05. (eseu, cybersonet)
ciclul „geometria fulgilor şi alte încercări de lumină”
Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (5)
[… continuare]
Iarna își dezvăluie adesea adevărata față nu în marile ei spectacole — nu în viscolele turmentate sau în gerurile aspre — ci în acele clipe mici, subtile, în care lumea pare suspendată. De pildă, într-o dimineață în care zăpada a căzut peste noapte, iar orașul nu s-a trezit încă. Totul este învelit într-o lumină nesigură, ca un vis pe care memoria încă încearcă să-l păstreze. În astfel de momente, parcă și sunetele se mișcă altfel: claxoanele întârzie, vocile se amestecă în aburi, pașii se pierd ca într-o încăpere imensă.
În liniștea aceea, omul simte ceva adânc, dar neformulat. O vagă apăsare, o bucurie discretă, un dor fără direcție. Este ca un ritm interior care se trezește încet, ca și cum sufletul ar avea nevoie să se acordeze la noua realitate. Această senzație — greu descriptibilă, ușor melancolică, aproape senzuală — devine fundamentul poeziei de iarnă. Poetul nu descrie iarna; poetul se lasă descris de ea.
Și, în mod straniu, iarna reușește să atingă chiar și ceea ce părea de neatins. Ea pătrunde în case, în obiecte, în respirație. O regăsești în felul în care mâinile caută instinctiv căldura altor mâini, în felul în care ochii se pierd câteva secunde în lumina unui felinar, în felul în care trupul intră într-o stare de rezervație calmă. Iarna nu este doar un sezon al exteriorului; este un sezon al pielii. O piele care simte mai acut, mai profund, mai intens. O piele care, în frig, devine un teritoriu în care fiecare atingere capătă un alt sens.
Poate tocmai de aceea, iarna este și anotimpul confesiunilor. În absența culorilor vibrante, în absența exploziei de lumină, omul se simte mai vulnerabil și, paradoxal, mai sincer. Uneori, adevărurile se spun în toiul unui viscol — nu pentru că vântul ar ascunde cuvintele, ci pentru că omul simte că lumea, acoperită de alb, îl privește cu blândețe. Alteori, tăcerile cele mai profunde apar într-o seară liniștită, când burnița cade încet peste trotuare. În astfel de momente, două persoane pot să stea una lângă alta fără să spună nimic, iar acel nimic să fie o formă completă de apropiere.
În acest preambul, încerc să surprind tocmai această stare: o lume în care totul este retras, dar nu gol; în care totul este tăcut, dar nu inert; în care totul este rece, dar plin de sens. O lume a iernii în care omul devine mai lucid, mai cald, mai vulnerabil, mai autentic. O lume în care lumina nu vine doar din cer, ci din interior.
De altfel, lumina este poate cel mai interesant element al acestui anotimp. În nicio altă perioadă a anului lumina nu are atâtea chipuri. În diminețile de ger, lumina este tăioasă, metalică, rece. În zilele cu ninsoare lină, lumina e difuză, ca o mătase subțire. În timpul viscolului, lumina pare frântă, fragmentată, neliniștită. Iar în serile de decembrie, lumina devine caldă, protectoare, aproape erotică în felul în care se așază pe fețe, pe mâini, pe obiecte.
Această diversitate a luminii devine esențială pentru ciclul sonetelor. Pentru că fiecare fenomen va fi abordat nu doar ca un eveniment atmosferic, ci ca un spațiu al luminii. Un viscol la prânz nu are aceeași energie ca un viscol la ora albastră. O ninsoare la răsărit nu are aceeași intimitate ca o ninsoare la miezul nopții. Fiecare moment al zilei devine un filtru, un fel de lentilă poetică prin care se privește iarna.
Și mai este ceva. Cea mai mare frumusețe a iernii nu stă în zăpadă, ci în amestecul dintre zăpadă și om. În modul în care privirea umană reușește să dea sens unui fenomen fără sens. În modul în care o clipă meteorologică devine o stare afectivă. În modul în care un fulg devine o amintire, un vis, o absorbție de lumină.
Iarna, în cele din urmă, ne obligă să fim mai atenți la noi înșine.
În capitolele care vor urma — cele 31 de sonete — această atenție se va transforma în poezie. Dar până acolo, până la prima ninsoare poetică, rămâne această pregătire: un univers care se clarifică, se lărgește, se apropie. Un univers în care cuvintele se nasc din respirație, din lumină, din tăcere, din dor.
[va urma…]
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii