Nu-mi mai lăsa eșarfe

 la plecare.

Te-am așteptat la fiecare tren,

și nu-mi păsa

de e noroi sau ploaie.

Eram acolo, cu dor etern

și lacrima tot mare...

te-am  așteptat, de ani și ani,

sperând, că într-o zi,

ai să-mi aduci o bucurie

cât un soare.

Nu-mi mai lăsa eșarfe

 la plecare.

Să știi că nu mai pot să aștept

 ca ieri;

mi-e mult mai frig

și pasul se-adâncește în noroaie.

Sunt tot acolo, în gara

din care trenurile pleacă,

dar nu se mai întoarce

măcar unul...

Am ochii triști, că mi-ai vândut

Iluzii;

• timp făr’ de preț -

amant abil, fără rușine...

28 oct. 2018

Nimic întâmplător, totul pentru meditație și amintire.

Multe sunt drumurile tale, Domine..., toate imprevizbile, provocatoare. Tocmai în ”necunoscuta” drumului stă miraculosul, inefabilul...

Era o zi frumoasă de toamnă( 20 septembrie 2018), când am pornit într-o ”aventură literară”, spre Ucraina. Peisajul te învăluia ca o muzică universală, scăldat în lumină, îmbrăcat în verde...Cu freamătul culorilor, în privire! Munții înalți, cu pantele repezi... coborând spre adânc, deschideau în suflet ”abisale trăiri”, ca-ntr-o recunoaștere a celor ce cutezau să fie, să viseze...

La un moment dat, mi s-a părut că aud pădurile fredonând:

 ”A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta./

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,/
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,…” Emoție de toamnă – Nichita Stănescu).

Odată trecuți de Sighetu Marmației și ajunși la punctul vamal ( avînd un portbagaj plin cu cărți: de poezie, proză, teatru, scriitori români clasici, contemporani), am pregătit pașapoartele pentru trecerea în Solotvino.

Emoția s-a cuibătit în suflet, vrând, nevrând. ( și aici fac referire doar la sufletul meu).

A urmat întâlnirea cu domnul consul ( poetul) Edmond Neagoe, cel ”vinovat” de această întâlnire literară, pe tărâm ucrainian. O bucurie să recunoști omul… pe care l-ai intuit în poezie. Aproape familiar, aproape emoționat, aproape de noi… Poezia este tărâmul unde sufletele își dau întâlnire, ”dezbrăcate„ de mentalități, prejudecăți, în lumina diafană a cuvântului.

Ne-am cazat la hotelul Viza,( destul de aproape de graniță), pentru două nopți, tot prin grija domnului Edmond Neagoe.  Vă mulțumim mult!

Pe 21 septembrie, ora 15.00, a avut loc evenimentul mult așteptat, la sediul Centrului de inforare al României, din sediul primăriei orașului.

*

În program a mai existat un eveniment: ” Masa rotundă dedicată Zilei Limbii Romîne ( Rolul Limbii Române în prezervarea identității culturale).

Amintesc că acest proiect a fost realizat cu sprijinul Ministerului pentru Romînii de Pretutindeni.

*

Seara, după ce ne-am cazat și familiarizat cu locul…, ne-am reîntâlnit cu domnul consul pentru a pune la punct unele aspect legate de lansarea antologiei. Ideea domniei sale, de a organiza un concurs, având ca temă „Limba română”, pentru elevii prezenți la eveniment, mi s-a părut remarcabilă.

*

Astfel, am putut cunoaște frânturi din frumoasele trăiri ale copiilor ( care învață la școlile cu predare în limba română), de puteam vedea sufletul cum stă sprijinit într-o lacrimă…

Desigur, în creșterea și educarea lor, un rol meritoriu îl au profesorii ( mai ales, cei care predau limba română). De ce subliniez acest lucru? Pentru că vorbim de Ucraina!

Toate felicitările și prețuirea noastră.

Pe parcursul prezentării antologiei  ”Abisale trăiri”, a rulat videoclipul care-i prezintă ( succint) pe cei 41 de poeți cuprinși între copertele acestui volum. De altfel, au fost amintiți de subsemnata.

Mare mi-a fost mirarea, când cineva din public, în persoana d-lui Gheorghe Sobec,  a recunoscut un nume: Valeria Merca ( Cluj).

Lumea e mareeeeeee, dar oamenii sunt pretutindeni. Și, când spun ”OM” , nu mă refer la ”ființare” , ci la o anume calitate…

Acolo unde există poezie, emoția plutește în aer asemenea unui parfum care te îmbată, te subjugă…

A fost emoție! Încântare! Mirare!

 Toate, la un loc, au adus sufletele mai aproape, le-au determinat să vorbească aceeași limbă: a miracolului universal.  Ce este ființa umană??? Un miracol, nedeslușit încă… sau ” Lumea este o frază în curs de rostire”, așa cum afirmă A. Pleșu.

Aici, la Solotvino, Ucraina, s-a ”rostit„ o fărâmă din sufletul românesc, din poezia românească, universală, până la urmă.

Pentru că totul s-a întâmplat, pentru că totul a trebuit să fie…, aduc mulțumiri infinite, în primul rând, poeților, cei care și-au adus aportul la alcătuirea acestei antologii.

De asemenea, mulțumesc domnului consul EDMOND NEAGOE pentru organizarea acestui eveniment.Trebuie să menționez faptul că -  poeziile trimise de domnia sa – au avut un rol hotărâtor în finalizarea proiectului meu.

Vă mulțumesc mult! Onorată și încântată!

Programul artistic ne-a încântat,de asemenea,  de la un capăt la altul, al trăirii. ( A se vedea afișul). Oameni frumoși, luminoși, talentați. Fiecare cu o poveste, fiecare cu altă emoție… Costumele populare îți furau ochii și inima… Mai ales, tinerele fete! Frumoase foc! ” Să dai cu cuțâtul în piatră”, cum spune maramureșanul.

