M-am născut unde ai vrut tu Doamne,
mi-ai dat spiritul, darul tău cel mai de preț,
cu el îmi croiesc destinul și-mi aleg destinația,
depășind toate barierele timpului și spațiului.
Umilită de viață, iubirea își caută drumul,
neștiind unde-i este gara, destinația ei ultimă,
dar până la gară cale lungă este de străbătut.
Îmi pun aripile și-mi născocesc zborul,
dar nu vreau Doamne încă nu vreau o destinație
vreau mai întâi să-mi găsesc lumina
în flacăra smerită a lumânărilor, în lanuri albastre
în care încă mai zboară zorii, în ropotul inimii mele
și în laptele miere al mamei ce curge molcom
îngânându-mi somnul din care m-am născut, cu clocotul vieții.
Un curcubeu zămislit dintr-un vers
îmi va fi punte în naștere, trecerea de la somn la viață,
de la acumulare la aplicație și dezvoltare.
Lasă-mă iubire să dorm doar în brațele tale,
sunt năucă de atâta viață, vreau să-mi regăsesc somnul.
Somnul dinaintea nașterii, somnul în care tu Doamne
mi-ai dat înțelepciunea și toată cunoașterea lumii.
Nașterea m-a făcut doar conștient de darurile mele,
obligându-mă ca prin trudă să-ți prețuisec darul.
Tot Tu, în nemărginita-Ți bunătate mi-ai pus pe buze cuvantul,
cu el voi duce cunoașterea mai departe,
cu el voi desmierda timpul să-mi cânte serenade
și tot cu el voi transmite generație după generație
toată acumularea de veacuri a omenirii.
În nerăbdarea mea ajunsă în intersecția destin
voi sti oare care drum să-l aleg,
voi alege drumul corect să-mi găsesc destinația,
sau rătăcitoare voi fi până ce voi ajunge
în același loc de destinație hărăzit de tine Doamne!
Determinare, joc fatal al sorții sau propria mea alegere,
care este adevărul Doamne care?
Oricare ar fi adevărul eu voi alege, sunt propria mea determinare.
Înainte de naștere a ta am fost Doamne, mi-ai dat
tot ce ai crezut de cuviință că merit, mi-ai dat cioturi de aripi
care vor crește doar în lumină, cu ele voi zbura oriunde,
voi cuceri galaxii și te voi slăvi pe tine Doamne,
creatorul meu desăvârșit.
După naștere, destinul îmi aparține?!
sau tot tu îmi alegi destinația finală?
Îmi vreau lumina și zborul,
îmi vreau înfiorarea dintre funzele teiului când zorii
îmi mângâie zarea, vreau ca flacăra macilor să-mi ardă
cele mai tainice dorințe, îmi vreau curcubeu nemuritor
peste timp și spațiu, vreau să beau din cupa nemuririi
licoarea blestemată a zeilor și mai vreau Doamne….
VREAU TOTUL sau NIMIC!

În fața mea muntele-și întinde brațele
cuprinzându-mă strâns în cremenea lui.
Peste el norii se ciocnesc, lăcrimând
vast ocean răzbunător de iubire.
Durerea încăpută în dimineața lumii
hohotește cuminte expulzând
în contracții, simfonie de tunete.
Limbă de clopot bate în depărtare
târându-se senină la picioarele mele.
Alb insomniatic fără de speranță
duc lumina călătoare în roua
dimineților cuminți.
Nesomn orbitor înaintez cu grijă
destrămând povești la margine de lume
nemilos de indecentă.
Drum fără de spațiu încolăcindu-se
șerpuit să încapă în unduirea luminii,
mă străbate încleștându-mă ca o gură
străpezită de moarte.
Vibrează în departari milenii
acoperite de mușchii roși de nesomn
adormire ecvestră!
Miros fetid fuge în adâncuri
aureolă palpabilă la vidul din juru-mi,
întorcându-se în același cuib EU
încercând să-mi subjuge existența!
Pot face punte între lumină
și întuneric, doar privind adâncul din tine,
încercând să-mi cresc rădăcini în nemurire!
Călător prin durerea-mi cuminte
îmi pun muntele pe umăr
întorcându-mă încet cu fața
spre lumină!

12.06.2019

Îmi croiesc astăzi cărare prin clepsidra
timpului, dar alunec Doamne, alunec
tot încercând să m-agăț de ovoidul ei.
Mă sparg mai apoi în bucăți
pentru ca tu Doamne să mă pui la păstrare,
joc vinovat al templului fără închinători.
Nu mai cred în ce-am fost, dar cred
în ce-aș putea să fiu.
Dacă voi uita gestul trezirii și gustul
adormirii ce mă fac? Voi ciripi fericirea
pietrelor de râu tot încercând să le cresc aripi
urlătoarelor? Sau voi cultiva zeii la sânul mamei
timp, să-și sece limbajul în straturi arheologice,
atârnându-se mai apoi de streașini în orgă de gheață.
Dormi și tu clipă alături de lespedea crucii vreme.
La căpătâiul tău voi anina ultimul cuvât,
iarbă fragedă în jocul timpului,
panglică de eternitate în fanfaronada viață.
Te pot face și stea, oricum ești strălucitor
în jocul răzbunării cu destinul.
Mă înspăimânți câteodată dar ochiul meu
nu te mai poate vede, a uitat
demult să-și mai ia cerul cu el.
Plec fără tragere de inima la drumul
rezervat din timp de tine, destrămat în mii
de cuvinte fără sens, fără ritm și rimă.
Sunt tristă uneori nevăzându-te dar,
te știu dintotdeauna acolo chiar de nu-mi
răspunzi din lipsă de devotament.
Te-ai fosilizat la atingerea-mi lină
uimitor de exact în toată nedeterminarea ta.

13.06.2019

Îmi croiesc astăzi cărare prin clepsidra
timpului, dar alunec Doamne, alunec
tot încercând să m-agăț de ovoidul ei.
Mă sparg mai apoi în bucăți
pentru ca tu Doamne să mă pui la păstrare,
joc vinovat al templului fără închinători.
Nu mai cred în ce-am fost, dar cred
în ce-aș putea să fiu.
Dacă voi uita gestul trezirii și gustul
adormirii ce mă fac? Voi ciripi fericirea
pietrelor de râu tot încercând să le cresc aripi
urlătoarelor? Sau voi cultiva zeii la sânul mamei
timp, să-și sece limbajul în straturi arheologice,
atârnându-se mai apoi de streașini în orgă de gheață.
Dormi și tu clipă alături de lespedea crucii vreme.
La căpătâiul tău voi anina ultimul cuvât,
iarbă fragedă în jocul timpului,
panglică de eternitate în fanfaronada viață.
Te pot face și stea, oricum ești strălucitor
în jocul răzbunării cu destinul.
Mă înspăimânți câteodată dar ochiul meu
nu te mai poate vede, a uitat
demult să-și mai ia cerul cu el.
Plec fără tragere de inima la drumul
rezervat din timp de tine, destrămat în mii
de cuvinte fără sens, fără ritm și rimă.
Sunt tristă uneori nevăzându-te dar,
te știu dintotdeauna acolo chiar de nu-mi
răspunzi din lipsă de devotament.
Te-ai fosilizat la atingerea-mi lină
uimitor de exact în toată nedeterminarea ta.

