelată,
Cu poale verzi la picioare
Și cu fața-îmbujorată.

lili copaci infloriti 001
Din cireș, răsar voioase
Două mierle vorbărețe.
Aromind în flori frumoase
Dau primăverii binețe.

Citeste mai mult…

Altar

rugaciunea4-258x300(Foto de aici)
Mă-nchid în mine ca-ntr-o mânăstire,
Mărturisind iubiri strânse-n povești,
Și te implor smintit să mă vestești,
Închizând ochii-n zori ca o sfințire.

Când povestesc amar de vise frânte,
Îmi rătăcesc genunchii prin mătănii;
Mă-mbăt în amintiri prinse-n vedenii
Și mă închin cu dor și lacrimi sfinte.

Știu, sunt furtună grea sau cer senin,
Sunt raiul pur, sunt iadul deopotrivă,
Mă lupt în noapte cu demoni, captivă,
Și-n zori zâmbesc la chipu-mi cabotin.

Mă-nchid în suflet ca-ntr-o rugăciune
Nespusă-ntr-un altar ce-ascunde taina;
Și deschid ochi-n zori să alung spaima
Că l-am pierdut pe Dumnezeu din mine.

Citeste mai mult…

Rugă-n prag de sărbători

1979337895?profile=RESIZE_1024x1024Se-adună anii. Tu, absent,
lipsești în seara de Ajun;
eu te implor, în dor nebun,
să te întorci! Ambivalent

exist. Deși n-aș vrea să fiu
într-un destin rece și crud,
sunt blestemată. Nu mai știu
să te găsesc; și-n zori aud

vânt și pustiu. Iar de, râzând,
privesc la cerul orb și surd,
sufletu-mi este trist. În gând,
m-ascund în rătăciri, absurd.

Se-adună anii. Tu, absent,
zâmbești în stele. Neștiut
răsai, trecând din absolut
într-un prezent ambivalent.

Citeste mai mult…

Goluri peste suflet

goluri(Foto de aici)
Am ținut prizonier un întreg univers
Și, în palmele-mi reci, bolta de stele;
M-am trezit în durere cântată în vers
Și pe strune cu lacrimi amare și grele.

Am crezut idiot, și-am sperat absolut
Și-arogant, refuzând să-nțeleg relativ;
M-am trezit anonim, peste zări neștiut,
Un poet trist, smintit, și în toate tardiv.

Nu găsesc infinitul, chiar de-l caut avar,
Nu mai văd nemurirea la capăt de drum,
Mă trezesc în tristețe și adorm în calvar
Ascunzând amintirea în visare și scrum.

Poate-am fost fericită odat’, nu mai știu,
Poate zâmbetul meu a clădit universuri,
Azi mă simt o paiață, nebună-n desfrâu
De cuvinte, ce cheamă cumplite eresuri.

