lui Adrian Păunescu
Glasul a uitat îndoielile înfiripate,
a adoptat un mic zâmbet,
era o şoaptă răguşită.
Cu privirea aţintită în tavan
gura îi zâmbea puţin
pe chipul rămas strâns
în timpul ce acţiona ca o pensulă udă
şi pleoapele coborâte
cu sângele năvălind în obraji
încremenind la tâmple zbătute
de două vene umflate în geana cenuşie
de lumina gândurilor alergate prin mintea
ochilor ce aruncau scântei
din timpul fără graniţe
când tăcerile lungi şi urâte au reînceput
şi fruntea era o rană sângerândă
cu palma făcută căuş ca un cuib
ce adulmeca în jur căutând o scăpare
din lumea roasă pe dinăuntru
ca un om care se zgârie pe faţă
şi sângerează în propria-i barbă
într-un astfel de timp
în mlaştina neagră din-lăuntru
şi-a umezit buzele cu vârful limbii
când pielea gusta aerul.
Buzele nu se mai mişcau. Ochii nu mai clipeau.
-->
Comentarii