13.06.2019

Poartă am deschis în adânc de stea
dorul să-mi primesc în surâsul
rămas fără mângâierea zilei de ieri.
Gând durut despre ce va fi, respirat
în năluca cerului rezamat de poarta mea
îl aud strigând răzbunător a mea vei fi, a mea!
Nicum! S-au copt de mult merele și-au căzut
dinți mușcând din coaja pământului.
Voi pleca emigrând doar sub pavilionul
urechii mele stângi căreia i-am suspendat
resemnată sunetul în fir argintiu de luna lui mai.
Primesc zăpada cireșului în echilibru nesigur
pe scara dimineților mele nedormite,
modestă recuzită a tristeților sălbăticite
de supunerea mea.
Stau între cele doua fațete ale oglinzii
și nu stiu cum să mă aleg! Gând stingher
năpădit de dorința cunoașterii
se vrea a ști de care parte a oglinzii să fie!
Mă vreau desăvârșită Doamne!
Desăvârșită!
Respir pe jumătate cer și pământ
vâslind prin efemera numărătoare a zilelor.
Luni supun clopotul zeilor spre ascultare deplină,
marți mototolesc norii și-i arunc la coș,
mircuri dialoghez la colțul paginii cu Platon,
joi vânez cu Diana păsări care
de mult și-au lepădat aripile,
vineri! Gata Doamne e timpul să mai muncești
și tu! Nu ai terminat omenirea de croit!
Trei zile Doamne, atât ai spre
desăvârșirea noastră. Poate doar așa
creația ta se va apropia de perfecțiune.
Oricum ar fi mai e mult de lucru întru
DESĂVÂRȘIRE!

14.06.2019

Șoapta-ți nesigură asemeni pasului
care-mi străbate cărările,
ridicolă uneori ca un clipit de frunze,
își depune oul în cuibul
facerii lumii.
Pot împărți cu tine
litere, cuvinte, întregi strofe
pe o sfoară întinsă desupra
prăpastiei care ne separă trupurile.
Un fir subțire de soare
lunecă mereu
încercând să ne vadă
în timp ce o durere cuminte
mă inundă, spunându-mi
în taină:
-nu te duce, nu te duce!
Hâdă ești durere uneori și
nesigur îți este pasul.
Lasă-mi copacul albastru
să-și ofere rădăcina eternității!
Doar el mai vâslește liniștit
pe apa viață
cu gesturi de bătrân, care a renunțat
de mult să-mi mai respire sufletul.
M-ai făcut frunză și floare
în adâncimea pădurii de nuferi.
Văd cerul înspăimântat de
adâncu-mi în care mă scald
când zeul soare se răzbună și el
încercând să-mi fure lumina,
dar îmbătrânește până să ajungă la mine.
Ochiul meu strânge în el necuprinsul
refuzând să-mi audă
strigătul de neputință
în fața destinului.

10.06.019

Când universul îmi pune pe ochi
palmele-i grele, mă fac și eu că nu-l văd,
dar îi ascult simfonia frunzelor
în cea mai tăcută și adâncă melodie.
Scaldă a plânselor sălcii
în vuiet hâd de licoare amară,
hohot de zeu desfrunzit
scos din ascunzătoarea credință,
îmi inundă slăbiciunea de a fi om.
Mă ghiciti cine sunt?
Ochiul Domnului mă privește și el
mirându-se de ardea-mi nemărginită!
Sunt eu, cea zugrăvită în mii de chipuri,
cea care mi-am lepădat credința
să te slujesc pe tine.
Sunt eu limanul ajuns la perfecțiunea
cascadelor toamnei, durerea în care
literele se zbat urlând, ascultându-mi
porunca îșiruirii pe pagina albă.
Ochiu-mi orb încremenit în eres
mă ascultă fără să clipească
nemailuâdu-și marea la pachet.
Înspăimântat, mă ascultă forând înaltul,
depunând cronologic literă după literă,
dând substanță gândului nerostit.
Mă las să cad în prăpastia cuvânt
nebănuindu-i adâncimea, nebănuind
durerea renașterii în poezie.
Îmi închid ochiul gol aninat de piscul
dorință. Îmi trag apoi pleoapa devoratoare
de lacrimi, bulgări de chihlimbar
îmbrăcați elegant în credință.
Ați descoperit voi un aparat de măsurat
poezia? Îi puteți determina greutatea,
sau rămâneți simpli cititori?

12.06.2019

Mă ard săgeţi,

mă-nvăluie iubirea

iar din potirul vieţii

îmi sorb acum simţirea.

