Teama mă pune la încercare,
Cu mii și mii de felinare
Aprinse-n neuroni – atenționare
În gînd – semne de întrebare.
Ascunși, de platoșa egoismului
Și armele individualismului,
Ne amăgim a fi învingători,
Dar, vai!, sîntem bieți muritori.
Căzuți în interior, de frici,
Cum poți moralul să-l ridici
Din iarna ignoranței noastre,
Captivă-n prejudecăți sinistre?
Săpînd în fîntîna cunoașterii
Și bînd apa vie a binefacerii,
Cu un zîmbet, o rază de soare
Din ochi reci răsare…
MdRaesculum 23.06.2012
-->
Comentarii
cu drag
Mulțam, Camelia, pentru clipa de încîntare a oghiului și a sufletului!
Paul Gherasim trăieşte în faţa naturii o experienţă mistică, o înfiorare plină de uimire şi candoare, asemeni copilului. El vede în copil principiul mugurelui, al înverzirii, al prospeţimii.
"Există în lumea noastră un impuls de a schimba totul: să nu fie nimic aşezat, nimic lăsat într-o pace a conlucrării binelui. Ce dobândim, nu se ştie. Se ştie doar că nu mai avem apă în izvoare, că nu mai avem aer curat. Ne-am învăţat cu zgomotul discotecilor, cu zgomotul de pe stradă. Muzica e un zgomot permanent. Iar muzica adevarată, muzica clasică, aproape că nu o mai asculţi decât cu prilejuri triste.
Oamenii sunt supuşi acestor schimbări, cerute nu de nevoi reale, ci de griji nemotivate. Vorbim prea mult despre nevoi care sunt adesea artificiale, convenţionale.
Adevăratele nevoi sunt acelea care privesc sufletul omului. O persoană în vârstă socoteşte că mai important decât orice este să ai în vedere sufletul pentru că mintea îi este dată omului spre a îngriji de suflet. Altfel ea poate cădea pradă puterii instinctualităţii. Pe de altă parte, neorânduiala, dezordinea în toate, dezbinarea nu sunt decât consecinta lipsei de comunicare între oameni.
Imaginea artei contemporane nu poate fi decât imaginea lumii de astăzi; o lume acoperită cu propriile ei gunoaie" spune Paul Gherasim.