Călătorii „geodezice”
Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. ing. Constantin Nitu
“Ținta ultimă a călătoriilor este întodeauna amintirea lor ”.
Lucian Blaga
Bucureşti, 2016
Bournemouth 1991 (partea a V-a)
Motto: „Regele Richard al II-lea: Am irosit timpul şi acum timpul mă iroseşte pe mine. Replică din piesa de teatru Richard al ll-lea, Actul V, Scena 5"
Wiliam Shakespeare
Scurtă istorie a excursiilor minereşti
Prima excursie
Prima excursie în grup are loc în 28-29 ianuarie 1990. Minerii vin pentru prima dată în capitală nu să ne colinde, că trecuseră sărbătorile revoluţionare însângerate, ci în urma apelului lansat de Ion Iliescu, pentru a opri conflictul dintre organul de conducere care se crease în timpul revoluţiei din decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale (FSN) şi firava opoziţie politică. Sunt devastate sediile principalelor partide de opoziţie, primul ministru dandy Petre Roman însuşi salvându-l de furia ortacilor pe Corneliu Coposu, liderul opoziţiei.
La 28 ianuarie 1990, în piaţa Victoriei are loc un uriaş miting al opoziţiei, organizat de PNŢ-CD, PNL, PSDR, dar şi de alte partide care protestează împotriva hotărârii ca FSN să participe la alegeri. În paralel se desfăşoară o contramanifestaţie organizată de FSN şi susţinută de muncitorii de la IMGB, ICTB, IMMR şi IIRUC. Mulţi au ca argumente serioase bâte şi răngi şi o dorinţă pe care exprimată sintetic prin formula paşnică - „Moarte intelectualilor!".
Se ţin discursuri împotriva partidelor care vor să oprească ascensiunea politică a Frontului, de tipul „Jos cu fiii de chiaburi şi legionari!", „Nu vrem ca cei care au stat la căldură, în străinatate, să vină acum şi să ne dea lecţii". În tabăra opusă se ţin discursuri în care se promovează ideile ce exprimate prin pancarte - „Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush (tatăl!)", „Nu vrem neocomunism!", „Ieri Ceausescu, azi Iliescu!".
Chiar dacă a existat intenţia de a nu se recurge la violenţă, este atacat sediul guvernului şi se cere demisia acestuia. La sfârşitul zilei au loc tratative între partidele istorice şi Front.
Pe 29 ianuarie, în urma apelurilor lansate prin mass-media de către Ion Iliescu, are loc prima excursie minerească. Peste cinci mii de mineri din Valea Jiului sosesc în capitală, înarmaţi cu bâte şi lanţuri, precum galeriile rapidiste, dinamoviste, petroliste şi steliste de azi, şi convinşi că trebuie să-i reducă la tăcere, prin orice mijloace, pe conducătorii şi susţinătorii partidelor care erau altceva decât FSN.
Contramanifestaţia organizată de suporterii FSN are ca efect asaltul asupra sediilor unor partide, în frunte cu PNŢCD. Viaţa fruntaşilor acestor partide este în primejdie, unii fiind obligaţi sa se puna la adăpost de „furia populara".
Dandy Petre Roman însuşi soseşte într-un TAB la sediul asediat al PNŢCD pentru a-l prelua şi proteja pe Corneliu Coposu. Am discutat mult cu generalul Polivanov, vecinul meu, comandantul Armatei 1 și șeful garnizoanei București cu de a ajuns Petre în TAB, dar nu scotam nimic de la el, Iliescu şi Roman se adreseaz- mulţimilor încercând să tempereze lucrurile. Poeta Ana Blandiana, disidentă pe timpul ultimilor ani ai „domniei” lui Ceauşescu, declară că se retrage din CFSN deoarece „confruntările s-au mutat în stradă, iar schimbul de opinii tinde să devină unul de imprecaţii şi suspiciuni".
Ziua se încheie cu un schimb de angajamente tovărăşeşti între manifestanţi şi putere. Membrii marcanţi ai CFSN se întâlnesc cu reprezentanţi ai partidelor politice, pentru constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), care să asigure reprezentarea în structurile de vârf ale puterii şi a partidelor nou constituite. Şi acest CPUN îşi desfăţura şedinţele noaptea, televizate, românii pierzându-şi somnul şi apetitul de muncă de a doua zi.
A doua excursie
A doua mineriadă are loc doar peste o lună, la 28 februarie 1990. Parcă era lozinca „luna şi mineriada”! Ortacii vin la Bucureşti pentru a apăra sediul Guvernului asediat de manifestanţi opozanţi ai regimului fesenist. După restabilirea ordinii, minerii promit că vor reveni în capitală ori de câte ori vor avea loc asemenea incidente. Evenimentele s-au desfăşurat şi atunci „gradat”.
Pe 18 februarie, tot în celebra de acum Piaţa Victoriei are loc o manifestaţie, ca de obicei, antiguvernamentală şi antiprezidenţială. Lozincile erau scrise neîncriptat - „Jos comunismul", „Jos Securitatea", „Puterea de stat se menţine cu ajutorul Securităţii", „Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti', „FSN-işti, aţi furat revoluţia din 17-22 decembrie '89".