Licoarea-i blestemată

pătrunde şi mă arde,

zvârlindu-mă-n uitare

în bezne nesperate.

De umeri mi se-agaţă

nevoia mea de tine

şi-n carnea-mi fragedă

şi-ascunde nemurirea.

Mi te supui pe dată

şi frâu îi dai dorinţei,

iubindu-mă cred toată

şi hrană-i dai şi minţii.

Nici gura mea flămândă

n-a fost cumva uitată

şi pârguita-i rodie,

de tine e gustată.

Şi rotunjimea coapsei

sub palmă o alinţi,

săgeţi spre Minotaur

aruncă, de o minţi.

Întunecimea nopţii

pe gât îmi şerpuieşte

şi-n pletele-mi cazone

ţi-ascuţi privirea rece.

La urmă vine pacea

fiindcă sânu-mi drept

în viu căuşu-ţi palmei

el şi-a găsit prinsoarea.

Unghere-ntunecoase

viu foc vor să ne-arate,

sub pleoape-nchid visarea

şi-n carne, limpezi ape!

Rodica Cernea

Galaţi

07.02.2014

Îţi duci acum 
ulciorul, 
la izvorul 
viaţă, 
îl umpli 
astăzi, 
dar mâine, 
poate 
el se varsă! 

Când palmele-ţi 
bătătorite 
adună-n ele 
fapte, 
vine ea, 
clipa, 
risipindu-le 
pe toate! 

De plângi 
după un ieri 
ce rupt ţi-a fost 
din viaţă, 
te bucură 
făptură, 
cu-n mâine 
viaţa, 
adesea 
te răsfaţă! 

Ieri, 
astăzi, 
mâine, 
iluzii sunt, 
doar fum, 
care aleargă 
precum ielele 
într-un dans 
nebun! 

Urăşti 
învârtitoarea 
viaţă, 
care adună-n 
zilele-ţi 
nebune 
vorbe, 
fapte, 
şi-ţi 
picură-n 
pahare 
chin 
şi amăgire, 
arar speranţă! 

De vei primi 
în dar 
nectar, 
el ia 
să ştii, 
pe dată, 
forma, 
impusă de pahar! 

De dragul 
unor ochi senini 
în loc de flori 
poţi să culegi, 
chiar spini! 

Şi-ofrandă 
vei aduce 
cu degete înfrigurate 
pe coapse fine, 
de natură 
delicat 
sculptate! 

Buzelor mac, 
învolburare lină 
arzânde 
de dorinţă 
le sorbi 
nectarul viaţă, 
în nopţile 
cu lună plină! 

Ai grijă călătorule, 
de calci 
sub talpa-ţi dârză 
coroane de copaci, 
aminte adu-ţi, 
au fost odată 
brazi! 

Şi culmea, 
de uşor ai cucerit 
te poţi 
la vale 
a te prăvăli, 
să-mi spui 
abia atunci, 
tu, 
ce ai cucerit?! 

Căutător 
în viaţă 
de fericiri adânci, 
la capătul 
de drum 
de-ajungi
şi înapoi de vrei 
să te întorci, 
tu poarta, 
o vei găsi 
adesa, 
încuiată! 

Tristeţe-ai fără margini 
şi trupul tău, 

mirajul viaţă 
îl suportă greu! 

Când sufletul 
spre zare 
vrea să zboare, 
trupu-ţi 
în humă 
se transformă, 
în stea strălucitoare, 
în cântec de lăută 
pe care noi l-am admirat 
şi în ulciorul 
care olarul 
cu dăruire-a modelat 
şi viaţa, 
ea, 
acum l-a spart! 

Lasă-mi visul iubire,

lasă-l să-mi ude rădăcina

să pot înflori dimineţile

în zâmbetul nopţii.

Lasă-l să zboare

odată cu primul strigăt

al vieţii

şi mai lasă-l iubire,

să mă sărute în zilele

când soarele va uita

să-mi dăruiască

umbra împlinirii!

