...........- Mã' cârnatule, îţi baţi joc de noi?

- Cine este acolo? rosti şocat Geiger.

- A, nu ştii?? Unde-s banii, mã' nenorocitule?

- Siktir! rosti solemn Geiger, trântind telefonul.

Aparatul începu din nou sã sune, dar dl

Geiger îl scoase nervos din prizã. Avu un scurt puseu de tensiune. Niciodatã nu îi vorbise cineva pe tonul acesta. Greşeala telefonicã îl enerva şi îl uimea; foarte puşţine persoane aveau numãrul lui de telefon şi, de obicei, aceste persoane aveau un limbaj decent. Dl Joshua Geiger îşi cunoştea extrem de bine puterea, valoarea şi poziţia. În momentul în care îşi turna un pahar cu cel mai bun coniac ce se putea gãsi pe piaţã, soneria începu sã sune insistent.

Menajera, o fostã profesoarã de matematicã disponibilizatã în urmã cu trei ani, deschise. Depãşit de evenimente, Geiger observã o patrulã de poliţie care pãtrundea în forţã în casa lui. Cei doi poliţişti purtau pe braţe o femeie semi- leşinatã; şocat, Geiger observã cã era vorba de propria lui nevastã.

- Dl Joshua Geiger? îl chestionã unul din poliţişti, un subofiţer mai vârstnic, priceput în meserie.

Geiger aprobã din cap; gura i se deschise, încercând sã vorbeascã, dar nu reuşi.

- Doamna Alicia Geiger, dupã cum o prezintã actele de identitate,... continuã poliţistul, a fost victima unei agresiuni, acum 30 minute, în mijlocul oraşului. Am preferat sã o aducem direct acasã, datã fiind starea dânsei...

- Cheamã medicul! - reuşi Geiger sã i se adreseze menajerei. Apoi se întoarse spre poliţişti, rostind cu glas spart, stins:

- Ce s-a întâmplat??

Dupã ce o transportarã pe Alicia Geiger în dormitor, cei doi poliţişti îi fãcurã un raport succint al evenimentelor:

- Din spusele martorilor, doamna Geiger se întorcea de la şcoalã, de unde o luase pe fiica dumneavoastrã, Gizelda. În intersecţia de lângã şcoalã, maşina doamnei a fost blocatã la margi- nea trotuarului de cãtre o dubã neagrã, fãrã numere de înmatriculare; doi bãrbaţi au forţat portiera cu rãngi, au smuls fetiţa de pe bancheta din spate şi au folosit un spray necunoscut împotriva doamnei. Când am fost chemaţi noi la locul incidentului, rãpirea se încheiase deja. Am reuşit sã reţinem trei martori, cãrora le-am luat o primã declaraţie, plus adresele.

- Şi... şi-acum?? bâigui dl Geiger.

- Ancheta este în desfãşurare!!

În urmãtoarele 30 minute, se desfãşurarã chinuitoarele formalitãţi legale, care-l aduserã pe Geiger în pragul agoniei. Dupã ce poliţiştii se retraserã într-un final, dl Joshua Geiger îşi recãpãtã stãpânirea de sine. Se întoarse în birou şi reintroduse telefonul în prizã. Acesta sunã aproape imediat.

- Da!! - rãspunse Geiger cu vocea lui autoritarã.

- Mã' rahatule, acum discuţi cu mine? se auzi vocea grosolanã, cu accent strãin.

- Ce vrei? replicã Geiger, fãrã sã se lase intimidat.

- Presupun cã ai aflat ultimele noutãţi. Ca sã ştim de pe ce poziţii discutãm. Ştii cine sunt? Mã recunoşti??

- Da, rãspunse Geiger la ambele întrebãri. Treci la subiect şi spune ce vrei. Încearcã sã foloseşti un limbaj omenesc, de obicei nu sunt obişnuit cu grohãielile dumitale subumane.

- Unde-s banii, mã' nenorocitule?

- Nu ştiu la ce te referi.

- Sumele care trebuiau transferate azinoapte.

- Ştii foarte bine cã banii au fost viraţi înconturile indicate. Doar am discutat azi-noapte şi ai confirmat primirea... - -Azi-noapte erau. Azi conturile sunt goale. Banca - ştii tu care - neagã fap- tul cã banii au existat vreodatã la ei. Ai retras banii??