Un grup de manifestanţi forţează intrarea în sediul guvernului. Slăbiciunea forţelor de ordine care apărau guvernul, precum şi insistenţa ciudată a unor grupuri de persoane inarmate cu instrumente de dat autografe pe corp, adică răngi, topoare şi bâte, determină pătrunderea acestora în sediul guvernului. Se comit violenţe – se sparg geamuri, se forţează birouri, se distrug mobile şi documente.
O parte dintre manifestanţi dezaprobă acţiunea de asediu, scandând „Fără violenţă". Sunt căutaţi prin scotocire tovărăşească membrii guvernului, dar este găsit doar vice-prim-ministrul „yoghin” Gelu Voican Voiculescu, pe care manifestanţii au vrut să îl arunce din balcon fără paraşută la purtător.
Armata (din nou armata e chemată doar la greu) restabileşte ordinea. Şeful de atunci Inspectoratului General al Politiei, Jean Moldoveanu, anunţă că au fost arestate 102 persoane, din care 12 cu cazier judiciar, mulţi în stare de ebrietate, au fost răniţi 15 militari în termen şi 6 politişti.
Spre seară sosesc în excursie de studii circa 4.000 de mineri din Valea Jiului. Deoarece situaţia era deja sub controlul forţelor de ordine, ortacii îşi exprimă în termeni duri dezaprobarea faţă de evenimentele din capitală şi promit să revină turistic în Cetatea lui Bucur ori de câte ori se vor repeta asemenea evenimente colegiale sau prieteneşti.
Ion Iliescu declară că „elementele turbulente şi infractoare care s-au dedat la acte de violenţă" vor fi aspru pedepsite. Biroul Executiv al CPUN condamnă incidentele şi face apel la niscaiva luciditate şi linişte, apel care îi vizează şi pe ortacii huilei.
Radu Câmpeanu declara că demonstraţia, iniţial paşnică, a fost deturnată şi manipulată, dar nu poate fi decât satisfăcut pentru că „PNL nu a avut nicio contribuţie în acest sens”. Numeroşi reprezentanţi ai opoziţiei şi ai presei chipurile „independente” susţineau că a fost vorba de o provocare iniţiată şi condusă de securitate şi de duvern. Obsesia securităţii nu a dispărut nici în 2009, cu toate că securiştii sunt prezenţi în toate partidele şi chiar şi în aşanumita „soţietate ţivilă”.
A treia excursie
In iunie 1990 asistasem la cea de a treia mineriadă (13-15 iunie), încă o „invazie” sau excursie sponsorizată a ortacilor huilei la Bucureşti, aclamată de cea mai mare parte a populaţiei. Nici acum nu s-au lămurit toate misterele acestei escapade. Dosarul a fost închis de procurul general Kovesi, pe timpul lui Băsescu și redeschis în 2015, pe timpul sasului „montaniard” și plimbăreț pe banii noștri, Joohannis.
Scopul minerilor a fost de a imprăştia manifestanţii şi greviştii foamei caree blocau de două luni Piaţa Universităţii. Minerii se dedau la violenţe împotriva studenţilor şi a cetăţenilor ce li se par a fi cu oarece carte. Sunt atacate din nou sediile partidelor de opoziţie. La sugestiile minerilor, politia operează arestări ale persoanelor participante la protestele din Piaţa Universităţii, intervenind chiar și procurorul Monica Macovei la arestări și anchete! Dar s-o luăm tot „gradat”, că sunt obişnuit cu gradele Celsius, Kelvin, militare, de cultură sau de comparaţie.
La 22 aprilie 1990, în Piata Aviatorilor are loc un miting al PNŢCD, partid ţărănesc dar mai mult cu ţărani urbani, căruia i se asociază şi alte forţe politice. După terminarea voluptoasă a mitingului, o parte dintre manifestanţi pleacă „întâmplător” spre sediul televiziunii române.
Pe Calea Dorobanţi, dintr-un balcon se aruncă un ghiveci cu pământul şi florile din dotare, care provoacă unei demonstrante (Sanda Lugoj – o „tânără” de 59 de ani) o fractură craniană. Incidentul provoacă furia manifestanţilor, care se reoroentează cu cap compas Piaţa Universităţii, unde se ocupă carosabilul şi se ia hotarârea de a rămâne o noapte „de veghe”.
24 aprilie 1990. In Piata Universităţii, unde continuă să se afle manifestanţi, apar, la primele ore ale dimineţii, forţe poliţieneşti care împrăştie mulţimea, operand şi niscaiva arestări. Are loc o manifestaţie împotriva violenţelor comise de poliţişti. Manifestanţii cuceresc Piata, cu intenţia de a nu o mai părăsi. Incepe astfel „marea manifestaţie din Piaţa Universităţii, împotriva „comunismului”. Care comunism este şi a fost doar un ideal.
