Când am primit cartea, de la însăşi autoare, i-am zis fostei mele colege de facultate, cu oarecare invidie profesională: Excepţională grafică! După ce am răsfoit-o, acasă, am repetat, doar pentru mine, expresia. Auzisem, vag, ce-i drept, de Editura Discobolul. Apoi mi-am repetat şi prima impresie a titlului: Ce prozaic! Chiar şi pentru o proză scurtă, darămite pentru un volum de poezie. La prima lectură, în diagonală, nimic deosebit. La reluarea lecturii, în profunzime, simptome ale încântării. La finele lecturii – încântare. Prima constatare la rece: erotism elegant, suav, fără pic de vulgaritate. Rara avis de la romantici încoace. Cea de-a doua constatare: contrastul, lipsit de paradox, dintre numele poetei, atât de liric, şi, iarăşi, titlul cărţii, se prelungeşte, poezie după poezie, de-a lungul ei, în antonimii între termeni specifici recluziunii, pe de o parte, şi cuvinte carateristice evadării, pe de altă parte: cătuşe, arest, încuietori, ferecat, zăbrelit, prizonier, paznic, cheie, ziduri, uşi, zbor, speranţe, fugă, libertate, aripi, zări, lumină.
Metafore extrase: „Zideşte-mă în pereţii blocurilor,/ Deşi nu-ţi sunt Ană.” (Fabrici de uitare); „Îmi vând lacrimile şi cumpăr speranţe în sticle de cristal.” (Umerii nopţii); „Absenţa ta e dureroasă ca un exil,/ Răspunde-mi când uşile gem de durere...” (Exil).
Purtând pe unde această extremă antonimie a condiţiei umane, versul liber se scurge cu simplitate şi erudiţie, împrumutând majuscula şi pe alocuri sintaxa versului clasic. Iată încă un argument pentru care am caracterizat creaţia Andradei Ingrid Maran ca fiind poezie neoclasică, cu inflexiuni de Art Nouveau. Celelalte argumente sunt următoarele: piruete cu neologisme şi cu termeni juridici (poeta e avocat de profesie) asimilaţi vocabularului artistic natural uzitat, executate cu măiestrie prin fascinante decoruri citadin-sincronice ce emană (sau evocă – aici totuna) parfum de Bucureşti interbelic; semnale acustice în terminologia specifică unor jocuri de societate (şah, poker, ruletă), pe ritmuri hispanice, emise cu tandreţe în decoruri provincial-diacronice împrumutate involuntar (şi imprimate cu nuanţe ale personalităţii poetei) când dintr-un Război şi pace tolstoian, când dintr-o Ultimă noapte de dragoste camilpetresciană – război al dragostei, pace a armelor; joc emoţional între himeră şi extatic, cu aer de adolescenţă – chinesenţă rezumativă a prefeţei semnate Dan Ioan Marta.
Metafore extrase: „Mâinile mele au învăţat îmbrăţişarea secundelor/ Cu care începe lumea.” (Pantofii mamei); „Salvaţi prin creaţie, prin cuvinte pline de seminţe,/ Care vor rodi în căldura sângelui ce-şi cere iubirea furată” (Fără sfârşit); „Poate că vom fi veşnic împreună/ În cuvintele unui poem.” (Cuvinte); „E gândul dezrădăcinat şi tu nu vii, să muşti orgolii/ Din carnea mea îndurerată...” (Iertare şi risipă); „Vino cu respiraţia ta de muzică clasică,/ Compusă în aşteptarea primei îmbăţişări.” (Fabrici de uitare); „Ţi-aş mirosi podul palmei/ Schimbându-ţi linia vieţii cu un sărut.” (Striptease); „Şi carnea visului miroase a vanilie şi violete...” (În umbra gândului fugar am adormit).
Venind dinspre cărţile anterioare ale artistei bucureştene (una dintre ele, intitulată „Al cincilea anotimp”, evocă reverbativ, a la Grigore Vieru, condiţia femeii), şi abandonându-se sincerităţii cu sine însuşi, cititorul va simţi sau resimţi în această poezie a suferinţei din dragoste până la sfâşiere un fior liric frenetic până la cutremurare, din perspectiva parcurgerii vârstelor metafizice ale feminităţii. Din această perspectivă sonoritatea prozaică a titlului cărţii se va transfigura natural, pe măsura lecturii, cu seninătate şi candoare, în izvor de frumuseţe şi lirism seducător.
-->
Comentarii