Poeta Ana Podaru îmi era deja cunoscută, de peste doi ani, din spaţiul virtual, atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară la Deva. Întâmplarea a făcut ca drumurile noastre să se intersecteze, pentru scurt timp, în luna august, cu ocazia popasului Caravanei Culturii în oraşul de la poalele Cetăţii. Am fost uimită să descopăr o femeie în plină ascensiune literară (şi nu numai), cu alură de adolescentă, pe chipul căreia necazurile (deloc puţine) au refuzat să-şi pună pecetea şi a cărei frumuseţe exterioară răzbate din interior, cu o vigoare de nestăvilit.
Entuziasmul molipsitor al Anei şi delicateţea sa evidentă m-au făcut curioasă şi dornică să-i răsfoiesc scrierile. Mi-am propus să mă aplec asupra uneia din cele trei cărţi primite în dar cu prilejul sus-menţionat, care poate a fost adusă mai puţin în atenţia publicului, dar care merită să fie făcută, de asemenea, cunoscută, mai cu seamă că a obţinut premiul I la Concursul Internaţional de Publicaţii “Expresia Ideii”, Oneşti, 2018, la secţiunea “Literatură plurilingvă”. Este vorba de volumul Fluturi în infern (Butterflies in Inferno), apărut în ediţie bilingvă (româno-engleză) la Editura Inspirescu din Satu-Mare, în 2015. M-am cufundat între coperţi ca într-o apă cristalină, răcoroasă, şi am simţit o energie creatoare incredibilă ţâşnind dintre file, ca dintr-un gheizer al cuvântului.
Iniţial, titlul m-a contrariat puţin, părând construit pe un paradox, dar lecturând poemul-pilot al cărţii, i-am înţeles pe deplin sensul: “Am colindat aseară poienile în vis,/ Eu… fluture, o zi dansam cu licuricii/ Şi mă-nălţam la stele, plutind în necuprins…”, afirmă ea autoportretizându-se, însă, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în viaţă, fericirea este de scurtă durată: “Dar se-auzi un tunet şi totul s-a schimbat,/ Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat/…/ Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste...“ (Fluturi în infern).
Fluturele este un simbol al sufletului, al metamorfozei, al învierii, speranţei şi, nu în ultimul rând, al vieţii, al unui nou început. El poate fi regăsit şi în alte poezii din volum, cum ar fi poemul Vă trimit din palmă… – o declaraţie cu inflexiuni optimiste, ce vădeşte dragostea de oameni, nedisimulată, a autoarei: “Vă trimit din palmă fluturi/ răsăriţi din amintirea/ zorilor de zi cu stihuri/ vântu-n plete cu iubirea”.
Nu mai puţin săracă în semnificaţii este o altă poezie, Am renăscut udată de lacrima fierbinte: „M-am întrebat aseară, privindu-mă-n oglindă,/ De mai trăiesc aievea sau am murit demult,/ Şi-am scormonit cenuşa secundă cu secundă;/ Certat fiind cu timpul, nu vreau să-l mai ascult“, concluzionând pe un ton profetic: „Nu m-am născut degeaba, acuma sigur ştiu“. Lacrima, simbol al durerii şi al purificării, apare constant în conţinutul textelor, semn că existenţa autoarei nu a fost una presărată doar cu petale de trandafiri, ci şi cu spinii amărăciunii.
Conştientizarea misiunii sale terestre transpare şi din poezia Un înger în vis m-a certat, în care ea ne mărturiseşte credinţa că harul său este dăruit de Sus: „Un înger în vis m-a certat,/ Mi-a spus: - De ce dormi?/ Ştii a scrie.../ Mi-a pus într-o mână hârtie,/ Din aripi o pană mi-a dat,/…/ Steluţe pe gând mi-a vărsat,/ Cuvinte venite din ele/ Curgeau din tărâm depărtat”.
În altă ordine de idei, iubirea – supremul sentiment uman (subiect preferat de majoritatea poeţilor), nu este neglijată nici în acest volum. Dragostea Anei este mai degrabă una cu final nefericit, cel puţin aşa reiese din poezia Mă lasă, unde regretul pentru clipele frumoase petrecute împreună cu iubitul, rămase la stadiul de amintire, se resimte acut: “De pleci nu-nchide uşa-n urma ta,/ Cu talpa pasul să-ţi sărut, mă lasă,/ Să simt fiori, adulmecând sfioasă/ Parfumul ce-a rămas în mintea mea”.