În şedinţa CPUN, Ion Iliescu îi numeşte pe cei din piaţă „golani", apelativ preluat de manifestanţi, zona ocupată devenind „Golania", al doilea falangster după cel de la Scăieni, dar în sens invers. Cererile protestatarilor golani sau invers, golanilor protestatari, erau destul de ferne – adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (vechii activişti PCR să se dea la fund, dar nu în sensul asociaţiei Accept), independenţa televiziunii, adevărul despre revoluţie. Balconul Facultăţii de Geologie devine celebru ca tribună de la care personalităţi sau „simpli cetăţeni” cer democratizarea ţării.
La 20 mai 1990, cu toată propaganda noului falangster Golania, Ion Iliescu şi FSN câştigă primele alegeri parlamentare şi prezidentiale libere. Liga Studenţilor îşi anunţă retragerea din piaţă. În „Zona liberă de neocomunism" (ce-o fi ăla?) se mai aflau aproximativ 250 de persoane, din care o parte în greva foamei. Bob numărat! De cine? De ce întrebaţi?
La 12 iunie 1990, la palatul Victoria are loc o şedinţă în care se hotărăşte lichidarea demonstraţiei din piaţă, adică recucerirea zonei. Poliţia, armata şi SRI-ul primesc ordine în acest sens. Ministrul apărării, generalul ipsosar Stănculescu, apoi în închisoare și acum decedat, se afla într-o delegaţie la Berlin. Petre Roman mărturisea: „La sesizarea Procuraturii am ordonat Poliţiei să cureţe Piaţa Universităţii. Nu era, în ochii mei, decât o banală şi legitimă operaţie de menţinere a ordinii". TVR, acuzată de unii că era mereu alături de putere, prezintă un comunicat al procuraturii care legitimează poliţia să degajeze Piaţa Universităţii.
La 13 iunie 1990, la ora 4 dimineaţa, forţele poliţienesti îi atacă pe greviştii foamei din Piaţa Universităţii. Corturile în care aceştia îşi odihneau ciolanele sunt strânse şi distruse. Se fac arestări, iar cei care scapă se refugiază în holul hotelului Intercontinental. Poliţia intră şi în Institutul de Arhitectură, înconjoară piaţa cu vehicule. Au loc infruntări violente între poliţie şi demonstraţii care s-au adunat lângă baricada construită de forţele de ordine între Spitalul Colţea şi cinematograful „Luceafărul". Vedeţi vreo asemănare cu evenimentele din Chişinău, din martie – aprile 2009? O fi fost acelaș regizor?
Circa 200 de muncitori bine organizaţi şi dirijaţi (era să scriu instruiţi, că unii aveau salopete noi), strigând „IMGB face ordine" pătrund în clădirea Institutului de Arhitectură, considerind că Liga Studenţilor este printre responsabilii celor petrecute în aprilie-iunie în Piaţa Universităţii.
Grupuri cu intenţii obscure (?) dau foc autobuzelor poliţiei. Sunt atacate şi incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi SRI. Eu am avut „alarmă” şi m-am prezentat la unitate, la Direcţia Topografică Militară, de pe bulevardul numit atunci „1 Mai”. Am văzut totul la televizor. Mii de manifestanţi ocupă curtea televiziunii române şi forţează intrarea în clădire. Se intrerupe emisia.
Peste câteva ore, la reluarea transmisiei, Răzvan Theodorescu (preşedintele TVR), Emanuel Valeriu şi Alexandru Stark (bandajat la cap, mutat acum la TVRM), apar în faţa camerelor de luat vederi şi condamnă asaltul asupra TVR. Theodorescu afirma: „Chiar acum am luat legatura cu domnii Iliescu şi Roman. Vom prezenta urgent proiectul unui gard solid si, nu-i aşa, estetic, care să inconjoare instituţia, aşa cum există în ţările democratice".
Ion Iliescu avea să nareze ulterior: „Capitala Romaniei trăia un coşmar. Populatia era ingrozită de scenele de violenţă şi anarhie. Explozii şi incendii în punctele centrale, nor de fum deasupra oraşului, pe străzi hărţuială între poliţie şi manifestanţi, spaimă şi derută generală. Forţele de ordine erau cu totul depăşite".
Zâmbărețul Ion Iliescu și minerii
Iliescu transmite prin posturile de radio şi televiziune un apel: „Este clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate de a răsturna prin forţă, prin violenţa dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democratic la 20 mai 1990. Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegeri libere, să respingă cu toată hotarârea actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma incercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită".
Un comunicat al guvernului apreciază că „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea". În Bucureşti, ordinea se restabileste în cursul nopţii de către unităţi militare. Se furaseră destule arme.
La 14 iunie 1990, sosesc două garnituri de tren cu mineri turişti din Valea Jiului. Din balconul guvernului preşedintele Iliescu îi indeamnă să meargă în Piaţa Universităţii „pentru a face curăţenie" (să planteze chiar şi flori).
Grupuri de mineri patrund în Universitate (unde aveam să lucrez din 1996 ca oaspete şi din 1997 definitiv) şi la Institutul de Arhitectură. Începe vânătoarea studenţilor aflaţi in Universitate pentru a proteja clădirea şi bunurile aflate acolo. Studenţii prinşi sunt mângâiaţi cu bestialitate, nu cu duioşie. Sint târâţi apoi afară şi aruncaţi unul peste altul în fântâna arteziană. Laboratoarele şi sălile de curs sunt devastate. Colecţii rare de minerale şi roci ale Facultăţii de Geologie, microscoape şi aparatură de laborator sunt făcute praf. Dar oare erau mineri? Cine ştie! Minerii urinează pe cărţile zvârlite din rafturile bibliotecilor. Aceeaşi soartă o au Facultăţile de Geografie, Istorie, Limbi Străine, Litere, Matematică, Fizică.