Infinite mulțumri! Infinite felicitări!

Mulțumesc poeților care au fost prezenți la eveniment: Oana Țogan, Ioan Mugurel Sasu.

Prezența lor a adăgat plusul de valorare spirituală, atât de necesară atunci când se plecă în lume… cu atâtea trăiri poetice ( 41 de poeți) , trăiri care trebuiesc ”păzite” și păstrate în cea mai frumoasă și curată lumină.

Vă mulțumesc!

La porțile cetății, e nevoie de un paznic…, altfel, vom auzi cum hohotește vântul, și rîsul… ” în partea stângă a nesomnului”…

Multe mulțumiri domnului primar, din cadrul primăriei din Solotvino ( acolo unde s-a desfășurat evenimentul).

Am uitat pe cineva???? Să-mi fie cu iertare…

Ah! Patroana hotelului, o maramureșancă de nota 10. Multe mulțumiri.

Din nou, infinite mulțumiri domnului consul Edmond Neagoe, pentru implicarea în acest proiect minunat!

Toată prețuirea și aprecierea!

Cu drag, cu senin, Valentina Becart

” Cuvântul va dispărea  odată cu omul, această ”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță” ( V. Becart).

Totdeauna pleci la drum cu sufletul curat, cu speranța în miracol.

Tuturor, vă doresc cărări pline de lumină, de bucurie și împlinire!

Bucuria mea???? Nu…

Fiecare va avea partea lui de bucurie și revelație…

Ps.

Tot ce ”împlinesc” pe tărâmul  literaturii, o datorez, o dăruiesc fiului meu ( stabilit, de 19 ani, în Birmingham, Marea Britanie), cel care m-a motivat, mi-a ”păzit” drumurile… neștiind, momentan, acest aspect…

Cînd o să-i spun că este ”îngerul meu păzitor”????

O fac în orice clipă a vieții mele…

Mama ( V. Becart – Bisog)

24 septembrie 2018

*

Ps. Mulțumesc reporterului Silvia Mihalca pentru interviu. ( TV, TISA, Solotvino).

Am dăruit stihului meu

veşmânt de-argint şi ode.

Iartă-mă, tu, care ştii

a ierta!

Nădejdea e-n linia zborului tău,

cuvânt pământesc,

desprins ca un fulg

din comoara mea de gânduri.

*

Cum aş putea să trec nepăsător

pe lângă explozia ta de lumină,

venită din străfunduri

şi din vremi mistuite de arşiţă

şi căutare?!

*

Împovărat mi-e sufletul

cu rotirile tale între adânc

şi înalt.

Un univers de prospeţime

şi de aur

se revarsă în sângele-mi albastru.

Ca o ramură plină de rod,

mi-e mâna aceasta,

ridicată în dreptul buzelor,

spre a-ţi savura pătimaşă

vârstele rostirii...

*

*

Am dăruit stihului meu

veşmânt de dragoste şi cântec.

Iartă-mă, tu, care ştii

a ierta!

Nădejdea mea e-n ceasul acesta

şi-n priveliştea toamnei

ce-mi creşte înlăuntru meu

lăstari argintii,

cuvinte ce se dezbracă de văluri

delirante,

provocând o nouă naştere

şi noi sunete

în zborul sinuos al gândurilor tale,

mereu rătăcind

în ovalul unei raze solare...

Vorbește-mi de dragoste,

 risipitorule,

nu te mai ascunde în adâncul tăcerilor

 vinovate.

Sparge toate oglinzile care te mint... aunci

când strigi:

” n-am fost decât o apă ce-a curs neîncetat

 într-un vaier,

într-un timp al nimănui.

*

Întoarceți privirea spre mine, ca-tr-un rit...

și lasă-mă să te-aduc la liman,

acolo unde diminețile întreabă de tine

 și toate poveștile de iubire se răsfață

în fiecare oază și gând însorit.

*

Vorbește-mi de dragoste,

 risipitorule,

nu mai alerga prin ploile uitate de soare.

Dansează cu zânele ierbii prin luminișuri

și lunci,

și poate atunci ( de nu-i târziu)vei  înțelege

de ce iubirea nu moare

și doar tu te ascuzi (timorat)

atunci când ora argintată te curtează.

*

Vino, risipitorule,

în praguri ce se-aprind... când înserează.

Doar  jumătate de adevăr  ne este dat să aflăm în această existență.

Și chiar mai puțin de atât. Aparent singuri, și poate nu...

Cea care m-a însoțit pretutindeni, a fost umbra mea, această mirare

ce nu și-a desăvârșit  împlinirea.

Adesea, îmi place să-mi urmăresc umbra, să port un dialog

 tainic cu ea.

Mereu mai tăcută, dar atât de părtinitoare. Mereu lângă noi,

 mereu în pas cu noi.

Aproape singuri, și poate nu...

Jumătate umbră, aproape crudă în tăcerea ei, și jumătate cuvânt,

 aproape uman, aproape dureros de sublim.

Și cum să nu mă întreb: Cine ești Tu, cel care n-ai curajul întregului?

Cine suntem noi, cei care umblăm prin lumină

 fără să-i înțelegem neprihănirea?

*

Doar jumătate de speranță am reușit să fiu în această existență.

Și mi-am dorit întregul!

Tu știi cel mai bine cât de mult am tânjit după adevărul absolut!

Și umbra mă urmează tăcută și, din când în când,

parcă tresare... și parcă ar vrea

să-mi șteargă o lacrimă mare, plină de soare și amar...

Ah! Câte clipe de jar s-au risipit în vârtejuri de lumină,

pe drumuri pline de cântec și azur.

*

Doar  jumătate de cuvânt am putut rosti la cumpăna

 dintre viață și renunțare.

 Și mi-am dorit întregul!

Tu știi prea bine! Și iar mă întreb: pentru cine toată această amăgire?

Doar umbra mi-a rămas soră bună. Ea trăiește..., pas cu pas,

 tot adevărul ce-l port  - ca pe-o durere surdă -

Nu înțeleg, în momentele de cumpănă, cum de n-a devenit una

 cu sângele meu?

Știi... toate cuvintele te acuză  - când nopțile sunt arse de dor, de chin

 și de rugă!

Jumătate umbră, jumătate adevăr... e tot ce pot lăsa moștenire

 unicului fiu!

Mă iartă, te rog, că n-am putut să-ți fiu ”întregul”... și n-am știut ce crudă

 e lumina

în sufletul celui devenit visător...

Mă iartă...

Valentina Becart

( cuvânt de însoțire... pentru volumul de versuri ”Jumătate umbră, jumătate cuvânt, autor Valentina Becart).

Daniel CORBU. 

VALENTINA  BECART  SAU  JURNALUL

DESĂVÂRȘIRII  INTERIOARE

*

*

      O poetă de înaltă sensibilitate și profundă vibrație este Valentina Becart, trăitoare în Pașcani, orașul unde se năștea cândva unul dintre marii voievozi ai literaturii, Mihail Sadoveanu. Ceea ce impresionează în poemele sale, de la debut (volumul Fata sihastră, 2005) pînă astăzi, este extazul neoromantic în fața lucrurilor lumii, în fața sentimentelor ființiale, a devenirii, dar și a nevăzutelor fire, care duc mereu spre un diafan ceva-altceva. Pentru că spre deosebire de rostogolitorii de cuvinte, descriptori modești ai cotidianului, Valentina Becart reușește deseori să transceadă în metafizic, adică la rădăcina poeziei. Temele sunt cele mari: Naștere, Iubire, Singurătate, Moarte.

*

 Poeta seamănă cu acei temerari căutători de aur a căror răbdare nu se dezminte. Ea știe că adevărul ființei este un processus infinitum care scoate ființa din starea de disimulare și explodează în lumină, lumina proprie, firesc divinatorie. Ea spune: ,,Câtă șovăială în această silabisire/ și câtă teamă!” Pentru poeta care caută ,,o treaptă relativă spre infinitul impalpabil”, ,,sîmburele adevărului/ este mai amar/ decît cireșele din grădina copilăriei”, gloria e ,,uitată pe treptele templului”, iar vremea stă ,,atârnată în sulițe străvechi”.

*

      Multe din poemele cărții pe care-o avem în față, Jumătate umbră, jumătate cuvînt, sunt autodefiniri ale artistului. Spune poeta: ,,Sunt freamătul acestei clipe”, ,,sunt născătoarea acestui scîncet”. Sau: ,,Eu sunt amintirea din cel mai sfânt blestem”. Și: ,,în fiecare zbatere de pleoapă/ e-o blândă renunțare”. În poezia Valentinei Becart ,,plouă cu descîntec”, ,,iarba se-nclină tăcerii”, ,,orizonturile-și pun cămașă-nflorată”, iar blestemele seamănă cu ,,o dimineață spartă-n bucăți”.

*

      Cititorul avizat va remarca fina țesătură a poemului, chiar și atunci cînd tema e una a revoltei față de realul agresiv sau fortuna labilis, unde-și face prezența timpul devastator al ființei. Iată câteva exemplificări în acest sens: ,,Oprește destrămarea/ și lasă-mă să-mi ascult înserările,/ cu chemările lor languroase,/ în locuri în care se vinde pământul/ și cerul/ la un preț de ocară.”(Oprește destrămarea); ,,Nu mai poate exista un alt început/ să urlăm ca lupii/ și-apoi să ne-ascundem/ în scorburi,/ departe, în trecut.” (Și-alergau, alergau); ,,Cum să poți locui într-o Singurătate din care/ sunt izgoniți/ zeii și legendele?”

      Într-o lume a simulacrului generalizat, a pierderii identității, a unui canibalism ce-ți populează agresiv preajma, Valentina Becart își construiește, poem cu poem, o lume paralelă, un fel de Eden personal al visării, iubirii, al fiorului divinatoriu.

*

Daniel CORBU/ februarie 2018

*

Vă anunț  că am în lucru o antologie de poezie:

”Abisale trăiri”

1.Materialele vor fi primite până la data de 15- 20 februarie 2018 ( cu mici excepții).

Doresc ca până la data de 15 martie ( +, -) să fie gata pentru tipar.

*

2. 2. Condiții obligatorii pentru materialele ce urmează a fi trimise:

• Format A4.
• Fontul utilizat: Times New Roman 12 pct., la 1 rând.
• Textele să fie corectate și să aibă diacritice.
• maxim de pagini: 5 (A4); ( 10 A5).
• Un scurt CV literar și o fotografie ( cu o rezoluție de min. 300 dpi).

*

Antologia va fi tipărită în format A5.

Numărul de pagini estimat: 450 pagini.

Prețul unui volum este de 35 lei. ( în care sunt incluse și taxele de expediere).

Fiecare autot va achiziționa un nr. de 3 antologii.

*

3. 3. Plata se va face într-un cont bancar (după 15 februarie +; -).

Cei care nu au această posibilitate, pot trimite banii prin mandat poștal).

Celelalte informații ( legate de contul bancar), de modul de confirmare... , în adresa de e-mail:

*

4. 4. ADRESĂ CONTACT ( pentru materiale):

e-mail: valentinabecart@gmail.com

Nr. de telefon( de asemenea), la nevoie și prin e-mail.

Vă aștept!