Citeste mai mult…

Hoții de cozonaci și găurile din pască

pasca(Foto de aici)
– Marie, după asta mică să te uiți, că-i dracu gol!, fulgera tata, îndreptând acuzator degetul arătător spre fetița scundă, îmbrăcată mai tot timpul în pantaloni de trening și un tricou lălâu ce rămăsese mic surorii mai mari. Doi ochi vioi și iscoditori și o gură ce se lățea a râs și când nu era nevoie, erau dovada vie că bărbatul nu vorbea în dodii.
”Asta mică” eram eu. Întrucât destinul sortise să fiu mezina familiei Crăciun, niciodată n-am fost mare. Cu cât mă mândream că sunt mai mare, cu atât creșteau și frații mei, luându-mi-o tot timpul înainte. Am rămas, chiar și astăzi când firele albe se împletesc cu cele negre, depășindu-le de mult ca număr, fata cea mică.
– Las-o Ioane, că am alergat-o azi ca pe hoții de cai. Dacă-i cea mai mică, are și mai puțin de învățat așa că în ea îmi este nădejdea, mă lăuda mama.
– E obraznică cât ăștialalți doi la un loc. Cu siguranță se gândește cum să înfulece pe ascuns din ce faci tu pentru paște. Să fii cu ochii pe ea!
Avea dreptate tata. Nu era secundă lăsată de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc cum să o păcălesc pe mama și să mănânc cozonacul proaspăt și aromitor, atunci când îl scotea rumen și cald din cuptor. Se rupea fâșii – fâșii și, proaspăt, se topea în gură. Nu puteam să înțeleg! Cum să poți să te abții până în noaptea de Înviere când strada era îmbrăcată nu numai în flori de corcoduș și cântece de păsări gureșe ci și în zecile de tăvi de cozonac, care circulau între vecine ca un mesaj secret? Printre mirosurile de iarbă crudă, de zarnacadele albe sau galbene și de zambile albastre, în apropierea sărbătorilor strada mea te amețea cu arome de nucă, rom, stafide și rahat. Nu era familie de pe stradă în care să nu se coacă pască și cozonac. Veneau sărbătorile iar Învierea lui Isus trebuia întâmpinată cum se obișnuia din bătrâni. Mă bucuram de sărbătoare însă în același timp știam, urma să înghit în sec zile în șir. Nu aveam voie să ne apropiem de minunile scoase din cuptor până când nu veneam de la slujba de Înviere.
Pe vremea aceea, cel puțin pe strada pe care locuiam, în dealul Oprișenilor din Fălticeni, nu se pregătea cozonac și pască decât o singură dată pe an, de Paște. La Crăciun se făceau tot felul de prăjituri, cornulețe, checuri, la revelion mama ne făcea întotdeauna un tort uriaș, dar cozonacul și pasca erau prăjiturile cu care mă întâlneam numai de paște. Tocmai de asta interdicția de a nu mânca decât după slujbă mi se părea o crimă. Mai pe urmă, când anii și viața m-au obligat să trăiesc și prin alte orașe, am aflat că se coace cozonac și de Crăciun, nu numai de Paște.
”Facerea” cozonacului era un ritual, pe care cu greu îl înțelegeam. Multă vreme n-am avut curajul să fac cozonac, am considerat că este un secret deținut numai de adevăratele gospodine, printre care nu mă regăseam. Un secret la care nu aveam acces. În Joia mare, după ce veneam de la Denie, mama ne punea să spargem nucile și să le dăm prin mașina specială de nucă. Îi trebuiau dis – de – dimineață, când încă noi ne mai visam Ilene Cosânzene, suspinând mult prea devreme după Feți – Frumoși. În timp ce noi ne hârjoneam, spărgând nucile cu ciocanul ca într-o joacă, le curățam, numărându-le ca Pristanda – un miez în farfurie, unul în gură – , mama freca multe gălbenușuri, peste 20 – 30 cu o lingură de lemn și un strop de sare.
– De ce faci asta, mamă?
– Ca să iasă cozonacul mai colorat, îmi explica mama, fără să mă lămurească. ”Ce legătură o fi între sare și culoarea cozonacului?”, mă întrebam, fără a avea curajul să-i cer alte amnunte. Culmea e că azi tot așa procedez și eu când fac cozonac, frec gălbenușurile cu sare de cu seară, fără să fi aflat vreodată o explicație clară de ce trebuie să o fac.
La Fălticeni stăteam tot la casă dar ne boieriserăm, nu mai aveam cuptor cu vatră, așa cum am avut la bunica, în satul în care am locuit în primii mei ani din viață. La aragazul cu butelie, de care mama era tare mândră, era imposibil să coci câteva zeci de tăvi de cozonac și de pască. Așa că ai mei, ca și alți vecini de altfel, apelau la cele vreo câteva cuptoare care încă mai existau la vreo două – trei case. Strada devenea zgomotoasă în vinerea de copt cozoncac, o forfotă nesfârșită, un dute-vino pe care nu-l vedeai în celelalte zile. Femeile se întâlneau și își făceau programare la gospodinele care dețineau ”soba” misterioasă din lut ars, ce înghițea în pântecul ei generos zeci de tăvi de cozonac și de pască. Bărbații duceau lemne la cuptor, femeile duceau tăvile învelite în ștergare albe, să nu ”răcească aluatul” sau mergeau să le ia, după o oră de stat în fiebințeală. Pe stradă răsunau vorbe de clacă și răsetele gospodinelor, îmbrăcate în capoate înflorate.
– Cum ți-a ieșit aluatul?
– D-apăi, anul ăsta nu prea grozav. Nu știu ce mama huciului a avut făina. Nu mi-au crescut așa de grozav ca altă dată. Ție?