Minerii „caută", după cum fuseseră instructati, droguri, arme şi valută, despre care Ion Iliescu afirmase că s-ar gșsi în Universitate. A afirmat el aşa ceva? Eu nu cred, aşa cum a rezultat din discuţiile mele ulterioare cu unii colegi din Facultatea de Geografie.
În afara Universităţii, orice persoană surprinsă de mineri (unde?) este bătută crunt. Minerii controlează actele şoferilor, actele de identitate, iar oricine este bănuit a fi „intelectual", participant la manifestaţia din piaţă sau „golan” este maltratat. A fost legitimat şi fiul meu Călin, student la Facultatea de Geodezie din Bulevardul Lacul Tei, dar pentru M.Ap.N., la Academia Tehnică Militară şi s-a orientat, arătând legitimaţia militară. Şi aşa au scăpat el şi doi colegi care îl însoţeau, conform lozincii care încă nu îşi pierduse sensul, „armata e cu noi”. Pe bulevardul Magheru restaurantele deschise pun anunţul „numai pentru mineri".
„Vizite de curtuazie" ale minerilor au loc la sediile unor partide (PNL, PNTCD), la locuinţele unor lideri ai opoziţiei şi la sediile unor ziare şi reviste „independente”. Unele dintre publicaţiile atacate nu au mai apărut câteva zile. Bucureştiul trăieşte o atmosferă de teroare şi groază. Minerii şi-au dobândit cu acest prilej renumele de organ neoficial de represiune.
Getodacul Denes Domokos, şef de schimb la mina Livezeni, a încercat să-i taie capul cu securea lui Marian Munteanu, liderul studenţilor, „băgat” acum în politică, dar dovedit informator al vechii securități. Domokos, împreună cu alţi ortaci, a intrat în sediul Universităţii din Bucureşti, unde, între alţii, a fost găsit şi Marian Munteanu.
Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost filmate de către amatori sau de către operatorii televiziunii naţionale. Martorii acelor zile declară ca s-au comis atrocităţi, au fost molestaţi oameni nevinovati. La indicaţia minerilor se fac multe arestări. Dar unii „mineri” prea aveau salopete curate, de horă!
Minerii sunt convocaţi la Complexul Expoziţional unde Ion ! Degeaba îl acuză unii de chemarea minerilor. Organele puterii erau atunci ca dispărute. Statul nu trebuia să rămână la cheremul unor derbedei care s-au aciuat pe lângă cei cu cereri legitime. Militarii erau şi ei debusolaţi după urmările evenimentelor din decembrie 1989 şi repetatele audieri la procuratură. Generalul Polivanov mă ținea la curent cu toate cele!
Iliescu le-a mulţumit pentru că au răspuns încă o dată la chemarea sa. Trebuia să îi facă să plece din Bucureşti Pe 15 iunie 1990 continuă arestările celor implicaţi în evenimentele din Piaţa Universităţii, dar în această etapă arestările se fac de la locul de muncă. Şeful de atunci al Direcţiei Sanitare a municipiului Bucureşti, Zorel Dumitrescu, a declarat că în unităţile de spitalizare ale capitalei au fost trataţi în timpul evenimentelor 560 de răniţi şi au fost înregistrate oficial 6 decese. Din raportul semnat de procurorul general de atunci, Gheorghe Robu, şi de noul ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, rezulta că au fost arestate 185 de persoane.
Opinia publică internaţională îşi manifeastă stupoarea faţă de ororile din Bucureşti. Posturile de televiziune şi marile cotidiene din toată lumea transmit stiri şi reportaje despre mineriada de la Bucureşti. Departamentul de Stat al S:U;A: declara: „Acţiunile autorizate de preşedintele Iliescu şi guvernul său, au lovit în inima democratiei române". Aşa să fie? Oare ce declaraţie s-a făcut după evenimentele din 2009 din Chişinău?
La 16 iunie 1990, guvernul afirmă într-un comunicat: „In legătură cu actele de barbarie din 13-14 iunie, guvernul a dispus luarea unor măsuri concrete şi hotărâte pentru anchetarea şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi. De asemenea a dispus cercetarea actelor de molestare reclamate în zilele următoare". Se mai face menţiunea că au fost reţinuţi 1021 suspecţi.
Emil Constantinescu, pe atunci profesor la Facultatea de Geologie, a depus la Parchetul General o plângere în numele Universităţii bucureştene, devastată în acele zile de mineri.
În aprilie 2005, Miron Cozma, „Luceafărul huilei”, închis pentru altă mineriadă ulterioară, avea să fie audiat în dosarul evenimentelor din 1990. El avea sa recunoască la audierea din 28 aprilie 2005 că Iliescu ar fi chemat minerii în 1990. Dar cred că Miron a facut-o doar pentru a-şi căpăta libertatea.
În decembrie 2004 Iliescu îl eliberase prin decret prezidenţial, dar la presiunea unor ziare şi a unor cercuri intelectuale a anulat decretul. În aprilie 2005 Iliescu avea să piardă şefia PSD, câştigată cu un discurs fulminant de fostul ministru de externe Mircea Geoana, numit de Iliescu „prostănac”.
Aşadar, Cozma a declarat în faţa procurorilor militari că fostul preşedinte Iliescu l-a chemat în iunie 1990 să „cureţe” Piaţa Universităţii. El confirmă astfel dezvăluirile repetate făcute de ziarul „Evenimentul zilei” de-a lungul timpului.
„Pe 13 iunie mă aflam la Lonea, împreună cu fratele meu, şi urmăream la televizor derularea campionatului mondial de fotbal. În pauza dintre meciuri am fost sunat de la dispeceratul din Valea Jiului. Mi s-a spus ca m-a căutat la telefon cineva important de la Cotroceni”, a declarat Cozma la audierea ce a decurs peste trei ore, în dosarul „Mineriada 14-15 iunie 1990”.
Cozma a precizat că, odată ajunşi la Palatul Victoria, minerii au fost întâmpinaţi, dar fără pâine şi sare, de Ion Iliescu. Acesta le-a mulţumit că au venit şi ar fi adăugat: „Am vorbit şi cu Miron Cozma să faceţi curăţenie”.
Cozma vorbea şi despre acţiunile altor apropiaţi ai lui Iliescu: „Am fost aşteptat de Gelu Voican Voiculescu în Valea Jiului”; „La Bucureşti, Bebe Ivanovici ne-a adus mai multe camioane cu alimente şi schimburi” (oare ce schimburi, lenjerie intimă marca Botezatu, topoare proaspăt ascuţite, răngi nou vopsite, că nu se precizează?).
Miron Cozma le-ar fi declarat anchetatorilor că pe 13 iunie a fost sunat de la dispeceratul din Valea Jiului şi i s-a spus ca minerii au plecat spre Bucureşti pentru că doi colonei importanţi au sunat pe firul scurt. A fost aşteptat de Gelu Voican Voiculescu în Valea Jiului. A avut o discuţie cu acesta şi a plecat cu al treilea tren plin cu ortaci, în dimineaţa zilei de 14 iunie, la ora 7.00.
El a precizat că, odată ajuns în Bucuresti, i-a condus pe mineri la Palatul Victoria. Acolo au fost întâmpinaţi de preşedintele Ion Iliescu care le-a mulţumit că au venit din nou şi a adăugat: „Am vorbit şi cu Miron Cozma să faceţi curăţenie”.
Acesta a mai declarat că, ceva mai tirziu, a asistat şi la bătaia pe care a încasat-o de la mineri Marian Munteanu. Întrebat de procurori despre acele momente, Cozma ar fi susţinut că ar fi încercat să-i ia apărarea lui Marian, dar nu şi-a recunoscut ortacii printre agresori. (Oare ortacii cui or fi fost?)
„Am realizat atunci ca printre mineri se aflau şi persoane pe care nu le văzusem niciodată, însă purtau aceleaşi haine ca şi colegii mei”, a mai adăugat luceafărul huilei.
Surse judiciare ar fi declarat presei că Miron Cozma le-a dezvăluit anchetatorilor că fiecare mişcare a minerilor a fost coordonată de oameni apropiaţi fostului preşedinte şi guvernului condus de Petre Roman, încă din momentul sosirii în capitală. Sursele ar mai fi precizat că „Luceafărul huilei” a dat şi numele persoanelor la care a făcut referire, însă identitatea acestora nu poate fi făcută publică pentru moment. Să vedem ce va mai declara Cozma în viitor. Şi vorba cântecului formaţiei „ASIA”: „Să vedem, să vedem,/ Ce-o să iasă....”
A patra excursie
A patra mineriadă, dar care nu avea să fie ultima, era chiar cea care a avut loc în timpul călătoriei mele în Marea Britanie, în perioada 24-28 septembrie 1991. In urma nesoluţionării unor revendicări sindicale, minerii aflaţi în grevă pleacă la Bucureşti în frunte cu acelaş lider sindical stelar, „Luceafărul huilei”. Sunt asediate guvernul şi, bineînţeles, televiziunea. Guvernul Petre Roman demisionează. Iar preşedintele de atunci Ion Iliescu şi Miron Cozma semnează, în urma unor negocieri, un comunicat prin care se anunţă rezolvarea tuturor revendicărilor minerilor. Dar şi aici trebuie să o luăm tot „gradat”.
Marţi 24 septembrie, pe când eram în Bournemoth, minerii de la mina Vulcan, aflaţi în grevă, cer ca primul ministru Petre Roman sa vină la Petroşani pentru a le soluţiona revendicările sindicale. Miron Cozma i-a ameninţat pe reprezentanţii guvernului şi pe preşedintele Ion Iliescu, susţinând că „dacă nu soluţionează în cel mai scurt timp posibil revendicările minerilor, aceştia fac excursie de studii la Bucureşti şi îi dau jos".
