Atunci când poezia îşi deschide aripile spre cer cu o anvergură impresionantă, distanţa dintre inimă şi cuvânt devine insignifiantă. Acestea se împletesc într-o ţesătură magică, învelind sufletul sfărâmat şi vindecându-l sau, cel puţin, uşurându-i povara. Este şi cazul Gabrielei Mimi Boroianu, o poetă severineană de vârstă apropiată mie, pe care am avut plăcerea să o cunosc într-un cenaclu literar (virtual) şi să-i urmăresc, de-a lungul timpului, evoluţia de invidiat.
Volumul său, Nostalgiile cuvintelor (Editura StudIS, Iaşi, 2018), este o mărturie incontestabilă a sensibilităţii şi harului poetic cu care Dumnezeu a înzestrat-o. Cele 51 de poezii ce se răsfaţă în vers liber, fără încorsetările specifice versului clasic, poartă acelaşi titlu, la care se adaugă câte un număr, în paranteză, în ordine crescătoare, pentru a le deosebi.
Poeta vine în întâmpinarea cititorilor cu un noian de sentimente contradictorii, răscolite de vântul deşertăciunii: „...eu/ un grăunte de nisip/ în clepsidra vieţii/ cad.../ în acceptare/.../ aşteptând cu fiecare cădere/ întâlnirea cu ultimul zbor/...// rămân agăţată/ ca un măr/ în copacul cunoaşterii”. Curgerea ca o apă vijelioasă a timpului îşi lasă amprenta (şi) în cugetul ei, impregnându-l cu melancolie: „...zilele trec/ sau poate eu trec prin ele”, aşteptând „să-mi vină rândul/ să-mi crească aripi din piept/ desferecând o poartă” (Nostalgiile cuvintelor 1).
Dacă în prima poezie, persoana iubită este amintită vag („numai dorul tău/ roade.../ ca un vierme”), în următoarea, suferinţa datorată distanţei (nu neapărat fizice) de aceasta este resimţită acut: „aş vrea.../ să uit că doare/ acea parte din mine/ ce se încălzea/ sub umbra degetelor tale”. Refugiul cel mai sigur şi plăcut este, cum era de aşteptat pentru o poetă, în lumea cărţilor, acolo unde ai şansa să descoperi ceea ce realitatea nu-ţi poate oferi: „...ştiu că undeva/ între două coperţi/ voi găsi căldura unei îmbrăţişări/ şi mă voi înveli/ în moliciunea unei şoapte de iubire/ atât cât să mă mint/ că n-am murit şi eu (...2).
Axul creaţiei lirice a Gabrielei Boroianu este reprezentat, în acest volum, după cum se poate remarca, de iubitul (real sau imaginar), în jurul căruia trăirile ei se succed cu repeziciune şi dramatism: „şi mor, şi învii,/.../ până timpul tău/ se va aşeza în mine/ şi clipele mele vor trăi în tine/ ca o bătaie de inimă” (...3). Poeta îşi imaginează o noapte care îi poartă acestuia „slovele prinse la tâmplă”, dorindu-şi să atingă din nou „starea aceea de beatitudine/ în care rămâneam agăţată/ după ce buzele tale/ îşi scriau poemul/ pe interiorul pielii mele” (...4).
Încercând a nu se lăsa pradă solitudinii ce se înfruptă din ea, autoarea îşi pune întrebări existenţiale, în căutarea unor răspunsuri care să o mulţumească: „mă întreb când a făcut Dumnezeu/ Moartea/ Viaţa pare doar un popas/ în lunga călătorie/.../ e doar un capriciu al Creatorului/.../ ca o vizită la grădina zoologică/ în care noi suntem cei/ din spatele gratiilor”. Într-o existenţă unde „ne primim zilele în raţii/.../ ...Moartea e regizorul/ ce poate modifica/ oricând/ scenariul după starea-i de spirit” (...5).
Deşi moartea semnifică, simbolistic vorbind, distrugerea existenţei, are şi puterea de a regenera, aceasta însemnând că poeta nu se abandonează deznădejdii, păstrând o urmă de optimism în cămăruţa ascunsă a sufletului. Ea continuă să spere într-un miracol al renaşterii entuziasmului de altădată sau a simţămintelor cândva incandescente.
Atunci când, în cuplu, cuvintele şi-au pierdut căldura şi sensul, fuga din faţa „îngheţului” nu mai pare a fi posibilă: „un aer rece vine.../ dinspre cuvinte/ ...tu eşti mai posac ca o zi de toamnă/ ceva mai aproape ca moartea/ şi mai departe ca viaţa/...// mă dezbrac de mângâierile tale/ ca de o haină prea largă/ pornesc prin viaţă.../ ca un fum ce-a părăsit focul”, ajungând dezamăgită „la cuprinsul acestei cărţi/ pe care nu ştiu cine/ a numit-o atât de absurd noi” (...6).
Poposind „pe-o bancă şchioapă/ ce ofta din toate încheieturile/ ...reumatică de la atâtea lacrimi”, Gabriela îşi face inventarul momentelor fericite alături de cel care nu-i (mai) împărtăşeşte iubirea, căutându-l „cu... ochii goi.../.../ în umbrele ce se-nsoţiseră cu mine”, în timp ce în „gara aşteptărilor mele/ ...şinele erau calde încă”. Rezultatul nu este deloc încurajator: „cerul/ ...atârna prea greu/ pe umerii mei de unde/ se desprinseseră aripile/.../ şi vieţile noastre/ au tăiat noaptea/ ca două linii paralele” (...7). Aripa, simbolul avântului sau despovărării, sugerează dorinţa (inconştientă a) poetei de a se descătuşa de sub povara terestră a (lipsei) afecţiunii (şi nu numai). Se spune că îndepărtarea de Creator duce la pierderea aripilor, însă aspiraţia de a depăşi condiţia umană şi căutarea avidă a iubirii poate duce la redobândirea lor.
Sufletul însetat al Gabrielei are nevoie, deci, mai mult decât oricând, să se adape din fântâna luminoasă a dragostei, pe care ea nu oboseşte să o caute, cu disperarea unui însetat în deşert, prin labirintul iernii lăuntrice (...8): „frigul ne coboară peste inimi/ ca o şoaptă sinistră/.../ ...zurgălăii paşilor/ ...se lovesc/ de nămolul îngheţat al drumului”, într-un tablou deprimant, în care moartea revine obsesiv, stând „la o aruncătură de băţ” şi întregind, cu un „râs straniu”, imaginea apocaliptică a unei iubiri muribunde.
„Prizonieră a singurătăţii”, poeta se simte debusolată fără un umăr pe care să-şi plece fruntea, mărturisindu-ne: „nu-mi dau seama/.../ ...ce să fac cu ziua de azi/ din care destinul te-a scos/ ca pe-o măsea stricată” (...9). „La masa asta/ locul tău.../ se hlizeşte la mine/.../ ca o sperietoare în lanul de porumb”, iar „liniştea mea/ se-ascunde în lacrimile pietrelor”, îşi continuă ea ideea, măsurându-şi vidul dureros din „sufletul/ din care destinul/ te-a amputat fără să-mi ceară voie” (...10).
Dorul, metamorfozat în jelanie sfâşietoare, se întâlneşte pe tot parcursul cărţii, semn că rana despărţirii de cel iubit supurează încă sau că temuta singurătate în doi nu s-a disipat: „...ai luat-o pe un drum/ cu un singur sens/...// cu ochii lipsiţi de lumină/ lăsând în urmă durerea/ ...ca albul zăpezii/.../ şi te-am doinit/ în fiecare bătaie de vânt/ până sufletul mi-a amorţit” (...13).
Autoarea nu se sfieşte să ne declare calvarul său în căutarea căii spre acel „acasă” din inima sa, care este dragostea, ştiind că atunci când împărtăşeşti cu cineva amărăciunea ce te devorează, te simţi mai liber şi mai împăcat cu tine însuţi. Ea este conştientă că firul magic dintre ea şi partener s-a rupt definitiv, dar încearcă să se bucure, atât cât poate, de calmul (aparent) dinaintea furtunii: „...au tăcut toate gândurile/.../ durerile s-au săturat/ şi-au luat în braţe toate lacrimile/...// atunci am ştiut/ că deşi paşii tăi/ nu-şi vor mai lăsa urmele niciodată/ pe drumul acesta/ vei fi mereu îngerul/ ce mă va însoţi” (...15).
Chiar şi sub „plapuma” care „nu e suficient de mare” să o „ascundă de viaţă” (...16), „aerul e amar” şi „miroase a disperare” (...19), ne mărturiseşte Gabriela, simţind cum „paşii (ei) par că duc pe tălpi/ tot nămolul acestei lumi” (...20). Sperând să găsească „liniştea/ ce locuieşte într-un surâs” (...21), i se adresează iubitului, care, chiar departe fiind, îi stăpâneşte fiinţa, rezultând o antiteză a trăirilor: „nu sunt niciodată singură/ nici măcar când nu sunt cu mine/ tu eşti mereu acolo/ veghindu-mi rătăcirile” (...21). „N-am lăsat.../ nicio literă din tine necitită” (...23), mai spune ea, într-o încercare (imaginară) de a-l face să se reîntoarcă: „te voi lăsa să-mi ari/ cu mâinile goale/ pământul trupului/...// să mă citeşti cu buzele/ ca un orb în alfabetul braille” (...24).
