Țuică
Moto: „Când mă-mbie-n hrubă vinul pişicher,/ Stare-aş la taclale cu Apollinaire!/ Ci de-ar fi pe lume fluvii de palincă,/ Le-aş lăsa în seamă lui Ivan Turbincă.” (Gheorghe Azap din Antologia epigramei româneşti, 2007)
Jucându-mă cu cuvintele, scrisei eu despre țară, despre națiune, despre popor, inspirat de cultura politică a unui președinte, dar cei de la facebook mi-au interzis mesajele cu linkuri spre postările de pe blog, deoarece, nați-o frântă, că ți-am dres-o, „acest mesaj încalcă standardele comunității”!
Păi să nu te facă să votezi cu Carmen Avram, cu doctorița Bianca din Timișoara sau cu pastorul Terheș, cu toate că ne-a cam driblat PSD-ul cu pensiile militare, favorizând în schimb casa aia regală cu palatele și alte bunuri, mănăstirile și bisericile cu pădurile, negându-l pe Cuza? Să bem mai bine o țuică! Dar puteți găsi postările ușor, căutând cu Google „Nitu Constantin blog Cronopedia”. Și vă distrați!
Cuvântul „țuică” în diferite limbi
Țuică zisei? Este un produs obișnuit românilor și altor nații. Și din sursa DEX '09 2009 aflăm că e o băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau altor fructe, cuvântul provenind din cuvântul sârb čujka, pe care sârbii nu-l mai folosesc, în schimb îl folosesc vlahii de pe acolo, numiți de sârbi „vlași” și vom scrie noi în curând de ce. Wikționarul scrie că etimologia e necunoscută, că vecinii l-ar fi luat unul de la altul! Să nu se supere slavii? Pentru țuica asta românii au și alte cuvinte împrumutate sau „de pământ”. Și sașii s-au adaptat ușor pe aici și nu i-au zis palincă, ci tsuikĕ, indiferent ce zic unii de „popoarele vecine la est”.
Așa că avem țuică, rachiu sau răchie (din turcescul rakı), șliboviță (din polonezul šliwowica, din sârbul šljivovica etc.), palincă (zic ungurii că îl luarăm de la ei - pálinka, dar și ei l-au luat din vechea slavonă, din paliti – „a arde”), horincă (ca holercă tot din vechiul cuvânt slavon gorĭetĭ – „a arde”), trăscău (rachiu tare), basamac, vinars ș.a.
Dar să vedem corespondentele expresiei „țuică (de prune)” în mai multe limbi, pe câteva grupe („o cam luarăm toți în bot,/ că slavona-i peste tot,/ la unguri, ce n-au opincă,/ tot slavonă-i cea pălincă”; dar opincă poate au dacă au păstrat-o pe aia oltenească de pe parlamentul lor, pusă de un sergent oltean hâtru în 1919, când le-am scos comunismul din cap, după ce îl scosesem și vienezilor):
a) țuică în română, цуйка - tsuyka în rusă, čuika (arhaism) în sârbă;
b) rachiu în română, (llokum) raki în albaneză, сливова ракия - slivova rakiya în bulgară, сливова ракија – slivova rakija în macedoneană (moștenite din turcescul otoman rāqī, acesta din arabicul عَرَقِيّ - ʿaraqiyy, „de lichior”, la rândul său din عَرَق - ʿaraq, „condensat”, care se referă la un lichior făcut din stafide);
c) alcool de prune în franceză (alcool din arabicul اَلْكُحْل - al-kuḥl, „fard”);
d) acquavite di prugne („apa vieții” din prune, dar și grappa di susine sau grappa di prugne) în italiană; aguardiente de ciruela(s) în spaniolă, aiguardent de pruna în catalană („apă tare”);
e) coñac de ameixa în galiciană, ქლიავის კონიაკი - kliavis k’oniak’i în gruzină, פלוים קאָניאַק – floym konyak în idiș, pluma coinneac în irlandeză, Plumpudding Cognac în luxemburgheză, plomme konjakk în norvegiană, conhaque de ameixa în portugheză, սալոր կոնյակը - salor konyaky în armeană (cum cuvântul comun este coniac sub diferite forme, vine de la francezul cognac, acesta de la numele latin medieval al unui oraș din Franța, Cognac, fost Comniacum, acesta de la numele Cominius + sufixul galo-roman „-acum”, Cominius fiind un nume de familie latin);