Trăirea poetică… o ”molie” care ”roade viața aruncată pe foi volante”…

“Voi aşterne aici gândurile mele fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost. Aceasta-i şi ordinea adevărată care va marca totdeauna scopul urmărit prin dezordinea însăşi. “ ( Pascal). Volumul de poezii „Ferestrele nopţii” , autor Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, Bucureşti, în 2010. Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare şi în numeroase antologii ( antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie de poezie – 55 de poeţi contemporani ( pagini alese) , coordonator Valentina Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni” , în volumul colectiv de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASTRA ( Galaţi), Antologia revistei SINGUR etc. „Pasionat de literatură, filosofie şi în general de artă, citeşte şi scrie despre tot ceea ce îi înalţă sufletul ori mângâie privirea.”. ( Petre Dinu Marcel ). “Coborât pe trepte” în propriul sine ( ca pe treptele infernului), poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) caută în adâncurile sale secretul vieţii eterne, secret care nu se dezvăluie cu uşurinţă - rămânând până la urmă un mister, o necunoscută…

*

Esenţializate, semnificative sunt versurile ce descriu zădărnicia căutării: “Am coborât pe trepte // să pătrund în interior // trecând dincolo de eul meu, // pe uşa zăvorâtă a subconştientului // ca să-mi aşez ordonat // tainele, sentimentele, frustrările, împlinirile, // toate trăirile // într-o bibliotecă nevăzută //pe rafturi numerotate. Apoi să ies pe uşa gândului // mulţumit de izbândă // să intru de fiecare dată // normal omeneşte, // să retrăiesc totul cum a fost // fără deşarte căutări // şi n-am reuşit.” ( Numai iubindu-te ). Cine a coborât odată în adâncul sinelui ( infernului) riscă să nu mai găsească calea spre lumină. Încrezător în forţa liberatoare a artei, poetul , stăpân pe mijloacele de expresie, se află într-o continuă ardere, într-o continuă căutare a adevăratei sale personalităţi, a esenţei “dintâi” neexpusă eroziunii timpului.Suspendat între cer şi pământ, între realitate şi iluzie, poetul nu-şi mai găseşte „locul” şi nici liniştea în efemeritatea existenţei cotidiene. „Nu m-ai locuiesc nicăieri // sunt aruncat în groapa comună // pe care o scurmă corbii de foame”...Nu lipsesc din fondul structural - orientat spre solitudine şi meditaţie – accentele întunecate, dureroase ale sfârşitului de drum. „Nu vreau să mă despart de trup // până nu-i sfârtecat de înfrângeri”
Totul pare lipsit de sens când ajungi să conştientizezi că nu poţi face nimic pentru a opri această rostogolire a timpului. „Zilele şi nopţile trec pe drum // obediente şi posomorâte // plouă cu cenuşă, // bucăţi din trup se prefac în pământ, // oasele se pietrifică. // şi tu încă mă mai cauţi // cu ochi de sticlă în lacrimi, // cuminţenie a pământului.” (Și tu încă mă mai cauți).

*

 Poetul nu se abandonează în totalitate tumultului interior. Prin mijloace stilistice elevate, sensibilitatea poetică, trecută prin filtrul raţiunii –, conturează o realitate obsedantă – supusă degradării, ruinării... „Dacă-mi surpaţi convingerile cu care am plecat // în zilele de cristal verde, mă voi prăbuşi, // ca un călător obosit înainte de capătul drumului // şi-mi rămân înlăuntru visele spânzurate.” ( De boarea vântului alungat cu  petale).
Între spaimă şi speranţă, sufletul poetului, - „veşnic tânăr” şi visător,  caută „semne” între lucruri care ar putea întârzia apropierea nopţii veşnice.
„Nimeni nu-mi umblă prin gânduri nevinovat // nelinişti vechi urcă prin trunchiul copacului // în care mă înalţ cu ramurile înflorite // după îndărătnice primăveri.” ( De boarea vântului alungat cu petale).Trăirea poetică este mereu în căutare de adevăr şi absolut. Metaforele, prin forţa lor sugestivă, deschid noi profunzimi şi aduc în lumină sensul cuvântului – nedesluşit pe de-antregul. Polarizate în jurul valorii estetice şi a marilor profunzimi,  sunt versurile ce urmează: „ Albul roz devine culoarea strălucitoare pentru fluturi // ca o rochie de mireasă distinsă // în care trupul desenează o clepsidră ascunsă // prin care nisipul curge deasupra de şolduri.” ( acelaşi poem). „La marginile zilei” întrebările şi neliniştile umbresc sufletul poetului care m-ai recheamă „gândurile-n tăcere”, amintindu-şi de „o noapte de iubire parfumată”... Amintirile frumoase nu fac decât să amplifice sentimentul de angoasă şi de sfârşit de drum. “Sentimentele încep să mă părăsească // şi-mi voi petrece timpul pe ţărmuri // respinse de furtuni, // lângă care nimeni n-a văzut o barcă.” (De boarea vântului alungat cu petale). De multe ori, destinul, ca o „linie gravată pe cer „ – tulbură apele limpezi ale amiezilor însorite şi, oamenii „ blazaţi de chinga neîmplinirilor „ // „alungă timpul din orologii”. Rănile devin vizibile atunci când „clipele se înghesuie // pe muchii de cuţit să-şi taie prin noapte ferestre, // tu stai la geam şi priveşti // cum se împarte nefericirea.” ( Meditaţie).
Îmbrăţişat cu umbra, această umbră bolnavă de iubire şi viaţă, – poetul mai crede în „freamătul următoarelor nopţi” şi este „gata să pună pe masa dragostei // sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine”...plină de promisiuni. ( Nu ştiu cum va fi mai departe ). „Degeaba te aştept la masa tăcerii / faci porţi sărutului, // gura mea umbrită de infinit // îţi rupe bucăţi din carne, // le zideşte în cuvinte // şi nu se satură.” ( Meditaţie).