Alte poezii ce dezvăluie nostalgia după iubirea cândva împărtăşită, care s-a stins ca un amurg înghiţit de nori, sunt: Plecarea ta miroase a pustiu (“Plecarea ta miroase a pustiu/ cad clipele trecute-n nefiinţă/ nesocotit e timpu-acuma ştiu/ să cern secunda mi-e cu neputinţă”), Sărutul tău de gheaţă (“S-a zgribulit iubirea/ La braţ cu amintirea”), Loveşte-mă de vrei cu flori (“loveşte-mă să simt vraja iubirii,/ nu pune sare pe cărări rănite”), Ce linişte-i în noi iubite (“de-atâtea lacrimi şi tristeţi/ plesnesc paharele golite”), Mă doare lipsa ta (“sinapsele-mi sunt parcă nişte aţe/ pe-un ghem mototolit când timpul trece”), Şi mă urăsc că te iubesc (“şi mă urăsc că nu mai poţi să stai/ să-mi umpli iar izvoarele golite”) etc.
Deşi din versurile sale răzbate o undă de tristeţe desprinsă din cenuşa sentimentelor (“Atunci când s-a sfârşit iubirea/ să nu dai vina pe rutină”), poeta deţine secretul pentru a supravieţui unei asemenea catastrofe emoţionale, pe care ni-l dezvăluie şi nouă: “Sădeşte-n calea ta o floare/…/ Şi nu uita să cerni apusul/…/ Păstrează ce-ai trăit în palmă/ şi strânge pumnul cu putere/ şi dă-i destinului, de-ţi cere,/ un zâmbet, nu-l lăsa să doarmă” (Un început şi un sfârşit).
Printre poeme există şi unele ce divulgă o iubire idealistă, născută (probabil) din nevoia lăuntrică a femeii-poete de a-şi găsi sufletul-pereche, care să o înţeleagă şi să o accepte aşa cum este: “De ani şi ani culeg iubirea/ din palma ta şi-ţi mulţumesc”. Acestui iubit, imaginar sau nu, Ana nu se sfieşte să-i declare cu sinceritate debordantă simţămintele: “mi-ai scris pe suflet cu penelul” (Îţi aminteşti iubirea mea).
Alte versuri ce debordează de romantism şi sensibilitate, încercând să convertească în realitate o iubire (aparent) imposibilă, se ascund în spatele unor titluri sugestive, ca: Ascultă cum respiră vântul, Îţi aminteşti iubirea mea, Ţi-am vizitat în miez de noapte sufletul, Rugăminte, S-au copt în noi cireşele de mai, Mai lasă-mă puţin, Eu oglindită-n irişi verzi, Tu şi eu, Şi pune-vom iubirii stindarde nelumeşti ş.a.m.d.
În multe poezii ale Anei apare, în configurarea tropilor, “palma”, ce simbolizează conştiinţa, îndrăzneala, francheţea, dăruirea. Mâna, în general, semnifică putere, generozitate, umanitarism, calităţi la care aspiră (aproape) orice fiinţă umană. Iată că totul se leagă şi nimic nu este întâmplător în imaginile poetice ţesute cu migală de artist(ă), cu esenţe chiar din lumea sa interioară: “Din palma mea curgea nisipul/ se transforma-n câmp de trifoi”. Un alt simbol des întâlnit în versuri, amintit mai sus, îngerul, ocrotitorul celor aleşi, exprimă nevoia acerbă de sprijin din Înalt a poetei: “Iar îngerii-mi citeau din file/ din glasul lor curgea poruncă…” (Revelaţie).
Adâncimea lăuntrică remarcabilă a poetei Ana Podaru se face permanent simţită pe parcursul cărţii, ea comunicându-ne fără reţineri trăirile sale ardente: “lăsaţi-mă să tac, dar vai…/ al sufletului glas se-aude/ un pas în iad şi unu-n rai/ şi gândul meu pe nu ştiu unde” (Vorbeşte sufletul, eu… tac) sau: “tortură, chin şi neputinţă,/ sub clipa ceasului din urmă,/ un suflet plin de nefiinţă/ nisipul din clepsidră curmă” (Trecut-am noapte peste tine) etc.