f) Ploomiviina în estonă (ploomi + viina);
g) Szilvapálinka în maghiară, palenka în slovacă, palincă în română (szilva + pálinka; 1) pentru szilva – de la slavi, comparați cu sliva - prună, provenit din proto-slavicul *sliv, probabil și el din proto-indo-europeanul *(s)liH-w-, pe care-l puteți compara cu latinele *līvos – „siniliu”, līvidus – „de culoare albastru sau plumburiu, siniliu, albastru; livid”, līvor – „culoare bleu”, līvēre – „a fi livid, albăstriu”, germanicele slêha, slêwа – „porumbe”, vechiul irlandez lí – „culoare, paloare”, velșul lliw – „culoare”; 2) pentru pálinka – de la slavi, vezi slovacul pálenka, din verbul páliť, din proto-slavicul *paliti, probabil din proto-indo-europeanul *pōl-eye-, acesta din rădăcina *pel- sau din rădăcina *pelh₁-; cognat cu *pòlmy – „flacără”, *pȅpelъ, *pȍpelъ – „cenușă”, lituanianul pelenaĩ – „cenușă”, plė́nis – „părticică, cenușă fină”, letonul plẽne – „cenușă albă”, vechiul prusian pelanne – „cenușă”);
h) Sliwowitz în germană (Sliwo + Witz), șliboviță în română, slivovitz în engleză, Šljivovica în bosniacă, slivovice în cehă și în slovacă, šljivovica în croată, slivovka în slovenă, сливовиця – slyvovytsya în ucraineană, śliwowica în poloneză, шливовица – slivovitsa în rusă, шљивовица - šljivovica în sârbă (provin toate din sârbo-croatul šljȉvovica, шљи̏вовица – „șliboviță”, din šljȉva, шљи̏ва – „prună” + -ica, -ица – sufix ce formează un substantiv feminin, adesea un diminutiv; šljȉva poate deriva din proto-indo-europeanil *sliwo-, cu forma de sufix a lui *(s)ley- - „siniliu, albăstriu”, descriind culoarea fructului - prunei);
i) plum brandy în engleză, luumubrandya în finlandeză, сливовый бренди - slivovyy brendi în rusă, gavalı brendi în azeră, Inhar brandy în bască, brandi eirin în galeză, Plum branndaidh în galica scoțiană, δαμάσκηνο brandy - damáskino brandy în greacă, plūmju brendiju în letonă, slyvų brendžio în lituaniană, Blommebrændevin în daneză (blomme + brændevin), pruimenbrandewijn în neerlandeză (pruimen + brandewijn), brandi għanbaqar în malteză, plommon brandy în suedeză, erik brendi în turcă, البرقوق براندي – albarquq brandy în arabă, বরই ব্র্যান্ডি – Bara'i bryānḍi în bengali, बेर ब्रांडी – ber braandee în hindi (pentru englezul brandy – provine din olandeză sau neerlandeză, fiind forma scurtă a lui brandywine, care provine din olandezul brandewijn - „vin obținut prin fierbere, distilare”, din olandezul evului mediu brantwijn; echivalent cu branden –„a fierbe, a distila” + -e- + wijn „vin”; existența cuvântului brandy în diferite forme în cuvintele indiene sau arabe trebuie reanalizată);
j) ברנדי שזיפים în ebraică (?), براندی آلو în persană (?);
k) horincă în română (din holercă + palincă; și holercă ăsta, horilcă sau hurelcă, băutură spirtoasă de orice fel, provine, na drace, tot din slavonă, rușii zicîndu-i хорюка - horiuka, iar ucrainenii горелка - gorelka);
l) otcă în română (oltenește, ultima țuică care iese de la distilare, din slavonul о̀ток - otok, din o + tok - flux, acesta din slavonul točiti – a curăța; tok provine din proto-slavicul *tokъ, din proto-baltico-slavicul *tokos, din proto-indo-europeanul *tokʷos, din *tekʷ- - „a alerga, a curge”, echivalent to tekti – „a curge, a alerga” + *-ъ etc.);
m) vinars este un rachiu (tare), adică, din vin + ars, adică obținut prin distilare, cum am arătat mai sus (după germanul Branntwein).