Prinsă între cele două faţete ale oglinzii

nu ştiu de care parte aş vrea să rămân;

în faţa ei,

unde realul stă strajă

cu frustrări, dorinţe şi vise neîmplinite,

ori în spatele ei,

unde mă simt cu adevărat EU!

Dorinţa ta,

mă va ţine aici, în faţa oglinzii

să-ţi alung nopţile,

să deschid cale luminii.

Înfaşuraţi în mantia zorilor

am să-i acopar cu sărutul meu

paşii, ca ea, noaptea

să nu te regăsească vreodat!

Pentru o clipă mi-ai dăruit fericirea,

fericirea aceea cu miros de alge şi cetină de brad!

Pentru o clipă eşti al meu

şi sunt a ta dar...

ce e clipa?

Sunt astăzi vânt 
iar mâine fum, 
proscrisă-n labirintul 
sorţii, 
când sânul meu 
sărut si foc, 
te-ating mirate-n 
pragul nopţii. 

Luceafăr sterp 
pe cer arzând, 
mirare în sărutul 
morţii, 
e val pe apa 
fără rid, 
întemniţând triumful 
vieţii! 

Rodica Cernea 
Galați 
14.02.2013

Astăzi urcând pe scara vieții înc-odată

şi renăscând din aprige şi-amăgitoare ploi

sub bolta neagră a cerului cândva aureolată,

eu sufletu-mi împrăştii să curgă râu şuvoi.

Timidă-ntind o mână spre liniştea adâncă

şi-n fin căuşul ei cândva o cupă goală,

elanul tău brutal, colț viu de stâncă

moare subit, sub propria-ndrăzneală.

Te vreau cu mine în fulgerul care despică cerul,

vreau să urcăm mai sus, făr-a strivi speranțe

să descâlcim de vom putea vreodat misterul,

care-a creat odată a vieții circumstanțe!

Elanul nostru vibrând în sunete spre boltă,

e doar ecoul paşilor pierduți pe cerul vieții,

corăbieri neînfricați pe-o marea dezinvoltă,

fără de cârmă, în marea aventur-a sorții!

Rodica Cernea

Galați

16.2.2013

Vis hoinar
pe drum uitat de lume,
trupul meu
e gol şi fără nume,
gând stingher
te caută în noapte,
clopot surd
în dimineţi deşarte.

Caut luna
să îi spun necazul,
curcubeul
să-mi înod grumazul,
lacul clar
adâncul să-mi cuprindă,
nufăr alb
să-l pun acum în tindă.

Vis hoinar
aş vrea să uiţi de mine,
fulg de nea
doar geana te reţine,
noapte clară
cu lumini stelare,
polenul viu
e prins în chihlimbare.

Limba mea
cuvintele le coase,
ştergare albe
fluvii de mătase,
renasc în zori
cu inima-mpietrită,
linţolii albe
peste o zi cernită.

Spune-mi toamnă, unde pleci

când bat vânturi reci şi seci,

când ninsoarea stă să cadă

verii tu-i compui tiradă!

Iar când frunza mea uscată

stă pe-un ram bătut de soartă,

nu te-ncumeţi s-o priveşti

căderea să i-o opreşti!

Spune-mi toamnă, glasul tău

e lăsat de Dumnezeu

să-mi încânte zilele

să-mi adoarmă nopţile?

Şi de ce nu te aud

când sufletul îmi e zălud,

când toate s-au dus în van

încărcate în chervan!

Spune-mi toamnă, unde-i el

e fantasmă, ori flagel,

când în palme-i simt căldura

şi pe sân îi simt arsura?

Unde e, când zori-s roată

şi când ochi-mi de agată

doar pe el îl cată-ntr-una

nu de-acum, din totdeauna!

Spune-mi toamnă, ploaia ta

viaţa, ea mi-o va schimba?

Frunza mea va fi iar verde

ori de mine mă voi pierde;

în adancuri de mormânt,

într-un vers, într-un cuvânt,

în clipe agonizânde,

ori în dor ce mă aprinde!

