Nu sunt ceea ce pot fi...
Nu mă aud,
dar mă scurg cuminte
prin urletele destinului.
În goana asfinţitului grăbită...
fluturii secundelor mele
stau de strajă,
ţinând părti din eu
la vama necunoscutului.
La stânca veche e rece
şi mă doare că sunt...
Întru beţie
la balul fantomelor
cu frigul în os şi braţele goale.
Nu mă ştiu,
dar mă tem să mă întorc
în omul negru...
destin al oglinzilor.
Nu mă văd,
dar mă simt cenuşă
în oală de lut.
Prin văi astrale timpul mă cere
cu-n dor sălbatic
şi-o spaimă de adânc.
Eu... doar o umbră-nchisă
în nebunia mea,
eu...libertatea de-a mă elibera...
O primăvară virgină pe umeri
mi-ar fi o povară...
nu pot fi ceea ce nu-s.
Născocit imaginar,
Alter Ego...
prietenul meu plin de har.
Aproape mă nasc,
dar exist- doar un vis...
-->
Comentarii
Melancolic si oarecum pesimist, poemul tau, dar foarte inspirat si frumos exprimat.Felicitari, Luminita
un vis frumos
sigur
deja esti nascuta
la brat cu libertatea alergand
la fel de frumoasa
primavara mereu
prin Ego-ul tau
suflet frumos si sensibil!