- Dã-mi 20 minute sã verific. Te sun eu!, rosti Geiger şi închise.

Deschise PC-ul, cel personal, nu cel oficial pe care erau înregistrate contabilitãţile oficiale ale "Jolliet-Mobius Bank". PC-ul personal era extrem de bine protejat de programe speciale, care îl fereau de viruşi, atacuri externe şi even- tuale controale anonime. Dl Geiger trecu la un control riguros al sumelor primite şi transmise mai departe, în cadrul obscurelor sale jocuri de-a "banii virtuali".

........camere, bine întreţinutã, fãrã nimic ostentativ. Un ochi mai atent ar fi observat cã era bine pãzitã de douã persoane care îşi fãceau de lucru pe lângã trei maşini de teren, negre, cu numere inscripţionate cu caractere slave. Ceva nedefinit dãdea casei un aspect temporar, de tranzit. Nimic particularizat; totul pãrea strict utilitar, bine îngri- jit, dar fãrã nimic în plus.

În sufrageria spaţioasã, cinci bãrbaţi stãteau în jurul unei mese rotunde, masive, din lemn greu de stejar. Masa era acoperitã cu coli simple de hârtie albã. Bãrbaţii se serveau cu lin- guri de argint din nişte caserole de plastic ordi- nar. Mâncau o marfã care pe râul Ural costa trei dolari kilogramul, iar la Paris ajungea la vreo 6000 de dolari. Mâncau icre de sturion, cel mai bun caviar din lume. Pentru ei, aceasta era o mân- care obişnuitã; nu se mai complicau cu tradiţionalele felii de pâine prãjitã sau cu bucãţile de lãmâie. Îngurgitau caviarul ajutându-se numai de lingurile de argint vechi, şi de pahare mari, pentru apã, în care se afla o vodcã de 70 grade alcoolice.

Aveau feţe severe, pãrul tuns scurt, cãrunt, şi burţi mari, de oameni bine hrãniţi.

- Şi uite aşa, stãm şi ne mâncãm propria marfã, în loc sã producem bani... constatã rânjindunul din ei, pipãindu-şi abdomenul.

- Igor, ar trebui sã mãnânci vreo douã, trei butoaie pe zi, ca sã se cunoascã ceva la buzunar. Am livrat ieri icrele de sturion, de pãstrugã şi de morun, în containerele sigilate din camioanele frigorifice. Nu mai plânge dupã trei, patru kg amãrâte... zâmbi relaxat Serghie.

- Olea, uitã-te în porcãria aia a ta şi spune cum stãm cu... nu mai continuã. O prudenţã înnãscutã îi fãcea sã nu ducã frazele pânã la capãt, îţelegându-se din jumãtãţi de frazã, din gesturi, din priviri, din tãceri semnificative. Dintr-un colţ, se apropie un tânãr slab, nu prea înalt, îmbrãcat într-o hainã neagrã de piele. Avea un ten smead, de dihor, un pãr lung prins într-o coadã la spate. O mustaţã subţire îi dãdea un aer sardonic.

Puse pe masã un laptop. Îl deschise şi tastã ceva. Avea mişcãri iuþi, prelinse, precise. Privi un lung moment ecranul.

- Transferul a fost fãcut... şopti.

Bãrbaţii vorbeau în limba rusã, o rusã cu inflexiuni arhaice, regionalisme şi adausuri din zonele baltice.

- Nu suport rahatul ãsta - oftã deprimat

Anatolie. Pânã nu vãd banul în mânã, nu mã simt bine...

 - Cã doar n-ai vrea sã te plimbi prin vamã cu sacul de dolari în spinare! rosti scurt Serghie.

Oamenii din încãpere reprezentau numitele "gruppirovki", grupãrile violente de stradã, sau KRISHA, mafioţii mai... elevaţi, con- duşi de "vory" secreţi din închisorile ruseşti. Controlau petrolul siberian, icrele din Urali sau opiumul din stepele de la graniţele cu Afga- nistanul. Ţãrile Baltice îi aprovizionau cu trupeţii necesari în nenumãratele rãzboaie nedeclarate pe care le duceau cu grupãrile paramilitare sârbeşti, pentru controlul pieţei petrolului. De pe câm- purile de luptã din Cecenia sau Transnistria, le soseau armele declarate oficial ca fiind pierdute pe front, dar de fapt deturnate cu vagoanele, împreunã cu muniţia aferentã. Sãrãcia şi nesigu- ranţa de dupã cãderea comunismului fãcea ca o mare parte a bãrbaţilor din Rusia şi din ţãrile- satelit sã se "înroleze" în subordinea acestor indivizi, pe lângã care prãfuiţii "don"-i italieni erau doar nişte copii nevinovaţi. Erau rãi, violenţi, cruzi, lacomi, dar cumva cinstiţi în afacerile lor neştiute, fiindcã se aşteptau sã fii cinstit cu ei, la rândul tãu.

Banii acestor indivizi fãceau sã se nascã bãnci ca "Jolliet Mobius". Bancheri ca Joshua Geiger se îmbogãţeau de pe urma unor Serghie, Igor, Olea, dar uneori mureau din cauza lor.

Indivizii din sufragerie îşi croiau drum prin viaţã cu o armã într-o mânã şi cu un teanc de bani, în cealaltã. Câinele din cuşca aruncatã în curte aparţinea lui Olea. Numitul Olea era şofer, gardã de corp, om bun la toate, recuperator şi poate, mai mult decât atât, al grupului de "afacerişti" care-şi fãceau afacerile în respectiva casã. Câinele era purtat în dubã şi folosit pentru pazã, pentru lupte, pentru pariuri şi - uneori - era pus sã se ocupe de partenerii de afaceri care aveau nefericita inspiraţie sã creadã cã ruşii puteau fi pãcãliţi în vreun fel oarecare. Dupã ce petreceau 20 minute în compania lui Sasha, cadavrele de nerecunoscut ale rãu-platnicilor erau abandonate în vreun şanţ oarecare, fãrã acte şi haine. Sasha avea grijã ca rãmãşiþele sã nu poatã fi identificate. Cu ocazia aceasta, în ziua aceea animalul nu mai trebuia hrãnit...

Olea ieşi sã verifice grãdina. Maşinile erau în regulã. Şoferii nu erau mai beţi decât de obicei, judecând dupã normele ruseşti. Mulţumit, intrã apoi. Uitase însã de cuşca animalului nebun. Rãbdãtor, mãcinat de-o furie linişitã, Sasha, înghesuit în cuşca prea strâmtã, rodea un colţ al podelei. Simţise un loc mai slab, cu scânduri mãcinate de vechime, şi se încrâncena asupra acelui loc de douã zile. Privit de undeva din afarã, cuşca şi animalul semãnau cu o bombă

 ......nici jumãtate din termenii de specialitate din domeniul internetului şi al calculatoarelor. În schimb, manevra un PC nemaipomenit de bine: intra în diversele Reţele cu o îndemânare fantasticã. Semãna cu acei copii retardaþi, care erau în acelaşi timp genii matematice. Avea o uluitoare îndemânare când era vorba sã-şi confecţioneze singur ceea ce îi trebuia, folosind plãci de componente integrate recuperate de la Aparate aruncate la gunoi.

Nu ştia bine ce reprezentau coloanele decifre care se transferau între douã PC-uri: unul din Bucureşti, şi altul din Germania. Dar reuşise sã se intercaleze între cele douã aparate, copiind Programul în derulare pe un CD ieftin. Când transferul şi copierea se terminarã, notã cu markerul pe CD IP-urile celor douã aparate şi data plus ora efectuãrii. Gestiunea spaþiului de Adrese arãta cã cele douã aparate se aflau în Europa, respectiv în Bucureşti, şi al doilea în Hanovra. Eugen reuşise sã-şi copieze pentru uz propriu un program de "Transmission Control Protocol", care-i permitea, cu mici adãugiri proprii, sã depisteze locaþiile exacte ale PC-urilor care-l interesau.

Nu ştia bine de ce-l interesau anumite

PC-uri; individul se comporta ca un copoi de vânãtoare ce se desfatã cu un miros interesant.

Anumite conexiuni de reţea duceau spre clãdirea "Jolliet-Mobius-Bank". Dintr-o curiozitate care-i era caracteristicã, pândise pe dinafarã locaţia, claustrat câteva ore pe zi în maşina sa veche, dar extrem de bine întreţinutã. Observase diverse chestiuni interesante; banca nu era aproape niciodatã deschisã. Vizitatorii, care veneau la cele mai diverse ore, foloseau intrãri laterale.