O (altă) poezie în care poeta îşi etalează capacitatea de metaforizare este Cerşetori suntem toţi, unde eul liric se exprimă fără rezerve: “Cerşetori suntem toţi, chiar de zdrenţe n-avem/ noi iubire mereu de la viaţă cerşim/ şi umili către cer, dezlegaţi de blestem/ la apus de dorinţi, ochii trişti îi golim”, încheind pe un ton fatidic: “resemnaţi, rătăciţi, cu genunchii juliţi,/ în adânc zdrenţuiţi şi iubind neiubiţi”.
Ultima poezie din volum încheie, pe acelaşi ton meditativ, periplul repetat al poetei între ceruri şi purgatoriu, ea conştientizând efemeritatea fiinţei umane şi incapacitatea acesteia de a-şi stăpâni/controla trecerea prin timp: “Suntem stăpânitori ai timpului trecut/ dar nu deţinem cheia secundei ce urmează/ în noi trăiesc iluzii ce fiarele asmut/ iar rănile deschise adesea sângerează” (Ne modelează timpul în palma lui muncită).
Multe din poemele în vers clasic cuprinse în volum sunt redactate în manieră (cuasi)modernă, cu majusculă doar la începutul primului vers din strofă şi fără semne de punctuaţie (inclusiv în titlu), cu excepţia punctului ce delimitează propoziţiile sau frazele, autoarea preferând să nu se simtă încorsetată de (toate) canoanele acestui tip de versificaţie. Acest lucru nu umbreşte însă curgerea naturală a mesajului, care poate fi perceput (şi) în funcţie de dorinţa de abordare a cititorului, de ceea ce îşi doreşte (fiecare) să găsească în spatele… aripilor de fluture.
Titlurile poeziilor constituie, ele însele, adevărate micropoeme, pline de gingăşie şi prospeţime, ce reliefează imaginaţia bogată a autoarei, dublată de o forţă de expresie mai rar întâlnită, izvorâtă (probabil) din dureri sufleteşti sau trupeşti, forţă prin care atrage cititorul în torentul infernului său interior, subjugându-l şi făcându-l să-i simtă suferinţa ca pe propria Golgotă.
Lirismul ce planează asupra poemelor sale denotă, în ciuda dramatismului evident, un profil de învingătoare. Ana poate zbura chiar cu aripi frânte, iar dacă nu, se târăşte pe genunchi, la graniţa dintre agonie şi extaz, până la ţinta propusă, dar nu abandonează lupta. Asta nu înseamnă că, uneori, dezamăgirile nu(-i) lasă urme greu sau imposibil de vindecat, spulberând(u-i), pentru o perioadă, iluziile: “o lacrimă căzută trecător/ din cicatrici parcă ar vrea să spele/ un ritm mai bate-n pas deşteptător/ dar visul a plecat privind la stele” (Din renunţările la vis).
În ciuda vicisitudinilor, elanul creator al poetei a rămas neştirbit, lucru de admirat, înăuntrul său clocotind un vulcan al poeziei, care-i erupe prin toţi porii. Setea ei de viaţă poate fi stinsă numai cu nectarul cuvintelor, al celor cu înţelesuri profunde, aşa cum se pot întâlni (şi) în cuprinsul acestui volum. Îi doresc doar ca magica fântână de lumină să nu-i sece niciodată, iar timpul să-i îngăduie (dis)cernerea!...
Comentarii
Atunci mă bucur şi mai mult că ţi-am făcut-o cunoscută! :-) Într-adevăr, Ana are multă trăire în versurile sale! Te pup!
Doamna Dorina, Mimi: mulţumiri pentru popas şi apreciere! Cu prietenie,
Una din poeziile remarcate de mine în cartea Anei... Mulţumesc, Aurelia, pentru că ai adus-o în atenţie, mulţumesc pentru lectura comentariului meu şi pentru semn! Cu drag,