Și cum prin expresii există și cuvântul lichior sub diferite forme, lichior vine din englezul evului mediu licour, acesta din anglo-normandul licour, din latinul liquor - „lichid, fluid”, din liquere – „a fi fluid sau lichid”.
Țările cu o majoritate etnică slavă și cel puțin o limbă slavă națională
Așa că e cazul să afișăm și răspândirea în vechime a slavilor prin Europa și țările de acum cu o majoritate etnică slavă și cel puțin o limbă slavă națională. Geografii și statisticienii pot folosii modele matematice de corelații între răspândirea etniilor în lume după cuvintele diferitelor limbi. Și discutam cu prietenul și colegul în ale milităriei și toponimiei, Imre, susținând el că ei au fost primii în Europa cu palinca lor. Și când l-am lămurit că până și pălinca vine din slavonă, a dat o pălincă..., plus înainte niște cârnați de-ai lor tradiționali, bine făcuți.
Țuica descrisă altfel
Moto: Recomandare: „Ce căldură,/ Se topeşte limba-n gură!/ Cred că nu ar merge rău/ Nişte ţuică de Zalău!” (epigramă de Maria Ioniţă din ziarul "Viaţa Buzăului", 10 ianuarie 2005; la Buzău să bei țuică de Zalău?!; am băut și eu în noiembrie 1989, când eram șeful grupei operative la o unitate, trimis din București, pe timpul congresului al XIV-lea, ultim al PCR, când nu se mai avea încredere în comandanții de unități, contrar tuturor regulilor militare; țuica era de la comandantul unității, colonelul Zoicaș)
Literații, artiștii în general sunt și iubitori de țuică (bună), dar și buni naratori ai beneficiilor domniei sale. Epigramiştii prahoveni, prin Virgil Petcu, se adresează prietenilor epigramişti buzoieni cu vorbele „Vă aşteptăm, dragi buzoieni,/ Să poposiţi la noi un pic,/ Că avem ţuică de Valeni,/ Şi-avem şi ţuică de Slănic!”
Încă nu am ajuns pe lângă Slănic la colegul bucureștean Aurel Popescu (i-am gustat țuica la nunta lor de aur) sau pe la Văleni la colegul ploieștean Marinescu, dar m-am covins de bunul gust după degustarea țuicii de Lipănești de la fratele Vasile, ultimul comandant al unei unități de la Slobozia, trecut prin căsătorie de la țuica de Pitești la cea de Văleni. Nu am gustat nici țuica proprie a celuilalt frate, tot militar, rachetist, apoi finanțist și doctor în economie, devenit ploieștean, că cu el am băut numai pe la restaurantele mari ploieștene (Nobless oblige!)
Și țuica de Pitești e cunoscută, fiind foarte căutată sticla de țuică ce avea eticheta o imagine a două prune, cu porecla „ochii lui Dobrin”, fotbalistul de excepție al echipei F.C. Argeș și al naționalei. Problema e falsă, deoarece lui Dobrin nu-i plăcea țuica!
Eticheta sticlei cu țuică de Pitești (520 ml, 24°, 9,25 lei în 1989)
Chiar el, cu cinci ani înainte de deces, declara după o operație făcută de eminentul doctor Lascăr, ponegrit acum și el: „... Mai trebuie să mă rog şi de Gica, nevastă-mea, că ea a ţinut ordine în viaţa mea. Am mai dus paharul la gură, fanii nu mă invitau la o friptură, la o savarină, mă chemau să ciocnesc pahare cu ei. Nu e adevărat că beam tărie, beam vin bun şi bere”. Confirm și eu cu Viorica...
Iar calitățile poporului român, nedoritor de biruri pe țuica din livada proprie produsă în gospodărie, nu puteau fi descrise mai bine decât de Valeriu Butulescu, care în Noroi aurifer definește excepțional instalația folosită toamna târziu sau iarna prin aforismul: „Alambic de aramă. Mai realist, alchimistul român a preferat să caute ţuică, în loc de aur.”