*

Versurile scot în evidenţă infinitatea trăirilor interioare, imaginaţia debordantă, complexitatea şi libertatea de creaţie a spiritului. Estetica poetului  Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) este partea valoroasă a gândirii sale, cea care dă frâu liber spontaneităţii şi fanteziei creatoare. Astfel, găsim în „miezul cuvintelor” „sfârtecate de erori // două dedublări ale aceluiaşi eu”... „dedublări” ce nu-şi găsesc liniştea şi matca şi parcă „ se răzvrăteşte voinţa nedumerită // se simte trădată prin sânge.”... ( Dezacord). Prin poezie, ( cuvânt), autorul încearcă să sustragă eroziunii timpului o parte din clipele ce „se scaldă-n promisiuni „, o parte din fragilitatea fiinţei sale muritoare. Privindu-se în oglinda timpului, poetul intră în „dezacord” cu ceea ce i se înfăţişează şi ceea ce simte cu adevărat. „ (cred că defrişările mele interioare // le port ca un blestem // al dezacordului dintre imaginea // de sub aripile tinereţii // şi realitatea întoarsă pe dos // din ceasul vremii.” (Dezacord). Poetul conferă versurilor lejeritate, alunecare molatică, fiind mereu în căutare de noi forme de expresie „ în limpedele ochi al izvoarelor”... ( A sosit timpul căutărilor). „A sosit timpul căutărilor. Să începem. // Cerbii neliniştiţi în somn învaţă singuri // Freamătul discret al tufişurilor // Începe vânătoarea morţii.”…/ Viaţa pulsează în fiecare fibră a timpului ţâşnind „miraculos spre înălţimi” în căutarea „lumilor cu taine nescrise şi nedezlegate”...//„Să ne avântăm pe drumuri prin locuri noi // Să auzim cum se desfac în zori florile”... „ Prin câte nenumărate clipe am fost împreună // Unul lângă altul, pas cu pas, // Cu aceste sublime daruri de iubire.” ( A sosit anotimpul căutărilor). Cu ajutorul Cuvântului poetul poate crea o lume nouă, o lume mai bună, poate realiza trecerea de la real la ideal ( spaţiul supremei locuiri).
                          „seara adună umilinţele şi desfătările”...
În intimitatea odăii, unde „arde duhul focului”…,  totul este permis: să strigi împotriva umilinţelor ce-au ştirbit frumuseţea unei zile sau să te abandonezi în braţele iubitei pe care „ o las să-mi umble divin cu degete calde // prin simţurile venite de la marginea lumii”... Versurile ce urmează sunt bogate în semnificaţii, tristeţea poetului dispărând ca prin farmec la vederea femeii „venind printre flori”... Găsirea jumătăţii reprezintă formula magică, „formula întregirii supreme”.// „Ochii se bucură de fereastra luminoasă //  pe unde văd femeia venind printre flori // să împartă cu mine cuvintele auzite,// surâsul ei învinge teama din palme // fuge urâtul tăcerii şi-mi aduce din nou // pofta să-mi regăsesc gândurile împreună // scrise pe hârtia albă ca un pustiu de ninsori. ( Ca o stea cu durere de lumină).

*
Poetul, neliniştit şi tenace, dă formă şi valoare estetică fiecărui gând ,– cu fiecare experienţă spirituală trăită - , şi iată cum: „prin cântecele târzii ale serii, // l-au izgonit în noaptea făgăduită somnului // la fetele dintre ape şi păduri”... ca mai apoi „ mângâindu-le a şoptit fiecăreia în vis // viaţa şi sufletul lui furtunos”... Dar nimic nu va rămâne din farmecul nopţii în „inima de nisip a poeţilor „... căci odată cu ivirea zorilor când „muzele ies din letargie // îşi vor scrie poemele // pe palma dreaptă a soarelui // într-un alt anotimp.” ( Într-un alt anotimp ).  Iubirea este sentimentul care aduce un plus de bucurie şi lumină în viaţa poetului Nicolae  Vălăreanu ( Sârbu), care nu conteneşte să caute dragostea visată ( calea de acces în misterele lumii ), dragoste ce-l poate salva din braţele singurătăţii. Versurile următoare se apropie de sublimul trăirilor poetice: „Să cobor înapoi // la femeia clepsidră // cu ochii ei aţintiţi direct // încât să rămân gol // într-o iubire, de iubire ascunsă // fără să fie nevoie de cuvinte.”... „ Să simţim // un gând ca o sămânţă // care prinde contur în mâinile noastre, // nimeni să nu bănuiască nimic // Şi nici măcar noi // să nu spunem ceva, cuiva // până nu se vor înălţa în iubire // mugurii certitudinii.” ( Un gând ca o sămânţă).

*

 Femeia rămâne misterul lumii, legătura dintre viaţă şi moarte, „clepsidra” ce măsoară efemeritatea clipelor terestre.  Venirea iernii declanşează în sufletu-i sensibil stări complexe, de nostalgie şi tristeţe... acesta conştientizând că „ toate-s plecate, au luat timpul cu ele // spaţiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.” ( Nostalgie ). Deschiderea poetului către esenţa lucrurilor, către semnificativ şi elevat este evidentă în întreaga scriere, aceasta reprezentând caracteristica unei structuri rafinate, a unei trăiri intens vibratoare. Poemele sunt expresia jocului abil al inteligenţei, fanteziei creatoare. Folosind semnificaţii şi nuanţe cât mai variate, acesta ne oferă noi viziuni asupra existenţei, găsind modalităţi de expresie care pun în valoare autenticitatea stilului. „Eşti fata cu sufletul plin de de seminţe // şi trupul mlădiu ca spicul de grâu,// prin sângele tău trec recolte de fluturi”...// Toate drumurile vieţii duc într-o bună zi la „răscrucea de stele”, acolo unde „ înfiorate ierburile aşteaptă coasa, // ciocârlia îşi încearcă glasul în zbor”. Fascinat de tainele ce i se aştern în cale poetul se lasă sedus de „glasul” chemării şi împlinirii. Fără această împlinire ar rămâne un simplu drumeţ ce-şi va pierde urma...// „Eu sunt drumeţul cu ochii de praf //la fântâna cu ciutura-n cumpănă,”... Însetat de viaţă „ noaptea o petrece călare pe mânji „ în căutarea jumătăţii, în căutarea femeii – fără de care – viaţa ar rămâne ca o câmpie arsă... ( Eu sunt drumeţul cu ochii de praf).
„ te adun din braţele astrului de vară”... În felul său particular, poetul este un romantic, un visător sensibil. Dorinţa de contopire, nestăvilita iubire ce se vrea dăruită... fac sufletul să vibreze la unison cu natura. Această trăire inefabilă, magică, este reliefată de metafore cu conotaţii revelatorii: „ mă retrag cu tine în inima lemnului”... Şi cum poţi să rămâi nepăsător când aştepţi „ să treacă femeia despletită de gânduri “… În liniştea încordată a aşteptării ai putea să auzi cum circulă “seva” prin arbori şi cum sângele aprins… circulă prin artere. “Copacul din inimă se înalţă falnic // tu te-ai aşezat la umbră // printre ramuri, pe ascuns // apoi la vedere // am început să te absorb în rădăcini.” ( Copacul din inimă).