– Așa și așa. Însă n-am nici o frică, se vor mânca. Am lăcuste care abia așteaptă.
– Și la mine. Hai, spor la treabă, vecino!
După ce se rulau cozonacii, în burta cărora se depunea nuca, amestecată cu lapte, zahăr și câteva linguri zdravene de cacao, tăvile erau lăsate la crescut în casă, cu ușile și ferestrele închise.
– Nu mai umblați pe ușă, obraznicăturilor. O să se lase aluatul și va fi vai de fundul vostru!, ne amenința mama, de parcă cozonacul putea răci sau să facă gripă.
La sfârșit, mama se apuca de pască. Frământa bine câteva kilograme de brânză de vaci cu zahăr și esențe, punea înăuntru și stafide, muiate de cu seară în rom, și se apuca să aranjeze totul în tăvi dreptunghiulare. O bucată de aluat – tot din acela din care făcuse cozonacul – era întinsă cu sucitorul cât mai subțire. Foaia îmbrăca fundul și pereții tăvii. Apoi se întindea o altă foaie, din care se rulau frânghii de aluat, împletite câte trei și se puneau de-a lungul și de-a curmezișul tăvii. După ce se odihnea aluatul la căldură, crescând în tavă ca prințul din poveste, în ochiurile rămase libere mama punea brânza, pe care nu uita să o fățuiască cu o pensulă muiată în câteva ouă, bătute bine cu telul. Apoi alte frânghii răsucite înconjurau tăvile, peste brânză, iar pe mijloc facea o cruce din aluat. Din nou înghițeam în sec, îmi plăcuse brânza de vaci de mică dar după aceea, îmbogățită cu mirodenii, cu zahăr și stafide, îmi lăsa gura apă.
Chiar dacă majoritatea tăvilor de cozonac și pască luau drumul cuptorului vecinilor, mama păstra două tăvi de cozonac și una de pască pe care le cocea la cuptorul aragazului.
– De ce te mai chinui, Marie?, întreba nedumerit tata, an de an, de parcă n-ar fi știut răspunsul.
– De ce, de ce?, se enerva mama. Ca să miroase și la noi frumos în casă, Ioane! Ți-o repet de ani de zile.
– Cine să vă mai înțeleagă pe voi? Muieri… lăsa tata o concluzie neterminată, dând din mână.
Avea și n-avea dreptate mama. Și dacă n-ar fi copt nici o tavă de cozonaci acasă, mirosurile îmbietoare se împrăștiaseră în toată casa, încă de pe când frământa aluatul pretențios. Numai că, atunci când se apropia momentul în care cozonacii și pasca trebuiau a fi scoase din cuptorul aragazului, aromele deveneau dumnezeiești și mă bucuram de hotărârea ei.
Spre seară, frântă de oboseală, cu cearcăne la ochi, mama punea cozonacii și tăvile cu pască în holul mare, pe unde era intrarea principală în casă. Ușa principală se deschidea arar, numai la sărbători mari sau când venea popa, de Crăciun și de Paști. Acolo, în camera căreia noi îi spuneam verandă sau sală, era biblioteca noastră de cărți, în spate un dulap unde mama ținea vesela ”de bună” și o masă mare. Pe masă erau depozitați cozonacii și pasca. Un rând aliniat și cel de deasupra inves, de-a curmezișul. Apoi altul și altul…(”să nu se cruzească, mamă!)”. Înveliți în hârie albă și acoperiți cu ștergare. În verandă era raiul meu. Numai dacă crăpam nițel ușa, mă amețea mirosul.
– Să nu te prind prin sală că o iei!, mă amenința iar mama. Nu ne atingem de ei decât după ce venim de la biserică, clar? Nu suntem păgâni!
– Nu mă duc mamă, o linișteam eu.
– Lasă că văd eu cum îți lucesc ochișorii. Vezi, vezi!
După ce mama se culca, întrucât a doua zi se trezea la fel de devreme ca să facă sarmalele și ciorba, salata boeuf și chiftelele în ceapă fiartă în oțet și asortate cu maioneză și măsline, dar și friptura de miel, mă duceam tiptil, ca un hoț, în verandă. Dădeam deoparte fiecare rând de cozonaci până ajungeam la rândul de dedesubt. Luam din dulapul cu veselă un cuțit, îmi tăiam o halcă uriașă de cozonac, neuitând să așez din nou rândurile, ca să nu se cunoască că a umblat cineva pe acolo. O înfulecam pe nemestecate afară, pe prispă, în aerul rece al nopții de primăvară și în lătratul vesel al cățelului, mormăind de plăcere.
– Nu fi rea, dă-ne și nouă!, mă rugau frații mei, care îmi știau îndeletnicirea de la fiecare paște.
– Dacă-și dă seama mama?, mă întreba soră-mea, temătoare.
– Când? Mâine nu-și vede capul de treburi și mâine noapte mâncăm cât vrem, după ce venim de la biserică. Oricum, până ajunge mama la ultimul rând de cozonaci…
Nu eram mulțumită numai cu furtul de cozonac. Îmi înfigeam lăcomia și în pasca mamei. Și, cum nu-mi plăcuse niciodată modul cum se cocea aluatul de la pască, decupam cu cuțitul numai pătrațelele de brânză, lăsând găuri negre, înconjurate de bucăți de aluat împletit.
Am bănuit întotdeauna că mama știa. E imposbil să nu-și fi dat seama că cineva îi ciopîrțește din pască și că rândul de cozonaci de dedesubt nu mai era întreg. Dar s-a prefăcut ani întregi că n-a știut. Ne spunea în fiecare an că n-avem voie să mâncăm decât după Înviere, noi ne prefăceam că o ascultăm și, de vineri până sâmbătă noaptea, făceam să dispară doi – trei cozonaci în burțile noastre de copii pofticioși. Cât despre găurile de la pască…