Din decorul elegiac nu putea lipsi regretul pentru derularea ameţitoare a mosorului vieţii. Atunci când „pătura tăcerii e grea” (...27) şi ţi-e „foame de cuvinte” (...28), mai „poţi număra (doar) stelele” de „pe zidul blocului” (...29), mai ales când „bătrâneţea îţi pune piedică” şi nu ştii „oare unde se duc (anii)/ când nu rămân lângă” tine (...30). Înaintarea în vârstă aduce cu sine, în cazuri fericite (cum e şi al Gabrielei), înţelepciunea. „Între ochiul care râde/ şi cel care plânge/ întotdeauna stă cuvântul”, afirmă ea într-o poezie cu tentă meditativă (...32), fără să renunţe, desigur, la evocarea chipului celui drag, săpat printre sinapse: „toată copilăria mea mirosea a tine/...// îţi împărţeai singurătăţile cu mine/ şi temele/...// mă rotunjeam în şoaptele tale/ ca merele/...// te zideam în mine/ ca pe un anotimp/ al trecerii mele” (...33).
Comparând „viaţa şi moartea” cu „două amante ce-şi dispută acelaşi bărbat” (...34), autoarea simte că „se îneacă”, în lipsa iubitului, „ca într-o mare de frunze”. Începând „deodată/ prin coşul pieptului/ să măsoare timpul” (...36), călătoarea prin „lumea în alb-negru” (...41), ce pare îndrăgostită de o himeră („îmi lipseşti/ cum îi lipseşte trupului umbra” – ...42), încearcă să-şi estompeze durerea singurătăţii prin uitare („ţi-am uitat numele/ deşi îţi port conturul/ în fiecare fibră – ...43). Ea preferă solitudinea, decât să accepte o iubire „în rate”, care nu poate „trece/ mai departe de piele” şi nici umple „golul/ ce se cască între noi” (...45).
„Prezentul mă strânge/.../ de nu mai încap în palmele lui” (...45) „şi parcă mă ard amintirile” (...46), mai declară poeta, cu o ultimă răbufnire de amărăciune. Nicio cale de reconciliere nu mai pare posibilă: „gândurile tale au colţi/...// îţi porţi cuvintele ca şarpele solzii/.../ mângâierile tale sunt reci şi alunecoase” (...47); „poate vocile noastre/ emiteau pe frecvenţe diferite”, când „noaptea cobora/ ca o mantie udă şi grea/ peste sufletul sfârtecat” (...48).
Concluzionând că „nostalgiile cuvintelor/ sunt ca zborul pescăruşilor/ în crepuscul”, având „doar nebunia fantasmelor/ ce ne bântuie/ când ne-aşteptăm mai puţin” (...51), Gabriela Mimi Boroianu ne transmite trăirile sale ardente, reliefate în poezii de o expresivitate deosebită. Parcurgând filele, una câte una, ai senzaţia că trăieşti o poveste de iubire hiperbolizată, idealistă. Poezia, acest nectar divin, este pentru ea cea mai sigură şi plăcută cale de evadare din ghearele unei relaţii imposibile.
Unitaritatea tematică nu estompează din lirismul creaţiilor, fiecare metaforă sau imagine ţesută cu migală musteşte de romantism şi sensibilitate. Poemele sale aduc un plus de prospeţime în peisajul literar actual, precum şi dramatism nedisimulat. Constantin Stancu afirma că „poeţii sunt blestemaţi să nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă iubire”. Eu îi doresc Gabrielei să facă excepţie de la această „regulă”, iar sufletul său, acum zbuciumat, să nu obosească a zburda pe câmpia speranţei, acolo unde orice vis poate deveni aievea, iar iubirea poate renaşte (chiar şi) din cenuşa amintirilor...
(Deva, 27 decembrie 2018
-->
Comentarii
Mulţumesc din suflet şi celorlalţi care au poposit în pagina mea şi s-au aplecat asupra materialului meu: Aurelia, domnul Muntean, Nitu Constantin, Maria Giurgiu, pentru cuvintele lor frumoase, precum şi celor care au lăsat (doar) un semn de lectură: Nicoleta Mija, Pop Dorina, Mihai Arsene! LA MULŢI ANI în 2019 tuturor!!!
Foarte frumos, un elogiu meritat adus autoarei! Felicitări! Un An Nou 2019 magic!
Frumos, duios... și de folos!
Mulţumim doamnă Mimi, mulţumim doamnă Camelia!
Tu eşti "de vină", dragă Mimi, volumul tău a fost pe lungimea de undă a sufletului meu!
Mult succes în continuare şi inspiraţie! Aştept şi unul în vers clasic! 
Cu drag,
Mulțumesc din suflet, Camelia! Pentru răbdarea de a citi, de a vedea dincolo de cuvinte și de a scrie atât de frumos despre poeziile mele!