Jocuri de cuvinte - impas
Geografie lingvistică
Partea întâi la:
https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-impas
Urmări
Moto: „Cu prostul, cel needucat,/ Din două vorbe ai scăpat./ Dar bătălii neîncetate,/ Le dai cu ăl ce are carte.” (Prostia, de Doru Zaharia, 2014)
După ce am descris situația actuală, să vedem care ar fi ieșirile din impasurile existente. Scrisesem deja câteva fraze mai acătării, dar mă pune dracul să intru într-un grup whatsap și câțiva prieteni îmi trimit un mesaj fără citarea autorului, pe care e mai bine să îl copieez aici:
«Oare cine vrea să câștige Ucraina? Doar președintele Zelenski, veșnic comentator TV, și soldații ucrainieni, cei care, cu dinții strânși, mor cu miile săptămână de săptămână. Se spune că nimeni! Nici Uniunea Europeană, nici Statele Unite, nici NATO în ansamblul lor nu-și pot dori ca Ucraina să câștige războiul ăsta cu Rusia, război nașpa!
Presupunând că miracolul acesta s-ar întâmpla, atunci atât UE cât și SUA sau NATO s-ar trezi cu ditamai elefantul în dormitor. Nu de alta, dar unei Ucraine învingătoare va trebui să i se ofere toate premiile promise. Aderarea la UE și NATO, reconstrucția.
Dar Ucraina, departe de a fi măcar umbra vreunei democrații, a fost și este un stat corupt, condus din umbră, dar fără mari fereli, de oamenii statului corupt, silovici, derjavniici, sovoci, deloc simpatici și diverse multe miliții secrete. Moșteniri otrăvite, greu de camuflat, ale răposatului imperiu sovietic.
Ar fi necesare fonduri enorme de preaderare a țării la UE, pentru reconstrucție, dezvoltare, armonizări de tot felul etc., bănuți pe care băieții ăștia din umbră i-ar împărți rânjind, fără vreo umbră de remușcare, spovedanie, împărtășanie sau lumânare. Ar fi, nu-i așa, o compensație firească pentru pierderile suferite în perioada războiului.
La noi e bine!
Rezultatul? O Ucraină membră dubioasă a UE, cu suprafața de circa două ori mai mare ca a Poloniei sau Germaniei, un concurent serios al tuturor statelor cu agricultură puternică din UE (Franța, Germania, Italia, Polonia, Olanda, chiar și România) și în care ar fi de (re)construit practic orice, infrastructura de bază, orașe, rețele edilitare, tot.
Un sac fără fund, dar înarmat până în dinți. O Ucraină membră UE ar muta tot epicentrul organizației, de la Rin, undeva la est de Vistula. Asta în cel mai bun caz. Căci ce sens ar mai avea ca UE să aibă sediile alea pe la Bruxelles? Mai bine vom fi onești cu noi înșine și le-am muta de bună voie la Liov. Fost Lvov. Fost Lemberg. Iar în lungul șir de translatori necesari bălăcărelii ăleia tip turnul Babel, lângă proaspăt sosiții translatori de croată, s-ar așeza și cei de ucraineană și rusă.
O Ucraină membră la fel de dubioasă a NATO, va fi și din punct de vedere militar un enorm sac fără fund. Cu o graniță perfect expusă de cca. 2500 de km. (cca. 1600 km. cu Rusia și cca. 900 km cu Belarus), Ucraina ar fi extrem de dificil de apărat pe termen lung. Ar însemna ca permanent să staționeze pe teritoriul ucrainean trupe de descurajare zdravene, cu logistică multă și scumpă, angarale multe, scumpe și ele, fără ca vreodată, în vreun orizont de timp cât de cât rezonabil, să existe speranța vreunei detensionări de vreun fel a situației. Ar fi nu 250 km. de graniță demilitarizată cum este cea din Coreea de-a lungul paralelei 38, ci 2500 de km, cu betoane, tranșee și sârmă ghimpată, cu câte un soi Panmunjom din loc în loc. Imposibil de realizat. Imposibil de apărat.
Dincolo de toate acestea, victoria Ucrainei ar însemna să existe neapărat și o Rusie înfrântă. Indrăznește careva să-și imagineze cum ar arăta așa ceva? Intr-o variantă optimistă, în fruntea unei Rusii înfrânte ar fi cățărat (așa cum a fost și Putin cățărat) un nou țar pe lângă care, foarte probabil, un specimen ca prăbușitul Prigojin ar putea părea un angelic copilaș din corul bisericii. Și care, la fiecare trei cuvinte mârâite scrâșnit, unul ar fi răzbunare. Dacă Putin a copiat doar căutătura și câteva din gesturile lui Adolf, noul venit l-ar imita pe deplin. Cu valiza cu nucleare sub birou. Iar asta ar fi varianta optimistă.