(Povestea a fost publicată și pe blog: http://justitieoarba.com/)

Citeste mai mult…

Paștele copilăriei mele

Imagine

Satul în care m-am născut își punea haine noi în perioada Paștelui. Casele se primeneau, varul alb sau galben strălucea pe pereți plin de prospețime, pe garduri stăteau la aerisit mândrele covoare bătute la furculiță cu motive naționale, perdelele erau apretate și călcate așteptând să fie agățate din nou la geamuri. Grădinile fuseseră și ele sub lupa harnicelor gospodine care scoseseră dintre straturi buruienile și semănaseră legumele. Ceapa și usturoiul, puse în strat încă din toamnă, își scoteau timid capetele din pământ ițindu-și frunzele lungi spre soare. Primăvara se înstăpânea peste dealuri și peste păduri ca o regină mult așteptată.

În grădina bunicilor mei copacii înfloriseră și ei iar florile lor albe și roz mă îmbiau să mă cațăr până hăt în vârf și să visez că acolo e casa mea, construită din flori parfumate, spre disperarea Bătrânului care scotea din când în când capul pe geam și striga cu glas tunător: ”dă-te jos, ghizuroaică, ai să-ți rupi picioarele”. Cum să mă dau jos când florile îmi făceau cu ochiul să stau printre ele și să le cânt! Glasul meu se auzea până la zece case depărtare spre disperarea vecinilor care îi spuneau mamii cu ironie că la cât lălăi ar trebui să mă fac cântăreață. Mă simțeam ca o mierlă într-un copac care anunță prin triluri primăvara.

