Privea fotografiile cu ochii plini de lacrimi. Timpul era necruţător. Mâinile descărnate de ani tremurau uşor, amintirile o năpădeau dureros. Iubirea nu scăzuse în intensitate, sentimentele pentru el erau la fel de puternice ca în tinereţe. Nimic nu se schimbase. Se aşeză în balansoar sleită de puteri.
Nemurirea i-l răpise cu mulţi ani în urmă, când tinereţea încă-şi cerea drepturile. Fiecare zi era o povară, doar fructul iubirii lor, copilul, îi dăduse putere, să reziste fără el.
Băiatul semăna atât de mult cu tatăl său. Ochii...erau identici.
Singură în mansarda rece plină cu lucruri vechi şi aduceri aminte, destinul o transporta în anii tinereţii, în braţele bărbatului care a rămas unica ei dragoste.
Viaţa era crudă. Suferinţa săpase urme adânci pe pielea ei.
Ploaia răpăia furioasă, biciuind fereastra...sublinia starea sa sufletească.
Privirea i-se îndreptă spre sticluţa mică de pe masă. Lichidul roşu ii amintea de sângele ce alerga prin corpul obosit. Degetele lungi, uscăţive, au apucat şovăielnic micul recipient misterios.
Pendula ticăia regulat, monoton, nepăsătoare la trăirile bătrânei.
Şi-a făcut curaj, a dus la gură licoarea sorbind cu încredere până la ultimul strop. Încăperea se învârtea în jurul ei, s-a prăbuşit fără simţire...noaptea era la zenit.
Un tunel întunecat se forma în jurul ei. Deschizând ochii, observă că totul era schimbat. Camera cu draperii grele de culoarea rubinului accentua nefirescul locului iluminat difuz de lumânări mari, albe.
Era ameţită. Capul îi vâjâia ca o furtună furioasă. Se ridică, greu îşi găsi echilibrul. Se sprijini de măsuţa plină de farduri, privind în oglinda ovală. Delira ori avea febră, altfel nu-şi explica imaginea reflectată. Şi-a pipăit obrajii, faţa...corpul, rochia de purpură...Ceva nu era în regulă cu medicamentul.
Femeia din oglindă nu avea mai mult de treizeci de ani. Privea dezorientată în jur, conştientul lucra febril. Totul era la fel ca-n vremurile demult apuse.
Băuse elixirul tinereţii...n-a crezut în spusele vrăjitoarei. Ea doar sperase, să scape de durere şi dor.
Un glas bărbătesc se auzi dincolo de uşa grea din stejar...M.Joseph...
Inima îi bătea în piept ca o tobă, nu se putea mişca. Dimensiunile existenţei forţau limitele timpului...A deschis gura, să răspundă dar nici un sunet nu s-a făcut auzit. Se lăsă moale pe recamier încercând, să respire. Vocea insista...leşină.
Cineva vorbea cu ea. Îngrijorat, o bătea uşor pe obraz. Privirea i-se limpezi cu greu, chipul ce stătea îngrijorat deasupra ei, era cel aşteptat şi dorit în anii grei ce trecuseră. Cu degete nesigure îi atinse obrazul smead..
." Tu eşti?"
Bărbatul nu ştia ce se întâmplă, ea zăcuse fără cunoştinţă ore întregi. Era disperat, să nu o piardă.
"Da iubito"!
Nu suporta, s-o vadă plângând. O adora, tristeţea ei o resimţea şi el. Îl privea atât de insistent, măsurându-l, părea că-l vede pentru prima oara! Nu mai conta nimic. Era sănătoasa. Nu ştia, ce s-ar întampla, dacă ceva rău se petrecea cu ea.
Femeia îl cuprinse cu braţele şi-l strânse puternic.
"Ce dor mi-a fost de tine! Nici nu ştii!"
O sărută pe tâmplă, tandreţea lui o învăluia ca şoapta uşoară iscată de primul impuls amoros.
Nicăieri nu se simţea mai ocrotită sau în siguranţă decât acolo.
"Nu te voi părăsi niciodată.Tu eşti pulsul inimii, rostul existenţei mele!"perdeaua genelor umbrea privirea lui magnetica!
"Oh, Doamne, iţi mulţumesc!"ridică o rugă în gând.
Îi era teamă, să nu fie halucinaţie sau vreo festă a destinului, adică realitatea să-şi ceară drepturile.
O ajută să se ridice. O sprijini de umărul lui. Nu încetase nici o clipă să o dorească deşi vremea trecuse. Sentimentul era la fel de viu şi incitant ca la prima întâlnire. O conduse în grădina plină cu flori din spatele castelului, ţinând-o strâns lângă el. Un trandafir roşu catifelat îşi făcu simţită prezenţa în corsajul rochiei ... sărutul lui pasional îi topea simţurile...
Nimic nu era mai presus ca dragostea lor! El se lăsă în genunchi, la picioarele ei. Emoţionată, i-se alătură. Dacă era posibil, ca barierele realităţii să fie depăşite, atunci cu siguranţă asta se întâmpla cu ei.
Îmbrătişarea lui plină de afecţiune înflăcărată şi împlinirea neobosită a speranţei ei de a-l reîntâlni, se îngemănau în împletirea trupului cu sufletul si iubirea devenea explozia din care a fost creată lumea.
... speranţa, credinţa...infinitul....bărbatul şi femeia...
***
-Mamă..mamă ... ce se întâmplă?
Copilul..băiatul lor..devenise un bărbat matur şi chipeş.
“..Îţi seamănă atât de bine..”
-Fiul meu drag! i-a atins fruntea cu buzele arse.
-Ce faci aici, eram îngrijorat?
-A venit timpul să plec..tatăl tău mă aşteaptă..întinse mâna spre ceva imaginar.
Nu era nimeni, cu ei în mansardă.
-Mamă..ce-ai făcut? Ce era în sticlă?
-Nu fi supărat..sunt fericită, el m-aşteaptă..
Fiul îi sărută mâinile tremurânde, cu lacrimi în ochi:
-Ce-ai băut? De ce?
-Elixirul vieţii...a şoptit cu glas stins. Pleoapele s-au închis peste ultima fărâmă de lume, în vreme ce sufletul trecea graniţa spre nemărginire.
Camelia Constantin
2011
2011
-->
Comentarii
Mihaela multam fain pentru trecere si lectura. Minunate,
fotografiile.
Maria, George, va multumesc frumos pentru lectura si aprecieri, dar si pentru modul in care traiti povestioarele mele. Cand scriu...ma "teleportez" in mijlocul actiunii si personajelor! Sunt de-a lor!
frumusetea emotiei domina totul !!! scrierea insasi este "elixirul vietii " oferit tuturor de tine, la randu-ti emotie si atat de frumoasa !
Sunt de acord, Patricia! Arhitectul Suprem, schiteaza fiecare pas din destinul nostru dar ne ia in calcul si pe noi, lasandu-ne liberul arbitru. Multumesc frumos, pentru trecere si lectura.
Cu recunostinta pentru lectura si apreciere, Dan!
Citit cu deosebită plăcere un text ce curge ...duios, plăcut ! Felicitări Camelia !