Spune-mi toamnă!

Noapte-mi plânge peste gene

stelele strivind uşor,

timpul trece mut, alene

peste toate-i trecător.

Pasul meu străbate firea

orologii au tăcut,

unde-i Doamne mănăstirea

unde glasul să-ţi ascult?

Ce e viaţa Doamne, ce-i?

Un ulcior din care bei

vinuri dulci, amăgitoare

să tot uit a mea cărare?

Să nu-mi pot umbra a şterge

din noianul umbrelor,

să nu pot prin colb a merge

ori prin unda apelor?

Să nu pot trăi cuminte,

să nu pot muri uşor,

să-mi aleg cu luare-aminte

visele ce nu mă dor?

Colbul vremii urme-astupă

şi-al meu foc mistuitor

dar adesea el irupă

tot mai viu, dogoritor!

Adu-mi Doamne ploaie deasă

şi alungă-mi gând nebun,

îmi doresc să fiu acasă

şi nicicum să mă răzbun!

Ce îmi lasă-n mână timpul

după trecerea-i fugară;

e doar colb, e doar nisipul

ce-n clepsidră-ncet coboară!

RODICA CERNEA

03.08.2012

Hohoteşte cerul peste-un trupul nătâng
slobozindu-şi lacrimi, visele-nfrângând!

Năluci vii, fuioare din pământ tăşnesc
totul împresoară ce e viu, strivesc!

Pământul musteşte, ploaie sunt şi eu
de tălpi îţi lipeşte, părţi din trupul meu!

Lut zălud doar oale vei fi tot mereu,
transformat în cioburi de sărutu-mi greu!

Ploile de toamnă, vise-agonizânde
doar printre morminte pot a se ascunde!

Rodica Cernea
Galati
28.08.2012

Lasă-mi visul iubire,

lasă-l să-mi ude rădăcina

să pot înflori dimineţile

în zâmbetul nopţii.

Lasă-l să zboare

odată cu primul strigăt

al vieţii

şi mai lasă-l iubire,

să mă sărute în zilele

când soarele va uita

să-mi dăruiască

umbra împlinirii!

Rodica Cernea

Galaţi

22.08.2012

Astăzi iubirea nu îndrăznesc să o mai cânt

n-a fost decât un fir de praf,

o amăgire, ce s-a născut cândva

între noi doi, aici, pe-acest pământ!

De-am rătăcit cărare iubire

aş vrea s-o regăsesc,

să pot iară visa,

să pot din nou să stau cu tine, la poveşti!

Şi suflet călător în tren de-aş fi,

ori călăuză pentr-un gând rebel,

voi căuta cărări ce duc poate spre ... nicăieri

şi fericirea, într-un albastru petec de pe cer!

A fost un vis ce-ntreaga omenire l-a visat

să fim într-unul, doi;

dar tu te-ai rătăcit, cu voie ai ales

din alte flori nectarul să-l culegi!

Acum, în trenul timpului mi-aştern să dorm

şi-aştept o gară unde-am să cobor,

tot numărând petalele din flori

văd doar amurgul cum coboară-ncet!

Rodica Cernea

Galaţi

21.08.2012

Inelele lui Saturn 
cu nestemate din adâncurile infernului, 
împodobesc degete de îngeri, 

în timp ce pleoapa timpului 
cade uşor peste visele mele, 
asigurându-mi eternitatea!

Miroase a eu, 
miroase a tu, 
miroase a dacă 
vom fi împreună 
o zi, 
sau o noapte, 
o viaţă întreagă 
aici, 
ori dincolo-n moarte! 

Miroase a viaţă 
miroase a moarte, 
a sânul de fată 
cu gura cireaşă, 
miroase a mosc 
şi sudoare, 
dar, 
privind aşternutul pustiu 
te întrebi 
cu uimire, 
iubire, 
unde eşti oare? 

Rodica Cernea 
16.07.2012