Minerii vin la Petroşani, unde intră cu forţa în primărie, îl agresează pe subprefectul Ionel Botoroagă şi pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaş. De la balconul Primăriei din Petroşani, Miron Cozma a citit, în huiduielile minerilor, comunicatul primit prin telex de la guvern, în legatură cu soluţiile la revendicările lor. Cozma rupe hârtia şi anunţă: „Mergem la Bucuresti". Intr-un interviu acordat în aceeaşi zi unui ziarist local, Cozma a declarat: „Hotarârea de a merge la Bucureşti e definitiv luată, dar situaţia de faţă nu e de natură politică şi nu vom cădea în plasa partidelor politice".
Petre Roman a declarat că, atunci când a aflat că minerii vor veni în călătorie de studiii la Bucureşti, l-a contactat pe Ion Iliescu şi au decis să meargă în Valea Jiului. Liderii minerilor au fost înştiinţaţi, în aceeaşi zi, de această deplasare. Dar după ce au acceptat, iniţial să se întâlnească la Petroşani cu preşedintele şi cu şeful guvernului, în cele din urmă au renunţat.
În gara Petroşani minerii solicită trenuri turistice pentru excursia la Bucureşti. Fiind refuzaţi, ei devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturnează alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. Asta era ziua a doua a Conferinţei, în seara căreia aveam să văd la televizor câteva relatări şi imagini din zonă.
Miercuri 25 septembrie 1991, pe când eu eram pe drumul de întoarcere spre ţară, trenurile cu mineri sunt oprite în gara Craiova. Se anunţă că Petre Roman ar fi dispus să vină la Craiova pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin, comandantul garnizoanei Craiova, un ofiţer de excepţie.
Marin Ghinea, adjunctul şefului de staţie Craiova, declara: „A fost o adevarată teroare, securi, bâte, un vandalism cum n-am mai văzut în viaţa mea. Au intrat peste femeile de la casele de bilete, au spart geamurile şi tot ce au întâlnit în cale. Era imposibil să vorbeşti cu ei, pentru că mulţi erau beţi". Miron Cozma a refuzat să discute cu reprezentanţi ai guvernului şi ai prefecturii Dolj, susţinând că, de fapt, „este vorba de o cursă prin care se incearcă arestarea sa". După toate acestea trenurile pleacă spre Bucureşti.
Petre Roman a declarat că a aprobat venirea trenurilor cu mineri la Bucureşti, după ce a primit de la ministrul transporturilor informaţia că mecanicii de tren şi angajaţii SNCFR erau ameninţaţi cu cuţitele de către mineri, existând pericolul ca ei să fie maltrataţi. Roman a spus că a luat decizia atunci când trenurile cu mineri ajunseseră deja în gara Craiova.
Mai multi salariaţi ai SNCFR au declarat că trenurile au plecat de la Petroşani spre Bucureşti cu permisiunea unui for superior, semafoarele erau „pe verde" în momentul plecării trenurilor şi că există „un parcurs de circulaţie" fără de care garniturile nu ar fi putut părăsi gara Petroşani. Mecanicul Mircea Marin a declarat că, în halta Cotifanei, unde trenul a staţionat din cauza unei pene de current, a fost ameninţat de mineri că „îi vor lua gâtul" dacă nu pune trenul în mişcare. Un alt mecanic declara că a fost la un pas de comiterea unui accident feroviar, înainte de a intra în gara Lainici, când tensiunea de pe reţeaua de alimentare a căii ferate a fost oprită. Mecanicul a reuşit să oprească garnitura cu puţin înainte de Lainici, iar atunci când a consultat registrul cu dispoziţii ale şefului gării, în el figura un ordin al conducerii SNCFR care prevedea ca garniturile cu mineri să fie oprite şi părăsite de ceferişti, în apropierea anumitor staţii. Popescu Silviu Octavian, lt. colonel M.Ap.N., participant la mişcarea minerească, declara că pe peronul Gării Petroşani a văzut un miner cu un calup de dinamită!
În Camera Deputatilor, Petre Roman a anunţat un conflict de muncă în Valea Jiului, pe care guvernul a încercat în zadar să îl stingă. Primul ministru mai anunţa că minerii se indreaptă spre Bucureşti şi că s-a încercat fără succes să fie opriţi pe drum.
Minerii au ajuns la Bucureşti în gara Băneasa în jurul orei 10.00, când eu eram în drum cu metroul spre aeroportul din Londra. Incă de la coborârea din trenuri, conducătorii grupurilor de mineri i-au declarat şefului staţiei Băneasa, Ilie Popa, că urmăresc schimbarea guvernului şi a preşedintelui ţării.
Minerii conduşi tot de Miron Cozma s-au îndreptat spre Piaţa Victoriei, unde s-au oprit în faţa clădirii guvernului, cerând ca prim-ministrul Petre Roman să iasă să discute cu ei.
În jurul orei 15.20, minerii au declanşat primul concurs de aruncat cu pietre asupra forţelor de ordine aflate în dispozitivul din faţa Palatului Victoria. După o oră, minerii au atacat din nou clădirea guvernului, de astă dată cu sticle incendiare, fapt ce a determinat evacuarea funcţionarilor din imobil.