Pentru mine, în copilăria atât de îndepărtată, Paștele însemna rochița nouă din catifea și pantofiorii de lac cu care mă făleam la biserică, în fața copiilor în noaptea de înviere, mersul la denii în fiecare seară în care mai mult ne hârjoneam decât cântam, de multe ori admonestați de părintele care nu știa cum să ne mai stăpânească hlizeala, însemna învârtitul pe lângă mama să văd cum colorează ouăle și înghițitul în sec când erau scoși cozonacii și pasca din cuptorul de lut, fără a avea voie să mă ating de ei înainte de a veni de la biserică, putând să-i gust numai după ce luam lumină și cântam ”Hristos a înviat”. Dar peste toate, Paștele însemna iujul cel mare, care poposea în sat ca un străin venit dintr-o poveste în vizită, să ne învețe bucuria zborului.

Mama frământa aluatul de cozonac într-o covată uriașă de lemn, pusă pe jos în bucătărie. Mâțele erau alungate din casă în ziua ”facerii” cozonacului căci aluatul era pretențios și nu era nevoie de vreun botic de pisică prin preajmă care să-și bage mustățile prin oala cu lapte sau în cea în care se băteau gălbenușurile puse de cu seară cu sare. Se scula la patru dimineață și pe când mijeam și eu ochii a trezire, vedeam cum aluatul era aruncat în sus, trântit tare în covată ca să se frăgezească. Și din nou frământat și din nou aruncat și trântit, ore întregi ca într-o rugăciune, căci mama stătea în genunchi în fața covatei. Când aveam impresia că se va prăbuși de oboseală, o zăream făcând deasupra aluatului semnul crucii și știam că ce a fost mai greu se terminase. Aluatul se punea la crescut, acoperit cu o pânză de casă, țesută din in care se întindea peste făcăleți lungi așezați de-a latul covatei pentru ca aluatul să nu întâlnească pânza. Peste pânză mama punea perne, să nu răcească minunea care avea să se transforme în cozonacii pufoși, plini de nucă și rahat. Apoi covata se punea pe patul din apropierea sobei în care ardea molcom focul.

Cocea mult mama căci stăteam în aceeași curte cu bunicii și cu fratele mai mic al tatii, holtei. Bunica se învârtea și ea în jurul mamii, o ajuta la spart nucile, îi dădea făina sau uleiul la mână dar cea care zdruncina covata și aluatul parcă cu dușmănie, era mama. Eu, pentru că eram doar un dop de fată încă la grădiniță, eram scutită de la muncile grele, mă mai trimitea mama în sală după rahat sau esențe dar în rest îmi vedeam de joaca mea prin curte, atunci când nu mă cățăram prin copaci. Bietele găini, era jale dacă intrau pe mâna mea, le fugăream de colo – colo, mă războiam cu rațele și gâștele și fugeam pe uliță, sărind de pe un picior pe altul, oprindu-mă la fiecare stâlp să număr câte berze au venit din țările calde.