Într-o noapte de insomnie, Eugen Sterian îşi ocupã timpul cu decriptarea şi deparolarea anumitor Programe. Ajunse la concluzii de-a dreptul interesante, şi-anume cã unele transferuri bancare, altfel considerate ca fiind foarte bine pãzite şi imposibil de penetrat din afarã, sunt de-a dreptul facile în ceea ce priveşte decodarea. Eugen Sterian era un singuratic; neavând termeni de comparaþie în domeniul acesta virtual, considera cã este de-a dreptul ciudat ca pânã şi unul ca el sã poatã sparge coduri şi parole care pãzeau asemenea secrete. Eugen nu-şi cunoştea adevãrata sa valoare de hacker. Necunoscând termenii profesionali ai "meseriei" şi necitind manuale de specialitate, se considera un amator în domeniu. Nu credea cu-adevãrat cã "distracţiile" încercate de el vor merge!

Eugen Sterian îşi privi din obişnuinţã ceasul, un Pobeda vechi dar exact. Apoi îşi admirã calendarul de pe perete, al cãrui unic scop era sã-i aminteascã de ziua de pensie. Se împlineau douã luni de când îşi ocupa timpul cu "Jolliet-Mobius-Bank". De obicei, îşi mai "ajusta" veniturile cu "devirusãri", "reprogramãri" şi diverse depanãri de PC, ilegale desigur, de vreme ce nu se obosea sã plãteascã impozit pe venit pentru atare activitãţi. Îşi fãcu o cafea amarã. Savurând-o, ajunse la concluzia cã a sosit momentul sã-şi deschidã un Cont Personal la o Bancã oarecare din oraş. Desigur, nu la "Jolliet- Mobius", ci la o bancã mai accesibilã publicului larg. Începu sã studieze problema...

***

Câinele zãcea în cuşca strâmtã de lemn.

Era un câine de talie mijlocie, a cãrui înãlţime nu depãşea 45 cm, la o lungime de 90 cm. În schimb, cântãrea undeva înspre 50 kg. Era îngrozitor de voinic; musculos, cu labe puternice, cu un cap mare, granitic, osos. Avea un bot imens, gros, cu colţi puternici. Ochii galbeni aveau o privire cercetãtoare, fixã, hipnoticã. Avea o culoare neagrã, o nuanţã murdarã, prãfoasã, cu pãrul scurt, ca peria. Câinele rãspundea la numele de Sasha; era o corciturã între mai multe rase: ceva de buldog, ceva de amstaff, ceva de pittbull. Rasã fãrã acte, din altele anume amestecate pentru câini de lupte.

Sasha avea trei ani. Era un câine nebun.

Încã de la şase luni, fusese crescut în pivniţe întunecoase şi hrãnit cu carne crudã, vie. Bãtut cu parul şi antrenat sã ucidã, înnebunise încã înainte de-a împlini un an. Fusese alergat cu greutãţi de plumb atârnate de trup şi pus sã lupte dupã douã zile de post negru; dupã luptã, i se lãsase hoitul adversarului pentru consum propriu. Recompensa pentru victorie era hrana. Nici un expert în psihologia caninã nu ar fi putut aprecia cât de profundã era nebunia lui Sasha. În mod normal, ar fi trebuit omorât pe loc. Era o maşinãrie de ucis, funcţionând pe baza unei furii îngrozitoare. Nu fusese mângâiat niciodatã, pentru a nu-i fi alterat caracterul. Veteran a sute de lupte, supravieţuitor a mii de atacuri furibunde, câştigase pentru stãpânii lui averi fabuloase. Cu un regim de hranã aproape exclusiv canibalic, Sasha ura absolut totul. Bãtãile oamenilor şi atacurile câinilor îl obişnuiserã sã atace tot ceea ce era la îndemâna lui.

Cuşca animalului zãcea aruncatã neglijent în colţul unei grãdini neîngrijite. Casa din grãdinã pãrea oarecare: o casã cu cinci, şase.......(va urma).....

.......un aer odihnitor, fãrã sã le umple excesiv. Stampe japoneze vechi împodobeau pereţii vãruiţi întrun gri obosit, discret.

În camera care fãcea oficiul de birou de

lucru, se afla un bãrbat. Trecut de 40 ani, era înalt de aproape doi metri. Masiv, puternic, aproape gras, avea un chip aspru, autoritar, de om obişnuit sã comande. Şedea la un birou Empire clasic, lucrând la nişte dosare.

Se numea Joshua Geiger. În tinereţile lui,destul de îndepãrtate, absolvise o facultate cu profil de Studii Economice. Avea o licenţã inter- naţionalã care-i permitea sã practice Contabi- litatea. În anumite cercuri, destul de restrânse, era considerat ca fiind cel mai bun contabil pe care îl puteai gãsi. De fapt, abilitãţile sale în materie de matematicã şi cifre erau înnãscute, iar absolvirea unei şcoli de Studii Economice nu fusese decât o formalitate. Îşi depãşise cu mult profesorii, iar diplomele le luase Magna Cum Laude.

Obosit, dl Geiger se ridicã de la birou, privindu-şi ceasul de buzunar; o bijuterie grea, Philliphe-Patek, din aur de 24 K, produs la Paris în anul 1823. Era ora 1900. Auzi uşa apartamentu- lui deschizându-se. În hol îşi fãcu apariţia o femeie în jur de 30 ani. Rar puteai întâlni o femeie mai frumoasã; avea aproximativ 1,70 m, 63 kg. Era blondã, de-un blond platinat, aproape alb. Silueta, insesizabil îngroşatã de o sarcinã în luna a 4-a, era pusã în valoare de un tailleur exce- lent croit, dintr-o mãtase bleumarin. Femeia ţinea de mânã o fetiţã de 10 ani.

Joshua Geiger studie ceasul, apoi le privi semnificativ:

- Nu am întârziat, nu? întrebã femeia, cu o voce ezitantã, temãtoare.

- Nu, nu aţi întârziat, dar erai la limitã...- zâmbi Joshua Geiger. Gizelda are multe lecţii de

repetat pentru mâine?

- Nu cine ştie ce, mã ocup eu de asta...oftã uşuratã femeia. Trecu în sufragerie. Joshua Geiger era omul matematicii pânã-n vârful unghiilor. Instaurase în familie un regim draconic, de-o punctualitate maniacã. Alicia, soţia sa, cu mulţi ani, vreo 15, mai tânãrã decât el, devenise timidã şi interiorizatã. Avusese dintotdeauna o fire labilã, iar viaţa alãturi de dl Geiger o fãcuse de-a dreptul temãtoare. Asta nu înseamnã cã Geiger nu o iubea, sau cã o maltrata fizic. Puţine femei erau mai rãsfãţate, îngrijite şi mai bogate decât dna Alicia Geiger; în schimb, Joshua cerea un singur lucru: sã i se accepte autoritatea deplinã în ceea ce priveşte puterea de decizie asupra pro- gramului şi a vieţii de familie.

Primul lor născut, Giselda, avea un caracter care pe Alicia o înspãimânta, iar pe dl Geiger, în secret, îl bucura. Dacã este adevãrat ceea ce se spune, şi anume cã fetele seamãnã cu taţii, atunci Gizelda adeverea aceasta, prin felul ei de-a fi. Fire independentã şi dominatoare, nu se sfia sã-ncerce sã-şi impunã punctul de vedere de câte ori i se pãrea cã i se încalcã libertãţile ei de copil de 10 ani, dacã un copil de aceastã vârstã poate avea "libertãţi", în ceea ce priveşte hainele prefe- rate, alegerea micilor prieteni, sau programul de joacã... Vis-a-vis de micile revolte, politicoase de altfel, ale fiicã-sii, dl Geiger avea momente de autoritate furioasã, pe cât de ameninţãtoare, pe atât de false. Reuşea s-o înspãimânte pe Alicia, dar nu şi pe Gizelda. Când era singur, Geiger rânjea fericit; Gizelda era a lui, îi semãna...

Joshua se întoarse la birou. Nu mai atinse dosarele. Începu sã mediteze la aşa-zisele lui probleme de serviciu.