Ultimul gest prietenesc de răspuns al Ucrainei (Autoritățile din Odesa se opun construirii unor monumente închinate unor domnitori români: https://r3media.ro/ucraina-autoritatile-din-odesa-se-opun-construirii-unor-monumente-inchinate-unor-domnitori-romani/?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=ucraina_autoritatile_din_odesa_se_opun_construirii_unor_monumente_inchinate_unor_domnitori_romani&utm_term=2024-02-18)
Cea pesimistă, coșmar deplin, ar fi o Rusie spartă în trei, patru, cinci, șapte, dracu știe câte bucăți, conduse de către diverși Kadârovi neștiuți acum de nimeni, dornici să-și împartă șesimea de glob numită momentan Rusia, în diverse republici și babastane. Ar fi destule și de toate pentru toți, sonde, mine, păduri, combinate, arme, tancuri, avioane, elicoptere și submarine. Și nucleare. Tactice dar și ICBM-uri. Serios că nimeni nu ar mai putea dormi liniștit. De la Washington până la Beijing. Ne-am gândi la Putin, cu siguranță deja defenestrat pe vremea aceea, plini de regrete și remușcări. Dacă Kadârov 4 are vreo noapte mai agitată? Dacă i se scoală pe stânga lui Kadârov 7?
Nimeni nu poate gândi că ar putea administra oricare dintre variantele astea. Deci, să repetăm întrebarea, cine vrea să câștige Ucraina? Intrebarea următoare, care ți-ar putea veni în minte, dar nenumerotată aici, este, bine, bine, ar vrea cumva atunci careva să câștige l Rusia? Firește că nu!
Nimeni nu-și dorește de fapt să câștige Rusia. Cu excepția lui Putin&Co. O Rusie bine de tot înarmată, ajunsă la Odesa și la gurile Dunării, înghițind mica Moldovă aproape din neatenție, cu granița de vest presând iar Polonia, nu-și dorește nimeni. Nici măcar aliații ei declarați. O Rusie trimfătoare ar putea pune iar condiții, ar putea emite iar pretenții, iar țarul nu s-ar mai înjosi întâlnindu-se cu Kim, nepoțelul durduliu, chiar pe granița ruso-coreană. Nu l-ar mai primi nici măcar în audiență. N-ar mai vrea să stea pe scaun la rând cu toți ceilalți uzbekistanezi, ar vrea iar pe tronul ăla mare.
Care ar fi atunci soluția? Presupunànd ca așa ceva poate fi numită soluție, rezolvarea ar putea fi doar un conflict înghețat, înțepenit pe termen nedefinit de-alungul singurului obstacol mai serios aflat în marele bărăgan ucrainian, fluviul Nipru.
Cu o Ucraină râmasă într-o zonă gri, neclară, alimentată ca și până acum cu arme și muniții cât să nu-și rupă șira (Ucrainei, ca un făcut, nu i se dau de către americani cu aceeași dărnicie nici armele, nici muniția, nici ajutoarele de tot felul oferite până mai alaltăieri răposatului regim de la Kabul).
Cu o Rusie cheltuindu-și petrolul și gazul pe drone și obuze. 40% din PIB. Cu o Chină scotocind metodic prin cămara siberiană. După zacuscă, pește afumat, varză acră, metale rare, petrol, gaze și cărbune.
A doua întrebare mare. De ce se sinucide Hamas? Fâșia Gaza are cam 250 km². Cam cât Bucureștiul. Avea de asemenea, cam 2,5 milioane de locuitori. Tot cam cât Bucureștiul. În schimb, spre deosebire de București, Gaza, primea anual ajutoare de cca. 4 miliarde de dolari (în principal de la Iran și Quatar dar și de la UE, SUA și celelalte monarhii din golf) iar apa, gazul și electricitatea gratuit din Israel. Cu toate astea păreau săraci. Foarte săraci. Mult mai săraci decât bucureștenii. Inexplicabil.
Cam așa au stat lucrurile până pe data de 7 octombrie 2023, o zi oarecare pentru cei mai mulți dintre noi dar în care evreii își serbau Simhat Torá și-și citeau Deuteronomul. O zi pe care grangurii Hamas au hotărât că e foarte potrivită pentru a declanșa un atac sângeros pe teritoriul Israelului. Un atac surpriză. Pe uscat, pe mare și prin aer. Devastator. In principal asupra populației civile. Atacul a reușit. Presupunând că așa ceva ar putea fi numit reușită. Au fost peste 1500 de morți, cei mai mulți torturați feroce, abia apoi executați cu sânge rece, sute de ostateci capturați, mare parte civili, sânge, mațe, autodafeuri și teroare. Dar și batjocură. Dar și mii și mii de rachete lansate asupra Israelului.
Orice om cu mintea cât de cât întreagă te-ar fi putut informa că o asemenea grozăvie va declanșa un răspuns cumplit din partea israelienilor, tăbăciți de multă vreme în atentate și măceluri. Fără milă, fără îndurare. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cu siguranța că au știut asta și căpeteniile Hamas, atât cele trăitoare în Gaza cât și cele de prin țările de prinprejur. De altfel, toți liderii Hamas au fost vânați ulterior unul câte unul de către evrei și uciși fără ezitare. Cu zecile. Fâșia Gaza, cu tot cu sutele ei de kilometri de tuneluri și beciuri este acum demolată metodic, casă cu casă, hrubă cu hrubă. Va fi în curând doar o amintire. Un enorm cimitir de betoane răsucite.
Totuși, de ce a atacat pe nepusă masă Hamas Israelul pe 7 octombrie? De ce s-a sinucis? Simplu. Pentru că asupra Orientului Mijlociu s-ar fi putut așterne pacea. O pace durabilă. Acordurile abrahamice (numite așa după Abraham/Ibrahim, profet atât al evreilor, cât și al musulmanilor) dintre Israel și Arabia Saudită, mijlocite de către administrația Trump, aduceau nu numai o posibilă conviețuire pașnică între musulmanii suniți și evrei dar și o spectaculoasă creștere economică a întregii zone.
Insemna dezvolarea comerțului din Marea Roșie prin construcția de către Arabia Saudită în imediata apropiere atât a Canalului de Suez dar și a Israelului, a uluitorului port și oraș Neom, loc tocmai bun să-ți lași sacoșa plină cu bunătăți, adusă fie din China, fie din Europa.
„ Insemna apariția unor terminale petroliere noi, ferite de amenințările ayatolahilor iranieni șiiți. Insemna posibilitatea demarării construcției gazoductului Quatar - UE, via Iordania, Siria și Turcia. Insemna și transfer de tehnologie israeliană către lumea musulmană sunită.
Insemna și un preț mult mai scăzut al petrolului. Așa că popimea de la Teheran a hotărât detonarea Hamas-ului, iar ulterior și detonarea rebelilor din Yemen. Vor urma și altele. Cât vor putea de multe. In speranța incendierii întregului Orient Mijlociu. In care s-ar fi putut instaura pacea. Cu toată împotrivirea din predicile ayatolahilor. Și a Rusiei.
Căci, ce să vezi, preconizata construcție a gazoductului Quatar - UE, ar însemna decuplarea definitivă a Europei de la conductele rusești. Iar așa ceva într-adevăr că ar schimba harta. Pe termen lung. Foarte lung. Rusia ar deveni cu adevărat nesemnificativă economic în Europa.
De asemenea, un preț scăzut al petrolului ar apăsa și mai tare asupra economiei rusești, oricum aflată sub presiune, oricum trecută pe picior de război. Așa că, la nici trei săptămâni de la măcelul din 7 octombrie, lideri Hamas erau deja în vizită la Moscova. Tot atunci era în vizită și o delegație iraniană. Probabil pentru că începuse stagiunea la Bolșoi Teatr și nimeni nu voia să rateze spectacolele de gală. Excepționale de altfel.
Sau poate pentru că orice conflict în plus, orice foc aprins în altă parte, orice eveniment ce putea arunca prețul hidrocarburilor în aer ar avantaja atât Moscova cât și Teheranul. A nu lega conflictul din Gaza de cel din Ucraina este o greșeală. Gravă. Iar hamașii sunt doar niște drone umane. D-alea de unică folosință. Martiri. 72 de fecioare. Paradis. Știți voi.
A treia întrebare mare: Cine sunt aliații Rusiei? Adevărații aliați ai Rusiei nu sunt nici Iranul, nici China, nici măcar Coreea de Nord. Toate sunt dictaturi, toate dețin câte un adevăr suprem, complet diferit și de sens contrar de la un regim la celălalt iar, pe de altă parte, ca un făcut, mai mereu în istorie alianțele între dictaturi, ce să vezi, nu prea au funcționat. Exemplu. In al doilea război mondial, celebra axă „de fier" Germania - Japonia - Italia, n-a funcționat nicio clipă, în niciun moment nu și-au coordonat acțiunile economice, politice sau militare, n-au încercat nici măcar să se sincronizeze în vreun fel. Bine că nu au făcut-o!