*

Alte exemple de bijuterii stilistice: „ca într-o cochilie-n somnul alb // înfăşurat de ape”...„prăvălită printre flori // în toamna mea rumenită // de fructe”.... ( Nu mai semeni cu tine). “aud bătăile inimii în tâmple – un ceasornic // care se apropie de undeva // cu ticăit tot mai puternic”… ( Nedumerire).
Performanţa poetică constă în aceea de a da formă realităţilor invizibile, de a surprinde transformările ascunse în lucruri. Într-un limbaj silenţios, purtând veşmântul modernităţii, poetul se dezvăluie a fi un peregrin prin propriul destin, prin labirinturile trăirilor interioare. Aparent detaşat, ascuns îndărătul cuvintelor, acesta ne lasă o “fereastră” deschisă spre singurătăţile crespusulare ce-l însoţesc în orele târzii. În aceste momente întrebările vin să-i ceară “socoteală”, aruncându-l în nelinişti abisale...  „şi să-ţi sapi fântâna //după apă vie // în propriul pustiu”.  ( Nedumerire).
Expresii ca: „înainte să-şi frângă zborul” ; „nu bănuiesc că între coperţile cărţii // se ascunde inefabilul „ ; „din care furăm clipe lucide”, „şi visează libertatea din stepele zilei”, „pe drumurile acestor ţinuturi pustii, // cu cine voi împărţi spaima”, „drumul e atât de lung. Abia mai simt // picioarele de piatră şi lut, // cui voi mărturisi // iluzia unui han.” ( Iluzia unui han)... scot în evidenţă „oboseala” atâtor drumuri, modificările survenite la nivelul structurilor sufleteşti şi ale gândirii, latura anxioasă a poetului, tristeţea şi durerea de a se şti „captiv” într-o existenţă finită. Palpând orizonturi necunoscute, reuşeşte să recreeze – într-un limbaj transfigurat, stilizat, – un climat respirând gingăşie, culoare şi frumuseţe.  „dar te aştept pe tine, am uitat cuvintele //prin care mă înţelegeam cu fluturii”... Sau: „împart cu păsările bucuria // de a fi împreună cu tine // să simţim mirosul ierburilor crude”. ( Împart cu păsările bucuria). „se face lumină-n casa de vis” //…„vreau ceva să mustească din miezul pietrei // să cânte în inima lemnului // cu dragoste // singurătatea să fie pusă pe note // s-o cânte femeile singure // şi să mă caute”. ( De ce plopii erau fără soţ). O lumină tandră şi mângâietoate există în toate, chiar şi în preajma singurătăţii. Prin iubire sufletul se „îmbogăţeşte de culoare” şi orele cenuşii, singuratice, nu se mai aud „venind prin întuneric”. Sunt şi momente când tăcerea nopţii devine sufocantă, de nesuportat, chiar sfidătoare... „trist, te aşteaptă o noapte lungă // noaptea singurătăţii tale // nu se mai poate // trebuie întreprins ceva”. ( Cum să-ţi umpli o zi obişnuită). Ce-i de făcut în asemenea situaţii? Poetul găseşte până la urmă soluţia: „şi nu mai vreau decât femei. // Să mă alunge dintr-un pat în altul,”...„apoi să mă rostogolească într-un cearceaf”... ( Şi mă întreb). Voluptatea ascunsă a păcatului nu este o caracteristică a poetului, poate, mai degrabă, o fantasmă a nopţii, o „fugă imaginară”, o evadare din non-sensul nopţilor lungi ce-i mistuie sufletul. Aflat la „marginea vieţii”, bântuit de sfârşit, de timpul ce „macină” clipele senine, poetul se întoarce cu gândul la „miezul copilăriei” –, acolo unde totul era miracol, poveste, zburdălnicie fără griji.  „La poalele dealului, // cu urechea lipită de calea ferată // şi plăcerea trenurilor care vor veni. // Plantele se îmbogăţeau de lumină, // iar sufletul era uns cu ierburi.” ( Sunt un copac).

*

Rătăcirea pe drumuri necunoscute este un bun prilej de meditaţie şi revenire la vechile rădăcini. În decorul tuturor anotinpurilor, fiecare cu mirajul şi tonalităţile sale coloristice, regăsim trăirile poetului, revelaţiile unei conştiinţe superioare – aflată într-o continuă pendulare, de la un pol la altul al existenţei, ”peregrinare între plinuri şi goluri”...(La porţile tăcerii).
„Mă zbat să înfloresc în lemn de zadă // La porţile tăcerii iubirea o strig”.// „Drumul aleargă prin gânduri şi vise // Prin viaţă străbat un singur parcurs, // La porţile tăcerii intrările-s deschise // Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs.” Totul devine o „rană” când conştientizezi că drumul are un singur sens: spre stingerea finală! Înfrângerile tăinuite, tristeţile, melancoliile sunt învăluite într-un fel de seninătate rafinată – fără a fi captive unor sfâşieri nelumeşti. Inteligenţa creatoate interzice exaltarea trăirilor şi pune în locul lor reflecţia, nostalgia blândă, frânturi de existenţă care se abandonează în braţele cuvintelor armonioase, expresive –, mânuite cu migală şi rafinament de către poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu).

**

 Volumul de poezie „Ferestrele nopţii” se impune prin varietatea şi compexitatea temelor abordate, prin autenticitatea stilului şi esenţializarea trăirilor. Cu ajutorul cuvintelor -  poetul creează şi recreează o lume, defineşte un univers – traversat de nelinişti fecunde, de sensibilitate, izvorâte din conştiinţa estetică,conștiință ajunsă la deplina maturitate poetică.
Noaptea – simbol al misterului, al necunoscutului, îngroapă luminile ce i-ar putea ştirbi tainele. Cititorul este invitat să-şi lase sufletul să pătrundă pe „ferestrele nopţii”- ,  acolo unde arde flacăra creaţiei...

Valentina Becart / 1 martie 2011

Iubite,
n-ai vrea să împarți cu mine
acest soare
și-această duminică de primejdii?
Vom fi doar noi doi în fața
necunoscutului
cu armură.
Ascultă? Bat clopotele nopții
și drumul de argilă
își caută rătăciții
între vis și toamnă, între ploi
și zgură...

Eu plec pe cărarea amenințată
de furtună
și voi încerca să cânt...
nu știu pentru care rătăcire
m-am născut,
dar din adâncul pădurii
începe să crească, tot mai mult,
o umbră sălbatică, nebună,
ca un geamăt prelung...

Iubite,
n-ai vrea să împarți cu mine
această oră istovită
și-acest apus
de primejdii?
Lumea va rătăci oricum
pe același
drum de argilă,
între casă și ultimul refugiu
învăluit în fum.
Ascultă? Bat clopotele nopți
și-n amfiteatrul lunii
vin îngeri de lumină să
ne cânte.

Iubite, ascultă...
nimic nu e străin de noi,
de risipirea într-o soartă pângărită,
amintind de furtună și foc,
de visele trecute prin cenușă...

4 dec.2016

Doctore, te rog, prescrie-mi
o dragoste mare,
să-mi astâmpăr sfâșierea din
vaetul
sihastru.
Un cer senin să-mi stea de veghe,
când febra nopților și îndoiala
vor înălța un rug,
în fiecare lacrimă și-n fiecare oră
de-așteptare.

*

Doctore, te rog,bandajează-mi
sufletul
c-o nouă poveste, o nouă înfiorare.
Să cânte vântul în flaute
de dor,
să-mi ducă gândul până dincolo
de zări -
și de va crește iarba în fiecare
rană -,
străinului să-i spui...
să răsădească o floare și-o dragoste
solară,
la umbra unei sălcii plângătoare,
în amintirea clipelor ce mint,
clipelor ce mint...

28 iulie 2016

Nici nu ne ”dezmeticisem” bine… de pe urma comunismului, din lagărul ”aripilor frânte” și ”întuneric” spiritual, când s-a ivit această oportunitate, acest miracol, de a merge în excursie.
Grecia! Citisem în cărți. Mi se părea doar o iluzie.
Și, când nu te aștepți, iluziile pot deveni realități. Lucram în turism, la Mithos-Tour, Tulcea.
Camera de comerț și industrie a organizat această ieșire. Erau ”implicați” mai mulți oameni de afaceri, directorii de hoteluri, specialiști în diverse domenii. Norocul a fost și de partea mea. Emoțiile erau incomensurabile, gândindu-mă la această plecare… Fericirea nu avea țărmuri.

Depășind granițele țării, o țară aflată sub communism aproape 50 de ani, am avut impresia că am ieșit dintr-un coșmar:
”Cum? Există și altfel de viață? Lumea trăiește diferit de noi?”
Mă minunam de fiecare lucru întâlnit în cale. Eram plină de extaz. Abia acum simțeam că
am pășit în ireal! Frumusețea Greciei nu se compara cu nimic. Doar cu raiul! Rai pământesc.
Cenușiul României, lagărul în care am trăit ca niște prizonieri, înlănțuiți într-un sistem
îndobitocit, poate mai rău… mereu înfricoșați și cu un ”traseu” bine stabilit – începea să se piardă printre florile și clădirile albe situate pe coline, aureolate de soarele unui septembrie prietenos.
N-aș fi dorit să mă mai întorc. Asta era imposibil, atunci…
Am cunoscut fericirea! Am trăit fericirea! Mulțumesc celui ce mi-a oferit această șansă, această incomensurabilă emoție , această supremă bucurie.
Și iubire…
Din păcate, acest minunat Om, irepetabil, unic… a plecat, după un timp scurt, către alte orizonturi.
Poate așa a trebuit să se întâmple! Dar nu înainte de a-mi dărui sublimul!
De atunci, îl caut în fiecare clipă, în fiecare tresărire de suflet…
ZADARNIC!
Și totuși, un scop trebuie să existe…
Valentina,
cea care a cunoscut noblețea unor trăiri…

( imaginile sunt salvate din înregistraea video)

Revenind acasă, după o scurtă absență, am găsit în cutia poștală un colet. L-am deschis cu emoție!
Și iată ce am primit din partea Societății Culturale Apollon:
1. Diploma ”Nichita Stănescu” 2016 ( poetei Valentina BECART - pentru păstrarea și promovarea valorilor culturale românești)
Președinte de onoare, George CĂLIN.