Tot la calități se referă și Marian Cioacă în 1988, definind omul curajos: „Eu de muncă nu am frică,/ Zice Nae Corcodea,/ Dacă beau juma' de ţuică,/ Eu... mă culc şi lângă ea.” Și cum azi nu mai găsești picior de muncitor pentru angajare, că trebuie să apelezi la vietnamezi, explicația ne-o dă direct și corect Gabriel Petru Băeţan în 2016 în Cotloanele ironiei („Decât simplu muncitor în fabrica altora mai bine director de marketing la propriul cazan de ţuică.”). Gând la gând cu bucurie...
Prietenul Valeriu Cercel, de pe meleaguri canadiene, probabil impulsionat sau criticat de iubita-i soție Marioara, ne definește dezamăgirea bahică („Cât ar fi ea de deşteaptă,/ Ţuica are şi scăpări,/ Ne oferă trei cărări/ Dar niciuna nu e dreaptă.”). Și fiindcă aminteam de țuica de Pitești, zona unde m-am născut, să nu uităm vorbele de duh dedicate de unui poet piteștean de către Vasile Huţu în Epigramişti români de ieri şi de azi, 1975 („A-nceput lumea să spună/ Că iubit din suflet eşti,/ C-ai o poezie bună/ Şi-ai şi ţuică de Piteşti.”).
Eugen Coţa, în Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007), definește o toamnă „empirică", plângându-se omul de cheltuirea drepturilor de autor, dar nu pe cărți sau alte alea („Ţuică, tulburel, pastramă,/ Salivezi mereu la scris,/ Intru plin de bani în cramă/ Însă mă trezesc... din vis!”).
Și cum orice viață are și un sfârșit care trebuie să fie, totuși, hazliu, cum ne spune Gheorghe Roșoga („Gheorghe, Gheorghe”), tot în Antologia epigramei româneşti, 2007, Emil Sângeorzan definește parastasul, adică pomana la care sufletul dispărutului părăsește liniștit domiciliul la 41 de zile de la înmormântare („Ţuica, vinul, carnea, berea,/ Ne topesc încet durerea,/ Cum de tot se-alege praful,/ Mai lipseşte doar taraful.”). Taraf am zis? Păi se bea țuică fără taraf și un cântec de inimă albastră pentru nea Costică („Toarnă, nea Costică/ țuică din ulcică”)?
Și după țuica asta bună, împrumutată direct din damigeană, nu pot uita paradoxul epigramatic al beţivului, că trebuie să bei cu măsură, dar depinde cât de mare e „măsura”, cum ne anunță Mihai Enachi în 2009 („Fiindcă bea făr' de măsură/ Şi e la ţuică abonat,/ Ca om e plin de băutură,/ Dar unii zic că-i... "terminat"!).
Și fiindcă veni vorba de damigeană, pe când eram decanul unei facultăți numai cu studenți băieți, până și prietenele studenților, studente și ele, acum soțiile lor, știau deviza facultății inspirată din Păstorel („Două lucruri minunate/ Te ridică de pe boală:/ Damigeana când e plină/ Și femeia când e goală!”); rectorul, general hâtru, m-a criticat cu damigeana, că cu femeia goală era de acord. Și s-a liniștit că damigeana trebuie să fie mereu plină în pivniță, pentru prieteni, nu să bei singur din ea ca prostul!
Scriserăm noi de pălincă, dar nea Petrică Mureșan ne explică mai bine cum se simte cel care o bău și ne-o descântă („Palincă cine-o băut"). Că regățenii, cum ne zic ardelenii, neștiind beneficiile pălincăi, preferă țuica fiartă, e doar o nostalgie de Crăciun a lui Virgil Petcu („Ajutat de epigramă,/ Colindam din cramă-n cramă./ Iar acum, atras de artă,/ Cochetez cu-o ţuică fiartă!”).
Oi fi eu argeșean, dar sunt ardelean după nevastă, că învățai de la colegul rachetist Martin, apoi economist, acum tot în Ineu, cu vie proprie la Mocrea, că dacă te întreabă oarecine „de inghe ești?” trebuie să îi răspunzi calm „de inghe-i muierea!”, cum pot justifica eu că sunt ardelean după nevastă și înțeleg de ce Valentin David, prieten pe facebook, folosește cuvântul palincă în „Efecte adverse” („Palinca, vinul si amorul/ Efecte au devastatoare,/ Că pînă şi arătătorul/ Îl ţii cu degetul cel mare!”). Bine că n-a arătat degetul mijlociu ca românul ăla cu „muie” rătăcit prin Suedia!
