Pe-o bucată de seară înstelată
se-ntinde un fragment de depărtare,
ce mi se-aşează pe ochi ca o pată
şi mă săgetează atât de tare!
Tot privind insistent îndepărtarea,
mi se pare că una dintre stele,
câte sunt pe cer, găseşte cărarea
să vină printre printre gândurile mele.
Străluceşte poznaş şi parcă-mi face
un semn de întrebare în tăcere,
cred că voind să ştie dacă-mi place
fluxul luminii sale în trecere.
O privesc zâmbind şi îi răspund în gând
că-ntre suratele ei, chiar de-i mică,
strălucirea lor păleşte atunci când
o fac comparabilă, e unică.
Însă o părăssc la un moment dat
din cauza gândurilor rătăcite
ce îmi strigă că de ce le-am lepădat
la pământ ca florile veştejite.
Dar nu le-am aruncat, sincer, le-am uitat
câteva clipe, că prea îmi îndeasă
stresul prin conştientul meu agitat,
îngrămădindu-se, în mine coasă.
Se aşează pe peticul de prezent
înconjurat de clipele mărunte,
cântându-i trecutului meu corigent
la urechi, printre pletele cărunte.
Prezentul stă cuminte în spaţiul meu,
ascultând logoreea trecutului
căruia îi permit să fie un zmeu,
lăsându-l în adâncul sufletului.
După cum văd, cei doi se-mprietenesc
la cataramă sau ocazional,
pălăvrăgesc ei pe un ton bătrânesc,
pornind cursul unui dialog banal.
Dar mai bine îi trimit în vacanţă,
şi separat, tocmai la polurile
Nord şi Sud, la aşa mare distanţă
să nu-ncurce între ei rolurile.
Un gând ferm îmi dictează hotărârea
de a mai înceta cu plângerile,
conştientul nu-şi mai strigă părerea
să îmi comenteze alegerile.
Acum îmi îndrept privirea spre steaua
despre care vă spuneam prima dată
şi mintea îmi răstoarnă cu ocaua
să nu mai văd trecutul, niciodată!
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii