Sunetul inimii sale se resimtea intr-un ecou mut al suspinelor, al zilelor fara sfarsit. Inima ii batea atat de tare incat avea impresia ca se reverbereaza in intreaga incapere. Cauta neincetat cu privirea-i pierduta un fascicul de lumina, fara a se putea gandii ca ar fi putut sa orbeasca la vederea acestuia. Avea sufletul gol, nebun de cautare, zbatandu-se intr-o agonie fara margini.
Privirea sa, nu mai exprima nimic. Ea, insasi era ca un tablou al neimplinirii, al sufletului ingrozit si totodata resemnat. Imaginile mintii sale se derulau intr-un hazard a constiintei, una chinuita, facand-o sa sovaie in melancolie.
Ochii ii ramase atintiti pe un perete alb, reflectarile proprii paleau sub oceanul picaturile ce se rostogoleau pe obraz.
Statea ghemuita intr-un colt al camerei, doar ea si umbra sa, care parea sa fie unica partasa la suferinta. Aceasta patimire ii macina secundele trairii.
Amintirile atat de vii, o tulburau, luandu-i putin cate putin singurul lucru care il mai avea -viata.
-->
Comentarii