20. (cyberproză, jurnalism, aurointerviu)
~ Arhipeleagurile sinelui ~
Interviuri închipuite cu uneltele timpului, ale umbrei și ale memoriei
Călătoria în timp (dialogul cu trecutul și viitorul)
Episodul 4:
Întâlnirea de la jumătatea podului
Motto: „Prezentul este singurul loc unde trecutul și viitorul își pot strânge mâna fără să se distrugă reciproc.”
Descrierea personajelor
Intervievatorul (Omul din Prezent) - nume real: Andrei Codrescu; entitate spirituală/Poreclă: Păzitorul Punctului Zero; Bărbatul stă pe un scaun pliabil din fier, cu spatele perfect drept, de parcă orice mișcare laterală ar putea dezechilibra întreaga structură a spațiului înconjurător. Este îmbrăcat într-un palton negru, lung, din stofă grea, încheiat până la ultimul nasture, ascunzându-i gâtul și lăsându-i la vedere doar chipul palid. Privirea lui Andrei este fixă, rigidă, ațintită asupra interlocutorului său, fără să clipească prea des, reflectând o luciditate aproape dureroasă. Brațele îi sunt încrucișate pe piept, cu palmele ascunse în mâneci. Vocea lui a pierdut căldura episoadelor anterioare, devenind un instrument monodic, plat, lipsit de inflexiuni dramatice voluntare, funcționând ca o barieră în calea disperării. El nu mai pune întrebări pentru a afla secrete sau pentru a obține mângâiere, ci pentru a verifica limitele limbajului și pentru a constata, cu precizie de ceasornicar, distanța fixă care îl separă de propriile sale extreme temporale.
Intervievatul (Trecutul-Viitorul Unificat) - nume real: Omul Fără Vârstă; entitate spirituală/Poreclă: Dublul Asimetric; Personajul care șade în fața Păzitorului Punctului Zero este o prezență paradoxală, greu de fixat într-o singură categorie biologică. La o primă vedere, postura sa ghemuită și mișcările tremurătoare ale degetelor amintesc de decrepitudinea senilă, însă pielea feței este întinsă, lipsită de riduri, iar în mișcările capului se distinge uneori o violență infantilă, bruscă. Este îmbrăcat într-o haină cenușie, supradimensionată, peticită la coate cu bucăți de pânză de sac. Ochii săi nu au o culoare definită, alternând între un cenușiu opac și licăriri de o intensitate sălbatică, ca și cum în spatele aceleiași retine s-ar bate un copil speriat și un bătrân cinic. Nu folosește gesturi de curtoazie socială; își strânge genunchii la piept, legănându-se ușor pe scaunul său de fier identic. Vocea sa pendulează imprevizibil între o tonalitate subțire, aproape stridentă, și un gâlgâit baritonal, obosit, creând impresia că mai multe voci se înghesuie să iasă prin aceeași gâtlej strâmtorat.
Cadrul Spațio-Temporal
Spațiul este redus la un pod nesfârșit din beton brut, cenușiu, care plutește într-un vid perfect, fără piloni vizibili sau margini definite. Timpul nu are nicio coordonată: nu există soare, lună sau stele, ci doar o lumină albă, difuză, de neon obosit, care vine de nicăieri și spală toate culorile, transformând totul într-o schiță de intensități gri. Aerul este complet nemișcat, rece și steril, fără miros, lipsit de orice particulă de praf sau umiditate. Atmosfera este dominată de o tăcere absolută, o tăcere atât de densă încât respirațiile personajelor par zgomote mecanice, deranjante. Nu există decor, fundal sau detalii arhitecturale; doar cele două scaune de fier ruginite, așezate față în față la o distanță de exact doi metri. Între ele, pe cimentul crăpat, se află o singură cutie de chibrituri goală, strivită pe jumătate. Timpul nu curge; el doar stă, ca o baltă de apă înghețată, izolând cele două entități de orice realitate exterioară sau succesiune logică a evenimentelor.
Dialogul
Păzitorul Punctului Zero: Suntem aici.
Dublul Asimetric: Încă nu. Sau deja. Depinde de unde privești. Podul e lung.
Păzitorul Punctului Zero: Am ajuns la jumătate. Am măsurat pașii. Exact o mie.
Dublul Asimetric: (Își strânge mai tare genunchii la piept) Pașii nu se numără. Se pierd. Ai adus ceva?
Păzitorul Punctului Zero: Doar cuvintele. Cele care au mai rămas după ce s-a stins lumina în mansardă și s-a uscat marea de pe faleză.
Dublul Asimetric: (Râde scurt, un sunet ca o creangă uscată care se rupe) Cuvintele. Ce risipă. Ele nu acoperă golul. Doar îl fac să sune mai tare. Pune o întrebare. Să vedem dacă rezistă.
Păzitorul Punctului Zero: (Nu își mișcă privirea) Cine ești tu când eu nu mă gândesc la tine? Când scriu, când dorm, când tac. Unde stai?
Dublul Asimetric: În crăpăturile cimentului. În spatele oglinzii din baie. Aștept. Tu crezi că trăiești, dar tu doar îmi pregătești hainele. Copilul a lăsat avionul de carton. Bătrânul a lăsat tăcerea. Eu ce primesc de la tine?
*
Lumina de neon pâlpâie o singură dată, lăsând spațiul într-o întunecime totală timp de o secundă, după care revine cu un bâzâit de frecvență joasă. Andrei își descheie primul nasture de la paltonul negru, ca și cum aerul ar fi devenit dintr-o dată prea greu pentru a fi inhalat. Omul Fără Vârstă își coboară picioarele pe ciment, își îndreaptă trunchiul și își așază palmele pe genunchi, imitând perfect postura anterioară a bătrânului de pe faleză, dar cu o rigiditate mecanică.
