Mă odihnesc deseori hoinărind cu gândul departe. O boare de lumină îmi atinge umărul printre râurile verzi ale pădurii, aşa ca în anii copilăriei când mă atingeau pe creştetul capului. Pot să stau multe clipe cu trupul lipit de un brad, îmbrăţişându-l cu iubire. Îi ascult respiraţia, îi simt căldura care-mi linişteşte sufletul. Noaptea strălucesc frumos stelele, una cade uşor printre ramurile verzi. Încă mai cred în a fost o dată o creangă care aştepta frumos să înfrunzească, când o boare de vânt mângâie fiecare scoarţă de brad. O lampă se aprinde şi în umbrele serii pădurea respiră plecarea primăverii. Sufletul aleargă printre codrii de brad, crengile se apleacă peste amintirile copilăriei. Ploi repezi cad pe pământ peste frunzele însetate. Şi iată, după zeci de ani mă plimb printre aceeaşi brazi care odinioară mă mângâiau. Aceleaşi lumini printre ramuri, aceleaşi bucurie de viaţă. Gândul îşi desprinde cortul din amintiri când am călcat pe muşchiul moale. Culeg o floare, printre ramuri înflorite cade o ploaie caldă, splendoarea de petale inundă pădurea într-o zi frumoasă de vară.
Cu ochii închişi văd plaja mângâiată de valurile mării. Zăresc pe ţărm un copil cu faţa însorită spre soare. Miros de alge de mare ţinând captive scoici într-un ultimă încercare. Sunt amintirile scrise de condeiul apelor în sufletul de copil sau doar marea se leagănă într-o scoică aruncată de val. Pe plaja tăcută copilul aleargă, se scufundă în marea de smarald, tălpile îi ard pe cioburi de scoici. Se aud sunete multe în depărtare,valurile sunt de vânt sparte. Sub bolta cerului totul străluceşte, marea frumos acum zâmbeşte, copilul aleargă în mare să scape de căldura mare. Alerg pe plajă, urmele paşilor sunt şterse de valuri. Iau în braţe copilul şi-l rog să mai vină şi mâine să pornim spre stele. Chitara lângă el aşteaptă, când soarele apune, povestea merge mai departe acum pe strune.
Copilul a crescut, păşeşte fericit lângă tine, într-o zi cu un cer de cristal. Ne aruncăm fericiţi în mare printre valuri. Când soarele alunecă spre asfinţit îmi aşezi pe umeri un şal, zâmbesc când stelele se pregătesc de carnaval. Un nor mai supărat ne sperie puţin, dar repede a plecat. Lăsăm timpul să zboare, alergăm fericiţi în mare. Construim castele de nisip aşa ca în copilărie când m-ai învăţat să înot.
Zilele trec ca valurile, câteodată mai liniştite, câteodată mai agitate. Pământul se dezgheaţă, apare alt semn de viaţă. Frunzele cad toamna, altele noi le iau locul primăvara, care vor avea aceeaşi soartă.
O călătorie printre aduceri aminte spre înverzirea unei clipe printre scânteieri de stele la malul mării.
16.05.2017
-->
Comentarii
Un semn de plăcută lectură.