Cornel Tomescu, şef sector în cadrul secretariatului general al guvernului, unde aveam să fiu convocat şi primit în ianuarie 2003 de către Miki Şpagă, a declarat că minerii nu au fost deloc violenţi la sosirea în Piaţa Victoriei.
„Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa guvernului sau a preşedintelui şi stăteau aşezaţi pe caldarâm", a afirmat Tomescu. El a spus că în timp ce o delegaţie a minerilor discuta cu Petre Roman, un militar a aruncat o petardă lacrimogenă de la nivelul al treilea al Palatului Victoria, chiar în mijlocul minerilor.
„Acesta a fost semnalul care a declanşat atacul împotriva clădirii guvernului. Din acel moment, Miron Cozma nu a mai putut conduce minerii ci, din contră, aceştia îi impuneau lui o anumită conduită", a subliniat Tomescu. El a declarat că de situaţia creată au profitat grupurile de civili aflate în zonă, care au reuşit să se infiltreze printre ortaci. „Revendicările politice ar fi fost induse de aceste grupuri".
Cpt. Dorel Enache, comandantul grupului de intervenţie al M.Ap.N. (iar armata!) care a acţionat în Piaţa Victoriei, a afirmat că o parte din militarii pe care îi avea în subordine deţineau asupra lor muniţie de război. Că parcă trebuia să se ducă cu flori! Enache a declarat că nu cunoaşte dacă subalternii săi au făcut uz de armă, dar a subliniat că existau toate elementele prevăzute de regulamentele militare care să permită acest lucru. Istorie repetată!
Referitor la starea de spirit a minerilor, ofiţerul a spus că a încercat tot timpul să ţină legătura directă cu aceştia, pentru a evita izbucnirea violenţelor. Căpitanul a adăugat că a fost surprins când, în Piaţa Victoriei, a văzut grupuri de civili care-i instigau pe ortaci la violenţă şi le spuneau să-l omoare pentru că este „securist". „Am incercat să le spun minerilor că nu are rost să se facă măcel pentru niște ziduri, clădirea guvernului fiind goală, pentru că toţi demnitarii au plecat", a spus Dorel Enache. El a spus că a stat de vorbă cu lt. col. M.Ap.N. Silviu Popescu, pe care l-a întrebat de ce instigă la violenţă. „Popescu a spus că forţele aflate la putere nu merită să conducă ţara, pentru că fac parte din cei care, în decembrie 1989, au condus lovitura de stat".
Revoluţionarul Nica Leon, mereu în mână cu o portavoce pe traseul Unirii – Universitate, de mai multe ori împroprietărit cu magazine, lacuri şi terenuri, că doar de aia „combătuse”, a declarat că toţi civilii care s-au alăturat minerilor nu doreau decât inlăturarea guvernului Roman şi a preşedintelui Iliescu. „M-am dus la un post de radio pentru a cere cetăţenilor să se alăture minerilor şi să răstoarne guvernul Roman şi pe Ion Iliescu", a afirmat Nica Leon, adăugând că s-a încercat chiar declanşarea unei greve generale şi blocarea drumurilor.
Mihnea Marian Constantinescu, purtător de palavre guvernamentale, a declarat că Serviciul de Protecţie şi Pază i-a impus premierului puloverist Petre Roman să părăsească palatul Victoria. Constantinescu a spus că, iniţial, Petrică a vrut chiar să coboare în mijlocul minerilor, în Piaţa Victoriei, dar că soluţia nu a fost acceptată de SPP. „Ulterior, s-a hotărât să fie trimis un consilier al primului ministru", a adăugat Mihnea.
Narcisistul Roman a afirmat că a decis să plece din clădirea guvernului, după ce bunicuţa (Ion Iliescu) i-a spus că este cea mai bună variantă. Seara se reuşeşte evacuarea Pieţei Victoriei. Manifestanţii se retrag către alte două locuri deja celebre, televiziunea română şi Piaţa Universităţii.
“Luceafărul huilei”, în fruntea unei delegatii a minerilor, s-a întâlnit la Palatul Cotroceni cu preşedintele Ion Iliescu, căruia i-a condiţionat retragerea minerilor de demiterea primului ministru. Roman a declarat că i-a propus lui Iliescu ca guvernul său să-şi „depună mandatul" şi să fie constituit un nou cabinet, în urma unor negocieri pe care urma sa le aibă cu Iliescu.
Ion Iliescu a declarat că mineriada din 1991 a fost „spontană", dar pe parcurs a degenerat şi a căpătat conotaţii politice. El a spus că premierul Roman a propus să-şi dea demisia în dupăamiaza zilei de miercuri 25 septembrie, înainte de şedinţa CSAT, iar după şedinţă s-a dat un comunicat, semnat de Roman, în care se preciza că şi-a pus la dispoziţia preşedintelui mandatul, în vederea formării unui nou guvern. Şi în seara acestei zile am ajuns eu la Bucureşti! La aeroport m-a aşteptat, ca de obicei, Viorica, secretara mea de-o viaţă.