Xi, popii de la Teheran, toți ceilalți din BRICS, până și Kim ăla micul, caută acum doar să profite cât mai mult de necazurile Rusiei. Ii cumpără petrolul și gazul la preț de dumping, la fel cărbunele și minereurile, îi vând scump drone, obuze și rachete vechi, îi preiau cu bani puțini prăvăliile abandonate de către vestici, o jumulesc pe îndelete. Nu-s aliați. Sunt cămătari.
Adevărații aliați ai Rusiei sunt între noi. Bolile care rod fără vreun antidot la îndemână întreaga noastră civilizație. Ce pare muribundă. Nu-s greu de enumerat. Inocularea lipsei stimei de sine. Nu mai suntem mândri de valorile noastre, de tot ceea ce ne-a creat, am creat și tot ceea ce am fost și suntem. Nu mai suntem mândri de civilizația noastră, cea care a creat aproape întreaga cunoaștere a lumii. Aproape că ne este rușine de asta.
Nu mai suntem mândri de credințele noastre. Dimpotrivă. Ne batjocorim singuri permanent. Ne insultăm trecutul, ne învinovățim pentru tot ceea ce noi sau antecesorii noștri au făcut sau măcar credem că ar fi făcut. Nu mai suntem mândri de steagurile nostre. Ne scuipăm icoanele. Ne dărâmăm statuile. De fapt ne tăiem rădăcinile. Nesiliți de nimeni. Am uitat că fără catedrale nu-și mai au rost spitalele. Și atunci, ce ar mai fi de apărat?
Control. Am declanșat, și asta nu chiar de ieri de azi, o întreagă prigoană asupra libertăților individuale, asupra libertății fiecăruia dintre noi, singura care de fapt garantează „dreptul fiecăruia de a-și căuta fericirea". In numele unui vag și niciodată bine definit „interes colectiv", pas cu pas, ni se restrâng libertățile firești cândva. Incepe să ne fie controlat modul în care ne câștigăm și ne cheltuim bănuții, ce, cum și cât consumăm, în ce condiții, cât, cum și unde vom putea călători, ce putem viziona, citi, asculta.
Libertatea individuală, cea care de fapt ne-a garantat dreptul de a gândi, inventa, plămădi toată bunăstarea care ne înconjoară acum, este pe cale de a fi sacrificată pentru a putea fi controlați de către unii nealeși niciodată de către noi. Dar, mai presus de toate, parcă ne dorim a putea fi controlat și ștanțat tot ceea ce putem iubi, tot ceea ce putem crea, tot ceea ce ne putem dori să fii în trecerea noastră pe acest pământ. De fapt ceea ce suntem fiecare dintre noi. Adică totul.
Și atunci, ce ar mai fi de apărat? Nimic. Toate grozăviile astea de nedescris care ne sunt permanent fluturate în față, toate fiind acute, toate fiind prezente, toate fiind catastrofale, molime, încălziri globale și zisele calamități ecologice diverse, nenumăratele schimbări climatice, toate împărțirile astea aberante după origini, rase sau presupuse preferințe sexuale, toate amestecurile astea toxice și fetide de extremism ecologic cu marxism cultural, condimentate cu ideologii de gen și ateism idiot, toate acestea la un loc sunt cei mai mari aliați ai Rusiei.
Politica de gen, green deal și amprenta de carbon sunt aliații Rusiei. Și nu numai ai Rusiei. Căci, vezi bine, de toate aceste zise catastrofe iminente pare-mi-se că numai nouă ne pasă. Toate celelalte șapte miliarde de contemporani, adică tot restul lumii, ne privesc și le privesc cu o nepăsare politicoasă.
Și încep să ne disprețuiască. S-ar putea să vină ziua, și asta poate foarte curând, când unul ca Putin sau un altul asemenea lui, să-i câștige pe mulți dintre noi doar promițând că ocrotiți de el vor putea face focul în sobă. Că bărbatul și femeia lui vor putea merge la biserică să se închine, să se căsătorească și să-și boteze plozii. Că aceștia vor putea spune mamei mamă și tatălui tată.
Că vor putea tăia porcul și împodobi după datină bradul de Crăciun. Că vor putea găti și duce-n cimitir coliva și colacii ca să-și plângă și să-și pomenească morții. Toate cele simple și firești devenite brusc atât de complicate și de discutate. Cu dușmănie. A venit vremea să fie puse la locul lor familia, casa, steagul și credința. Altfel, ce ar mai fi de apărat?» Și aici comentariile sunt de prisos...
În impas sau nu, oricum gândiți, să fiți iubiți, că trebuiți, cuiva, cumva, undeva, cândva! Dar aveți grijă, să nu fie prea târziu!
Articolul întreg în format pdf la: Jocuri de cuvinte - impas.pdf
Articolul întreg este și la:
https://webdidacticanova.blogspot.com/2024/02/jocuri-de-cuvinte-impas.html
NC
-->
Comentarii