*
Păzitorul Punctului Zero: Îți dau prezentul. Acest moment. Singurul care nu e o amintire și nici o promisiune. Îți dă oare vreo greutate?
Dublul Asimetric: Prezentul tău e o iluzie optică. Până când spui „acum”, el a și devenit „atunci”. Ești prins la mijloc, Andrei. Între un cadavru care încă respiră și o umbră care nu s-a născut. Ce simți pe podul ăsta gol?
Păzitorul Punctului Zero: Simt frigul. Și certitudinea că nu există nicio altă cale de întoarcere. Dacă merg înainte, devin Moș Andrei. Dacă mă întorc, sunt Dan cel de optsprezece ani. Niciuna dintre variante nu mă mai salvează acum.
Dublul Asimetric: (Se apleacă în față, privindu-l pe Andrei de la o distanță mică; vocea lui devine o șoaptă joasă) Salvarea e un concept de duminică. Nu există salvare pe un pod de beton. Există doar mișcare sau încremenire. Tu ai ales să întrebi. Asta e o formă de amânare. De ce îți e frică să treci podul fără să mai vorbești?
Păzitorul Punctului Zero: Pentru că dacă tac, podul dispare. Cuvintele mele sunt firele de oțel care țin betonul ăsta suspendat deasupra nimicului. Dacă nu mai vorbesc, ne prăbușim amândoi. Tu de ce nu taci?
Dublul Asimetric: (Scoate un oftat lung, obosit) Pentru că eu sunt ecoul tău. Un ecou nu poate tăcea înaintea sunetului. Tu strigi în vid și te miri că îți răspund cu propria ta voce modificată de distanță. Te uiți la mine și vezi un monstru sau un sfânt?
*
Omul Fără Vârstă întinde piciorul și lovește încet cutia de chibrituri strivită de pe ciment. Aceasta se deplasează câțiva centimetri, producând un zgomot zgâriat în tăcerea sterilă. Andrei își schimbă poziția, sprijinindu-și palmele de marginile scaunului de fier, gata par parcă să se ridice, dar rămâne blocat în acea tensiune musculară, ca o statuie surprinsă în mijlocul unui gest abandonat.
*
Păzitorul Punctului Zero: Văd o oglindă spartă. Fiecare ciob reflectă o altă vârstă, dar niciunul nu arată chipul întreg. Spune-mi adevărul, cel pe care Beckett l-ar fi lăsat nescris între două pauze: are vreo importanță dacă terminăm această serie de interviuri sau dacă ne oprim acum, la jumătatea podului?
Dublul Asimetric: (Își înclină capul într-o parte, cu o curiozitate bizară, aproape animalică) Sfârșitul e la fel ca începutul. O pagină albă pe care s-a vărsat cerneală gri. Dacă te oprești, podul rămâne aici. Dacă continui, podul rămâne aici. Timpul nu se consumă prin text, Andrei. Textul e doar modul tău de a măsura cât de mult ai îmbătrânit de la primul rând până la ultimul. Mai ai chibrituri?
Păzitorul Punctului Zero: Cutia e goală. Ai văzut-o jos. N-avem ce să aprindem aici. Nici măcar o iluzie.
Dublul Asimetric: Atunci e perfect. Lumina asta de neon e destul de rece ca să nu ne lase să visăm. Pune ultima întrebare. Se face târziu, deși ceasul nu s-a mișcat.
Păzitorul Punctului Zero: Dacă ne întâlnim din nou, la capătul celălalt al arhipelagului... mă vei mai striga pe nume? Sau voi fi doar „omul care a pus întrebări”?
Dublul Asimetric: (Se lăsa înapoi pe scaun, silueta lui începând să își piardă din claritate în lumina albă) Numele se șterg primele, Andrei. Rămâne doar ritmul întrebărilor. Rămâne acest pod gol și scaunele de fier care ne așteaptă. Mergi. Nu te mai uita înapoi. Înapoi nu mai e nimeni. Doar eu, cel de mâine. (Își închide ochii, iar mișcarea lui de legănare devine din ce în ce mai lentă, până când încremenește total).
Concluzia Intervievatorului
Niciun zgomot de pași, nicio ușă trântită, nicio dâră de fum. Omul Fără Vârstă nu a plecat; a devenit pur și simplu parte din monotonia cenușie a podului, o prezență sculpturală, inertă, asemeni scaunului de fier pe care ședea.
M-am ridicat, simțind cum paltonul negru îmi atârnă greu pe umeri, o textură reală într-o lume de fantome geometrice. Acest al patrulea autointerviu nu a adus nicio reconciliere și nicio rezolvare magică a ecuației temporale. A fost o constatare nudă, beckettiană, a izolării noastre în punctul zero al prezentului. Arhipelagul din sine nu este o suită de insule fericite, ci o serie de punți suspendate deasupra unui abis de tăcere.
Fac primul pas înapoi spre realitatea mea cotidiană, lăsând în urmă cutia de chibrituri goală pe cimentul rece. Știu că dialogul nu s-a terminat, ci doar a intrat într-o altă fază, o fază unde uneltele timpului vor fi înlocuite de uneltele umbrei. Neonul continuă să bâzâie deasupra podului pustiu. Spectacolul s-a terminat, dar cortina refuză să cadă.
---
©Ioan Muntean, 2026
***
-->
Comentarii