Joi 26 septembrie, m-am prezentat la comandantul A.T.M., generalul locotenent Ispas, căruia i-am prezentat aspecte privind îndeplinirea mandatului. Am discutat pe scurt despre situaţia dln România, după care m-am deplasat pe căi ocolitoare la D.T.M., unde am predat generalului de brigadă Marian Rotaru, documentele aduse şi proiectul de raport către ministru.
În această zi, minerii atacă cu forţe noi clădirea guvernului. Sub presiunea evenimentelor au loc negocieri cu uşile închise între reprezenanţii minerilor şi conducerea ţării. Oliviu Gherman, vicepreşedinte al Senatului şi viitor ambasador în Franţa, deşi nu a participat la discuţiile de la Cotroceni, din seara de 25 septembrie 1991, când s-a luat în discuţie şi s-a hotărât demisia guvernului, s-a întâlnit cu patru lideri ai minerilor, printre care era şi Cozma. Aceştia i-au spus că, dacă până la ora 12.00 nu se va da oficial comunicatul privind demisia guvernului Roman, 40.000 de sindicalişti de la Pipera (!) se vor alătura minerilor aflaţi în Piata Victoriei. Liderii minerilor au adăugat că, probabil, nimeni nu doreşte izbucnirea unui „război civil".
La ora 12.00, Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului, a anunţat pe postul naţional de televiziune demisia cabinetului Roman. Mihnea Marian Constantinescu, acelaş purtător de vorbe, a declarat că a fost surprins de faptul ca demisia lui Petre Roman a fost anunţată în Senat, în timp ce acesta se afla la Camera Deputatilor, şi că, din câte ştie el, la acea dată nu se hotărâse nimic în acest sens. El a spus ca demisia cabinetului nu a fost determinată de excursia de studii a minerilor la Bucureşti, ci de elemente care au profitat de situaţia de criză apărută în acel moment.
Eugen Dijmărescu, ministrul de atunci al economiei şi finantelor, a declarat că nu minerii au determinat guvernul Roman să-şi dea demisia. „Guvernul Roman nu şi-a dat demisia la presiunea străzii, ci din alte considerente, de natură politică", a spus Dijmarescu. El a adăugat că „atunci când s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunseseră în Capitală"!
Dijmărescu a spus că la acea dată cunoştea situaţia din Valea Jiului şi că cererile din 1991 ale minerilor erau justificate, deoarece o duceau foarte prost, iar cei din conducerea regiei nu făceau nimic pentru ei şi erau interesaţi numai de bunăstarea lor. „Surprinzător, Liga Sindicatelor Minerilor nu a cerut demiterea conducerii regiei ceea ce mă face să cred ca este vorba despre o complicitate", a adăugat Dijmărescu.
Consilierul prezidenţial getodac de atunci, Iosif Boda, ăsta ce se tot vântură acum pe la Realitatea TV a lui Vântu, desigur pe bani buni, a declarat că România devenise „o ţară fără guvern", cu câteva zile înainte de sosirea minerilor la Bucureşti. Boda a spus că în acel moment se putea vorbi despre „o situaţie de criză" şi că toţi factorii de decizie din guvernul Roman erau „dispăruti fără urmă". Referindu-se la inlăturarea guvernului Roman, Boda a afirmat că era doar „o problemă de timp" şi că venirea minerilor la Bucureşti nu a făcut decât să o grăbească.
Vicepremierul Adrian Severin, ulterior europarlamentar care şi-a reînnoit mandatul, a declarat că executivul nu era demis dacă nu veneau minerii în excursie la Bucureşti. Severin, celebru prin cele zise despre conţinutul de hidrogen al apei, a spus că minerii au fost calmi până în dupăamiaza de 25 septembrie, când a auzit „o izbitură puternică" şi i-a vazut pe ortaci cum au rupt cordonul de jandarmi care apărau sediul guvernului.
Miron Cozma cere minerilor sa plece acasă pentru că le-au fost rezolvate toate revendicările. Cu toate acestea, în dupăamiaza acelei zile, minerii pătrund în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor, aplaudaţi de ţărănişti şi liberali, unde cer demisia lui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor pentru care au venit în excursie de studii sau de lucru la Bucureşti.
Sâmbătă 28 septembrie, în urma dialogului pe care Ion Iliescu a consimţit să-l poarte cu o delegaţie a minerilor condusă tot de Miron Cozma, se semnează un comunicat Iliescu - Cozma, care a fost şi episodul final a ceea ce s-a numit „a patra mineriada". Că ăsta, Cozma, mai avea să semneze ulterior, la altă mineriadă, un alt comunicat, cu premierul Radu Vasile, la Mânăstirea Cozia! Similitudini!
Violenţele zilelor mineriadei au făcut ca 455 de persoane să ajungă la spitale, desigur nu în vizite de lucru, iar 50 să aibă nevoie de internare. S-au înregistrat trei morţi în Bucureşti (Andrei Frumusanu, Aurica Crăiniceanu şi jandarmul Nicolae Lazăr) şi unul în oraşul Vulcan (Enea Ionel).
Ce gândeau oare colegii mei cartografi şi specialişti IT, la Bournemouth şi în ţările lor, despre scurta mea escapadă şi despre situaţia din România?
-->
Comentarii