Vicepreședinte, Prof. univ. Dr. George Coandă.
Onorată și încântată!
Superbă realizare!
2. Volumul de versuri ”În umbra curcubeului”, autor George Călin. Un volum remarcabil, o bucurie să-l păstrez alături de alte volume.
3. Convorbiri despre Nichita Stănescu
Poetul Geo Călugăru în dialog cu profesorul Nicolae Mohorea - Corni,
fost coleg de grupă cu Nichita STĂNESCU, la Facultatea de Litere a Universității din București.
3. Festivalul Internațional de poezie ”Zilele Nichita Stănescu”, ediția a X /a ( 29 31 martie 2016) ( un carnețel în care voi nota un gând... o trăire...)
Onorată, bucuroasă și încântată de aceste daruri.
Dar din dar... se întregește raiul...
Mulțumesc mult, Societății Culturale Apollon, președintelui de onoare, poetului, diplomatului George CĂLIN.
Vor rămâne daruri și amintiri de mare preț.
Cu deosebită prețuire,
Valentina Becart

”Ziua mondială a poeziei este sărbătorită anual la 21 martie, obiectivul său principal fiind acela de a încuraja o revenire la tradiția orală, de a susține recitalurile de poezie, pentru a restabili un dialog între poezie și celelalte arte, precum teatru, dans, muzică și pictură, evidențiind astfel dictonul lui Delacroix: "Nu există nici o altă artă fără poezie".
....
Astfel, membrii cenaclului Vasile Alecsandri, PaȘcani, jud.Iași ( coord. Valentina Becart) se vor alătura grupului de elevi ( clasa I-a A /)), având ca prof. pe vicepreședinta cenaclului,
d-na Carmen Pasat (poet și prozator). și, împreună, vom sărbători ”Ziua mondială a poeziei”.
Câțiva dintre acești elevi sunt membri ai cenaclului pentru copii și tineret( coord. Prof. Ionela Boariu). Se va pleca din curtea Liceului Miron Costin și se vor face mai multe opriri: în fața Casei de Cultură; într-un mall, într-o cafenea, o cofetărie. Se vor recita poezii din operele clasicilor, din operele poeților contemporani, amintindu-ne că alături de noi au fost și sunt spirite atât de elevate, un microcosmos de sublim!
*

”Ziua internațională a poeziei este celebrată ca urmare a aplicării unei decizii a UNESCO, emisă în timpul celei de-a 30-a sesiuni desfășurate la Paris, în perioada octombrie-noiembrie 1999. Poezia transmite valorile cele mai intime ale diverselor culturi. UNESCO recunoaște capacitatea unică a poeziei de a surprinde spiritul creativ al minții umane. Unul dintre obiectivele principale ale zilei este de a susține diversitatea lingvistică prin intermediul expresiei poetice și de a oferi limbilor, pe cale de dispariție, posibilitatea de a fi auzite în cadrul comunităților lor.”
*
”Pe 21 martie, Ziua Internațională a Poeziei, ne lăsăm imaginația să uimească. Visăm la un loc unde banii sunt înlocuiți de emoții. O lume mai bună.
”Campania-manifest lansată de Julius Meinl în octombrie 2013, în România, a reușit să strângă peste 17.400 de poezii scrise de români din peste 70 de orașe din țară, toate acestea în schimbul cafelelor oferite în locațiile partenere.
Robert Montgomery, ambasadorul “Pay With A Poem” 2016”
“Îmi place cum “Plătește cu poezie” ne face să căutam în buzunarul libertății, în care banii sunt înlocuiți de versuri. În loc să folosească bancnote sau un card, oamenii pot da o altă valoare poeziei și o pot folosi ca o metodă alternativă de plată.
Cred că majoritatea oamenilor scriu versuri în adolescență și uită de acest hobby la maturitate. Cu această inițiativă îi încurajăm pe toți să se reconecteze la vocea poetică interioară”, spune Robert despre campanie.” ( sursa : internet)

Vă așteptăm!

Valentina Becart ( poet coordonator)

Ardeau amiezile
în plină vară
secundele se prefăceau
în scrum
doar orele rămase
urcau grăbite-n turn
trăgând înspăimântate
un clopot
răguşit
de fum…

...

Ardea pământul
gândul
cerul
apele se retrăgeau
în pietre
sălbatice săltau
pe prund
halucinante
necruţătoare
flăcări…

...

Ardeau amiezile
pădurile
fântânile cu ochii
muribunzi
cerşeau o noapte…

...

Ardeam şi eu
jucând pe flăcări
şi cântând
cu vântul ce-aducea
gemând
un soare schilodit
orbit de vară…
de vară…

Şi totu- i căutare...
Ca un fulger de lumină
nestăvilite gânduri
au poposit într-o grădină
aşteptând
o primăvară nouă

...

E-atâta sevă în cuvinte
şi-atâta dor pe buzele
fântânii
că simt cum se-arcuieşte
trupul cald al zilei
peste inima
pământului
ce şi-a trezit adâncul
din somnul nerodirii

...

Şi totu-i o minune...

...

Ca un izvor de iubire
cuvintele au răsărit
înmiresmate
atingând cu degete subţiri
rotunjimea pietrelor
ce-şi împart încrezătoare
bucuria
cu iarba sfioasă,
abia înverzită
mirosind a primăvară
şi-a viaţă renăscută
din prea multă lumină...
….

( necunoscută sursa de
inspiraţie )

Te-am căutat în fiecare zi
ce mi-a ieşit în cale
cu-n surâs
eu o întrebam de tine
ea şi-ascundea privirea
într-o rază, o parfumată floare
sau chiar în palma
cerşetorului
ce număra cu grijă
puţinul mărunţiş
...

N-am ezitat să-ntreb izvoarele
de ţi-au simţit arsura
buzelor
căuşul mâinilor
nerăbdătoare
zadarnic...
alunecâd străine
s-au răsucit cu trupul
către soare
şi m-au lăsat
privindu-mă în unde călătoare
de ce te căutam?
...
am adormit cu gândul
că iubirea
e-asemenea cu-n nufăr
ce nu se teme
de noroaie,
de noroaie...

oct.2010 - 2011