"Bani virtuali". Douã cuvinte care defineau, pe scurt, activitatea domnului Joshua Geiger şi implicit a "Jolliet-Mobius-Bank". Nãscut dintr-un mariaj mixt, din mamã româncã şi tatã german, Joshua beneficiase din plin de avantajul adus de douã cetãţenii. Trãind alternativ în ambele ţãri, stãpânea la perfecţie limba germanã şi românã. De asemenea, avea prieteni în ambele ţãri. Îţi selectase cu grijã prietenii, dintre oamenii pe care-i putea ajuta şi care, la rândul lor, prin natura funcţiilor ocupate, îl puteau servi.

Termenul de "Bani Virtuali" îl încânta pe Geiger. Sume care nu existaserã niciodatã, ca masã monetarã în aur sau în bancnote. Sume-fantomã, care existau într-un cont vizibil pe un calculator, se scurgeau, dispãreau pentru a reapãrea în altã ţarã, în alt cont, în altã bancã. Bani pe care nici un guvern din nici o ţarã nu-i putea impozita decât cu greu, şi doar dacã proprietarul acceptã acest lucru, aruncând Serviciilor Fiscale nişte resturi, ca o mitã. "Jolliet-Mobius-Bank" avea filiale în toatã lumea. Sub diverse nume, fireşte. Nimic nu putea lega aceste filiale unele de altele, sub aspect legal. Dar ele funcţionau conduse de la acelaşi centru, colaborau, transferau sume, le garantau, se acopereau una pe alta. Lui Joshua Geiger îi plãcea sã lucreze în România. Nimic nu se putea compara cu România, sub aspectul opraţiunilor financiare. O nouã generaţie de oameni lacomi, flãmânzi, fãrã nici o milã. O guvernare anarhicã, extrem de coruptibilã, o lege neputin- cioasã, coruptã; toatã ţara pãrea o junglã de opor- tunitãţi în toate domeniile.

În mod evident, clientela lui Geiger era formatã din oameni pe cât de bogaţi, pe atât de anonimi. Persoane exclusiviste, pe care le vedeai extrem de rar, şi care îşi conduceau afacerile din locaţii destul de retrase. Mereu în "cãlãtorii de afaceri", eufemism care de fapt însemna cã erau mereu "între douã trenuri", mereu cu un picior în afara ţãrii.

De la "Jolliet-Mobius-Bank" erau cu desãvârşire excluşi nefericiţii care fãceau credite şi împrumuturi pentru vreun televizor în rate, sau pentru plata facturii la întreţinere, pe timp de iarnã. De asemenea, nu aveau acces pensionarii care-şi ţineau de obicei banii la saltea şi care - la cel mai mic semn de "cutremur" financiar - aveau prostul obicei sã se mute cu cortul, zi şi noapte, pe trotuarele din faţa instituţiilor bancare.

Pentru asemenea clienţi pãguboşi, banca era întâmplãtor închisã în momentul în care respectivele persoane încercau s-o viziteze. De altfel, pe porţile impunãtoare nu era afişat nici un program de funcţionare.

Clienţii obişnuiþi foloseau de obicei telefoanele mobile şi terminalele PC-urilor personale pentru afacerile bancare curente. Clãdirea "Jolliet-Mobius" era mai mult de ochii lumii. 15 membri ai unei firme de pazã din Hanovra, Germania, pãzeau clãdirea zi şi noapte. Alţi angajaţi nu se zãreau... Ca director general al bãncii "Jolliet-Mobius", dl Joshua Geiger era un om împlinit; bogat, cu o funcţie de conducere, fãcând o meserie care-i venea ca o mânuşã. Îşi iubea familia, iar familia îl respecta. Oare ce putea schimba aceastã minunatã stare de fapt?!?

***

Anumite "parole-cheie" activarã automat

Programul de Deviere-Copiere. P.C.-ul începu sã înregistreze coloanele de cifre. Computerul arãta jalnic; pãrea asamblat din bucãţi disparate, ce pãreau culese de la gunoi. În realitate, computerul era, poate, un unicat în felul lui. Construit în totalitate de cãtre Eugen Sterian, din diverse piese gãsite de el în diverse locuri, aparatul avea anumite caracteristici care-i dãdeau valoare de unicat; PC-ul nu avea adresã IP, şi era conceput în aşa fel încât nici o reţea de internet nu putea depista lipsa acestui Protocol Internet Number. Adevãrat vampir al reţelei, PC-ul lui Eugen Sterian era, în egalã mãsurã, complet ilegal şi extrem de eficace în domeniul Pirateriei cibernautice. Eugen nu se complica folosind branşamentele prin cablu. Îşi confecţionase de obicei stick-uri de frecvenţã pentru orice Reţea pe unde voia sã se plimbe. Dl Sterian era un hacker cu totul aparte; nu cunoştea.............

             -Va urma-

 Clãdirea era nouã. De un lux strident,aborda elementele obişnuite folosite de nişte pro- prietari care vor sã-şi etaleze o bunãstare vulgarã, ostentativã, aproape jignitoare. 25 de etaje de marmurã albã, nouã, lustruitã, asortatã cu oţel şi sticlã securizatã. Deasupra uşilor masive ca nişte porţi de cetate medievalã, trona o firmã de bronz sclipitor: "JOLLIET-MOBIUS-BANK".

La o vedere superficialã, pãrea genul de

"bancã" rãsãritã cu alte câteva zeci sau sute în tot oraşul sau toatã ţara, întreprinderi bancare la limita legalitãţii, favorizate de un sistem finaciar haotic, greu controlabil, propice fraudelor de tot felul. Cine ar fi putut analiza mai bine clientela care mişuna în jurul lui "Jolliet-Mobius- Bank", ar fi observat, totuşi, unele lucruri destul de interesante.

Lipseau cu desãvârşire persoanele în

vârstã, pensionarii; aceastã faunã de o aparentã sãrãcie, prost îmbrãcatã, bãnuitoare, credulã, sis- tematic jumulitã de alte bãnci, an de an, prin "falimente controlate", şi-apoi momiţi de alte bãnci cu iluzorii dobânzi, spre a mai fi ruinaţi încã o datã, şi totuşi gãsind anul urmãtor alte sume pentru alte bãnci, ale cãror patroni fugeau apoi spre diferite "paradise" fiscale, lãsând în urmã aşa-zi- sele "falimente" pentru care rar era pedepsit cineva, aceste persoane în vârstã, deci, lipseau cu desãvârşire de la "Jolliet-Mobius-Bank".

Clãdirea bãncii se afla într-un cartier

liniştit, rezidenţial, în zona Lacurilor. Pe aceeaşi stradã, la aproximativ 150 metri de clãdirea bãncii, se afla o parcare cu platã. Plata includea un paznic bãtrân şi alcoolic, care-şi completa pensia de boalã moţãind întro gheretã din plastic albastru. Jumãtate din orele de program, paznicul dormea dus, legãnat pe aripile bãuturii cumpãrate din "micile atenţii" primite de la şoferii care aveau proasta inspiraţie sã-şi parcheze maşinile în respectiva parcare.

În spaţiul de parcare, printre maşinile delux asortate cu acest cartier, îşi fãcea loc o maşinã Dacia clasicã. Veche dar bine întreţinutã, curatã, proaspãt vopsitã într-un verde metalizat, aproape militar, maşina fãcea impresia cã aparţine unui om fãrã prea multe posibilitãţi, dar care se chinuia sã-şi îngrijeascã maşina.

Proprietarul în persoanã era prezent.

şedea pe scaunul şoferului, nemişcat, ţinând în mânã un binoclu de mare putere. Pe genunchi avea o agendã deschisã, dintre paginile cãreia rãsãrea vârful unui creion de dulgher, aplatizat, galben.

Era un om cumplit de slab. Avea 35 ani,

însã pãrea lejer înspre 50. Calviţia frontalã era completatã cu o tunsoare militarã, scurtã; faţa ascuţitã, ochii fix şi atenţi, îi dãdeau aspectul unui vultur pleşuv. Gura cu buze subţiri pãrea o linie tãiatã între obrajii scobiţi. Privea atent înspre faţada bãncii "Jolliet-Mobius". Era prezent aproape zilnic, la diferite ore. Stãtea une- ori 15 minute, alteori, 3, 4 ceasuri. Sosirea lui îl fericea pe bãtrânul paznic. Cu o prietenie politi- coasã, îi oferea o sticlã din cea mai bunã vodcã existentã pe piaţã, plus câteva bancnote. Bãutura îi provoca paznicului o binefãcãtoare somnolenţã; stãrile de visare bahicã îi permiteau şoferului solitar sã cerceteze "Jolliet-Mobius- Bank" ºi sã-şi ia uneori notiţe pe agenda pe care o ţinea pe genunchi.