Câteodată mama mă trimitea la singurul magazin din sat să cumpăr sifon, abia căram după mine sticla grea, mai ales la întoarcere. Dar eram fericită să mă duc la Sifonărie în zilele dinaintea Învierii căci în sat căscam ochii la asamblarea iujului cel mare, care avea să ne bucure în perioada sărbătorilor. Așezat în mijlocul satului pe un teren viran, iujul cel mare căpăta viață cu fiecare oră care mă apropia de Paște. Se asamblau piesele, se verifica rezistența șuruburilor, se așeza fiecare scaun și se puneau legăturile din lanțuri. Acolo, în iujul acela uriaș, cu scaunele lui din lemn vopsite în culori diferite dar sub care încă se vedea scorojeala, urma să zburăm pornind de la pământ și din ce în ce mai sus, până când eram deasupra satului, peste copaci și case, peste fluturi și albine. Roșii la față de plăcere, urcam alături de vântul care ne șfichiuia obrajii și în emoția zborului chiuiam a bucurie amestecată cu teamă când scaunele se învârteau din ce în ce mai repede și din ce în ce mai sus, până eram printre nori, aproape de cer. Rochițele fluturau și se dădeau peste cap dezgolind picioarele până sus, vântul îți răscolea părul amețindu-l în toate direcțiile. Iar băieții mai mari răsuceau scaunele fetelor în jurul lanțurilor și apoi le dezînvârteau încât urcatul în înaltul cerului se făcea în cercuri concentrice, în strigătele fetelor amețite de spaimă și în râsetele groase ale flăcăilor care se auzeau până departe. Iujul era a lui nea Costică, gospodarul care avea casa alături și care se ocupa de încasarea banilor și de tot ce presupunea ca măreața construcție să funcționeze fără greșeală. Așa credeam eu pe atunci, habar nu aveam că nea Costică nu avea cum să fie proprietarul iujului care poposea în satul dintre vii la fiecare Sărbătoare de Paște. Nu știu nici acum al cui o fi fost iujul copilăriei mele care stătea la noi în sat doar o săptămână pe an și apoi pleca pe alte meleaguri să bucure alți copii și tineri dornici să zboare.

În timp ce eu căscam ochii la cum se asamblează iujul cel mare, încurcându-mă printre picioarele oamenilor mari, acasă zecile de tăvi de cozonac se puneau la copt în vatra cuptorului de lut din curtea din spate, unde-și avea casa Bunica și Bătrânul. Cu o lopată mare de lemn, tăvile de cozonac și de pască se împingeau până în fundul cuptorului. Apoi după o oră mirosul lor ne înnebunea simțurile, salivând la vederea tăvilor cu prăjitura rumenă și aburindă. Salivam căci ne era interzis să mâncăm până după înviere. Eram disperată după o felie de cozonac atunci când erau scoși din cuptor dar mai disperată eram să zbor agățată și legată în scaunul care mă ducea sus, din ce în ce mai sus, până mă credeam o libelulă liberă să ajung la soare. Imaginați-vă că mașinăria la care mă uitam curioasă, abia așteptând să urc și să zbor nu avea motoare sau lumini multicolore, așa cum au astăzi. Probabil că tinerii s-ar uita cu dispreț la iujul copilăriei mele. Dar pentru mine, el reprezenta culmea bucuriei de Paște.

După ce veneam de la Înviere, mama punea masa și mă ghiftuiam cu de toate, înghițind pe nemestecate bunătățile pregătite de bunica și mama, oprindu-mă doar când simțeam că-mi pleznește burta. Apoi mă culcam, cu gândul ascuns ca a doua zi dimineață să fug să mă dau în iujul cel mare până când n-or să mă mai țină picioarele. Fiecare zbor era însă un bănuț iar tata nu ne dădea mai mult de unul pentru fiecare. Dar cum să te saturi dintr-un singur zbor? Cu siguranță nu numai eu eram dezamăgită de puținii bănuți care îmi zornăiau în buzunarul de la rochiță și care nu ar fi ajuns să-mi sting dorința nestăpânită de a urca spre cer. Probabil că nea Costică, stăpânul iujului, aflase de tristețea noastră căci nu știu cum făcuse, cum și cu cine aranjase, dar ne permitea o tură de zbor pe un ou roșu sau pe o felie de cozonac. Iuhuhu! Mai rămânea să o păcălesc pe mama și să-i cer ouă roșii și cozonac, chipurile să le ciocnesc și să le mănânc cu copiii de pe uliță. Apoi, strângând la piept ziarul în care aveam două trei felii de cozonac și unul sau două ouă roșii o luam la fugă spre centrul satului și mă prezentam victorioasă la nea Costică să-i cer mai multe zboruri.

