30. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Curcubeul căzut pe pământ – poveştile irisului
1. Puntea dintre cer şi pământ
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti...
Într-o vreme când zeii încă vorbeau cu oamenii, pământul era mai aproape de cer. Cerul trimitea lumini și culori care uneori se așterneau peste câmpuri și păduri, dar niciodată nu rămâneau mult timp pe pământ.
Într-o dimineață de primăvară, zeița „Iris”, mesageră a curcubeului, coborî pe pământ pentru a aduce vești oamenilor. Dar când ajunse, observa că oamenii nu mai credeau în culori, că nu mai ridicau privirea spre cer.
– Dacă oamenii nu văd frumusețea, spuse ea, culorile nu vor rămâne.
Atunci, Iris lăsă să cadă o parte din curcubeu. Atingerea luminii divine a transformat o mică pajiște de lângă râu într-o floare cu petale albastru-violet, albastre și mov, cu frunze elegante: primul „iris”.
– Aceasta va fi puntea mea între cer și pământ, șopti zeița. O floare care va reaminti oamenilor de lumină, culoare și speranță.
Pe măsură ce oamenii au trecut pe lângă râu, au văzut irisul și au simțit o bucurie ciudată, ca o amintire de curcubeu. Și fiecare primăvară, când irisul înflorea, părea că o mică parte din cer coborâse iarăși pe pământ.
Timpul a trecut. O fetiță pe nume „Lina” s-a apropiat de iris, privind culorile strălucind în razele soarelui. A pus mâna pe petale. În acel moment, pentru o clipă, vedea un curcubeu uriaș legând cerul și pământul. Și înțelegea că fiecare floare, fiecare petală, păstrează un mesaj de la zei.
Irisul nu era doar o floare. Era o punte. O legătură între tărâmuri. Și cei care priveau cu atenție simțeau că zeii încă vorbesc prin culori.
Și-am încălecat pe-o frunză de brândușă și v-am spus o poveste mândră și ușă.
Iar cine n-o fi auzit-o bine,
S-o caute-n suflet și-n flori la primăvară, că acolo-i ascunsă comoara cea rară!
---
2. irisul ce leagă două suflete
A fost odată ca niciodată, de când se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede...
Într-un orășel de pe malul unui râu cristalin, trăiau doi frați de suflet: „Elia” și „Matei”. Crescuseră împreună, dar trecuseră ani de când drumurile lor se despărțiseră. Elia studiase pictura, iar Matei se ocupase de grădina familiei.
Într-o primăvară, când cerul era senin și aerul plin de parfum de flori, Elia se întorcea acasă. Pe malul râului, în grădina abandonată, creștea un „iris” – singurul rămas dintr-un pachet de semințe pe care îl plantaseră împreună copil fiind.
– Încă mai crește… șopti Elia, privindu-l.
Matei zâmbi: – Ca noi, se pare.
Culorile irisului erau atât de vii încât păreau să lege pământul de cer. Elia simți că întreaga lor copilărie, toate jocurile și promisiunile făcute sub soarele blând, se regăseau în floarea aceea.
– Vezi această culoare? întrebă Matei. – Albastru ca râu, violet ca visurile tale de odinioară… și verde ca speranța.
– E… perfect, răspunse Elia, atingând petalele cu delicatețe.
Zilele treceau, iar cei doi se întâlneau în grădina cu iris. În fiecare zi, floarea părea să le transmită ceea ce cuvintele nu reușeau: legătura lor de suflet, neîntreruptă de timp și distanță.
Primăvara părea să dureze mai mult acolo. Irisul devenise un simbol al iubirii lor platonice, al prieteniei care nu se pierde, al legăturii care rămâne vie în culorile unei flori.
– Dacă ne uităm la iris, spuse Elia, ne amintim că suntem conectați.
– Da, răspunse Matei. Și poate că mereu vom fi.
Așa a rămas irisul: puntea tăcută dintre două suflete, care, chiar dacă au rătăcit prin lume, se regăseau întotdeauna în frumusețea unei singure flori.
Și-am încălecat pe-o creangă de zarzăr în floare și vă spusei o poveste ușoară, ca un fior de soare.
Iar cine mi-a stat cu drag în cale,
Să aibă parte numai de primăveri frumoase și de ierni domoale!
---
3. irisul care aparţine apei liniştite
A fost odată ca niciodată, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele...
Pe malul unui lac ascuns între dealuri, unde apa era limpede ca cristalul și nu tulbura niciodată reflexia cerului, creștea un „iris” singuratic.
Localnicii îl numeau „Floarea apei”, dar nimeni nu știa cu adevărat de ce. Petalele lui străluceau în nuanțe de albastru și violet, iar frunzele, delicate și dreptunghiulare, păreau să cânte ușor atunci când vântul se juca printre ele.
Se spunea că irisul nu aparținea oamenilor. Ci lacului. Și că păstra „secretele tuturor celor care priveau în apă”.
O tânără pe nume „Sorina” venea adesea la lac. În fiecare seară, după ce lumea adormea, se așeza pe mal și privea reflexia cerului în apă, cu gânduri pe care nu le împărtășea nimănui. Când ochii ei întâlneau irisul, simțea că florile șoptesc. Nu cu cuvinte, ci cu parfum și culoare, ca niște mesaje tăcute:
– Nu toate secretele trebuie spuse, șoptea irisul.
– Dar le simt, răspundea Sorina în gând.
Anii au trecut. Sorina a crescut, s-a mutat în oraș, dar lacul și irisul rămâneau locul ei de refugiu. În fiecare primăvară, când floarea înflorea, parcă lacul îi aducea aminte că ceea ce nu spui poate fi la fel de puternic ca ceea ce rostești.
Într-o dimineață senină, un băiat pe nume „Andrei” s-a oprit lângă lac. Privirea lui căuta ceva ce nu putea exprima. Irisul îl întâmpină cu aceleași culori misterioase. Când mâna lui atinse petalele, simți cum se deschid amintiri vechi și secrete tăcute, ca o punte între sufletul său și al Sorinei.
Așa a rămas irisul: „păzitorul tăcut al gândurilor ascunse”, al speranțelor nerostite și al secreterelor pe care doar apa le poate păstra. Oricine privește cu atenție, chiar și pentru o clipă, poate simți că floarea vede mai mult decât ochii omenești.
Și-am încălecat pe-o lalea și v-am spus povestea așa.
Iar cui i-a fost drag s-o asculte,
Să aibă parte numai de zile însorite și nopți cu lună plină și cu flori la fereastră!
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii