Prin minte
trec peisaje, chipuri
-vechi picturi, straturi
de praf peste culori –
omul stă cuminte
în celulă
la adăpost, căci astăzi
a vorbi
este deja un fel de moarte
anticipată
a gândi, o rană supurând
zăpezi murdare i s-au strâns
în păr şi praf, munţi de praf
pe tălpi şi cărţi
în cadrul uşii, Eccleziastul, însoţit de un ciopor
de umbre vinete
cu zâmbet rău
îi aduc aminte că într-o zi
devine pătrată, roata,
se opreşte şi începe
nemăsurat, să crească
zero, nimicul-izvor
şi groapă, deodată
umărul stâng îl simte
puţin mai negru,
puţin mai greu
inima,
încearcă să se mute
în dreapta, sub umărul
albului, acolo unde
mai există urme
de roşu, galben, verde şi albastru
şi un “poate” plin de speranţa
unei renaşteri viitoare
în maci,
soare,
iarbă,
cer…
-->
Comentarii