Ce făcea oare nea Costică cu atâtea felii de cozonac și atât de multe ouă roșii? N-am aflat niciodată dar nu-mi păsa de întrebările astea pe atunci. Urcam plină de emoție în scaun, așteptam să fiu legată pentru siguranță, închideam ochii și zborul spre cer putea începe. Eram liberă, liberă ca o pasăre! Iar norii se apropiau de mine până când aproape că-i puteam atinge cu mâna. Îmi întindeam aripile spre cer și zburam renunțând bucuroasă la feliile de cozonac și la ouăle roșii după care jinduisem și salivasem până atunci.

Citeste mai mult…

Ce folos?

trandafiri-pe-o-banca_ac535b756794cc(Foto de aici)
Chiar de-ai putea să fii nemuritor
ai suferi să vezi atâta dor
și-atîta lacrimă în ochi ce mor.
Etern, deși nu crezi, e doar durerea,
o clipă infinită cât tăcerea,
fără ca să cunoască mângâierea.
Chiar de te bucuri și zâmbești nătâng,
te vei trezi când stelele se sting,
iar spre apus vei coborî plângând.
Va fi o zi când vei pricepe, frânt,
într-un târziu, bătrân și obosit,
că nemurirea nu-i decât un gând.
Degeaba speri, nimic din ce-ai știut
nu-i absolut, și-aproape de sfârșit
te vei trezi înfrânt, necunoscut.

Citeste mai mult…

Interminabil

hd-dansam-in-ploaie_6172d05fca043c(Foto de aici)

Plouă, plouă, grea povară,
Nu mai știu,
Urlu-a pustiu,
Nu văd soare,
‘N zi de vară
Plouă ca-ntr-o primăvară.

Vreme-n dungă, ești nebună?
Ploaie, ploaie
Curgi șiroaie
Nu te stingi
Și nu te frângi
Vântul aprig nu te-adună.

Plouă ca-ntr-o primăvară
Nu mai văd
Și nu mai cred
Că-ți dorești
Să te-ostoiești
Plouă, plouă, grea povară.

Citeste mai mult…

Relativ

li mae 1
Ca într-un joc de poker mut,
am suferit și am pierdut
când am crezut în absolut.

Destinul hâd, ca un agnost,
m-a-nvățat că n-are rost
să cred în veșnic adăpost.

Nici n-am știut, filosofând,
că viața te împinge-absurd
să muști țărâna, orb și surd.

Când am știut ce pot să fiu
în plete-mi ningea argintiu
și-n jurul meu era pustiu.

Citeste mai mult…

Minte-mă!

DSC00426
Minte-mă astăzi, încă nu-i târziu!
Șoptește-mi adevăruri ce nu știu,
Tăcut, spune povestea din trecut
Pe când speram în veșnic absolut.

Ucide-mi mâinele cu-n ieri absent,
Ucide-mi dorul din suflet prezent,
Ucide-mi visurile-n zori, cu soare
Și cu-amintirea dragostei ce doare.

Minte-mă iar, cu versuri fermecate,
Șterge-mi lacrima în prag de noapte
Și făr’să știu, când stelele-s pe cer,
Minte-mă cu-n sărut plin de mister.

Citeste mai mult…

Percepții târzii

perceptii(Foto de aici)

Cândva,
Am crezut în eternitate,
Mi-am prins fericirea în păr
Și-am cântat, în vers nebun, absolutul.

După o vreme,
Am zăcut printre lacrimi,
Întâlnindu-mă ades cu nefericirea,
Locuind alături de trădare și minciună.

Dacă am ști,
Când anii ne sunt primăvară,
Câtă nevoie infinită avem de iubire,
Am picta-o cu nemurire în căușul inimii.

Trăind la margine de vis,
Aflăm că absolutul e o fantasmă
Când pășim în neant, la capăt de lume,
Cu speranța răspunsului la absurdul ”de ce”.

Citeste mai mult…
-->