Și tot domnia sa face pe nelămuritul cu zicala aia latină „in vino veritas” – în vin e adevărul, despre care noi am scris (vezi AICI), întrebându-se retoric: „Chiar dacă alb deja mi-e părul,/ Tot nu m-am lămurit, fiindcă/ În vinuri dacă-i adevărul,/ Ce se ascunde în palincă?”
Cetatea Ineului, care l-a găzduit și pe Mihai Viteazu
Și fiindcă Ineul, unde eram la Bg. 37 ROT, iar Viorica la liceu „cu sportul”, nu era departe de județul vecin Bihor, nu puteam să nu degust și pălincuța de pe acolo, „bună rău”, așa cum ne asigură Iuliana Tătar și Dorin Bar („Pălincuță de Bihor”), și cum m-am și convins când i-am făcut o vizită prietenului și vecinului din București, căpitanului (atunci) rachetist Ghitaș Ioan-Gavril, în secolul trecut la casa părintească și apoi ditamai generalului de armată cu patru stele Ghitaș, fost atașat militar la UE, la casa proprie, în comuna Aușeu, în 2013.
Pălincărie din Șieu (obiectiv turistic; de pe web)
Și la vizitele astea totul a fost ca între prieteni, bizuindu-ne parcă pe spusele despre „fidelitate” ale lui Gheorghe Ion Păun în 2004, în Mozaic umoristic („N-a băut Bordo, Fetească,/ Riesling, Ottonel, Muscat,/ Dar palincă românească,/ A băut de s-a... uscat.”). Cred că chestia cu uscatul a fost bună în secolul trecut, când aveam grade „mai mici”, că în secolul ăsta, generalii trebuie să rămână în picioare... când ne cam înjură unii politicieni și unii oameni din popor... care nici nu știu ce e armata... Așadar, vedeți de ce sunt suspendat, postările mele „încălcând standardele comunității.....”, pe când mesajul lui Tudor Chirilă, #rezist ent care declară că „l-a pocnit pe unul” în centrul capitalei pe 27.03.2019, ar fi primit vreo 9.000 de aprecieri (like-uri) până la orele 22.00... Și ăsta nu e suspendat pe facebook? Acum v-ați prins? Vedeți cum mă forțează ăștia cu cine să votez?
Deoarece îndrăznesc să scriu ce crede Valentin David despre un alt amic de facebook, excelent epigramist, dar „un Sfânt Petru antialcoolic” („Chiar arşi la intestin, fiindcă/ Ne mistuia al setei rug,/ Petrică nu ne-a dat palincă,/ Ci numai apă din belşug!”). Dacă e vorba de Petru-Ioan Gârda, nu cred... Că nu e zgârcit cu rimele și cu poantele! Și nici cu apa... Creadă cine vrea restul!
Și fiindcă Valentin David îl acuză pe un rus de trădare națională, dând vodca pe palincă, cred că nu are dreptate, că facem ce facem, dar palinca are tot origini slave, așa cum am demonstrat mai sus (Trădare naţională: „Cred că e bun de potcă/ Acest Ivan Turbincă,/ Căci s-a lăsat de vodcă,/ Şi bea numai palincă.”). Păi se poate, maestre?
Dar, ca ardelean după nevastă, neținând seama de Gherman ăla de la Cluj-Napoca, sunt de acord cu lozinca lui Valentin David (Banner pentru Ardeal: „Vă aşteptăm cu dragoste-n Ardeal!/ Avem slănină, ceapă şi gândim că/ Nu e microb, gândac sau animal,/ Să supravieţuiască în palincă.”). Confirm! Când merg la prietenii din Ardeal și din Ungaria, toți mă întâmpină cu pălincă (pâinea și sarea doar la masă, aia cu de toate).
Dar indiferent ce zic intelectualii ardeleni, eu țin tot cu ceea ce îmi transmite Petru Miloş din Poezie.ro, deși mă îndoiesc de adevăr, că dacă era ardelean și bea pălincă l-ar fi chemat Ioan și nu Ion (Logica lui badea Ion: „Badea Ion, ca altul nu-i,/ Bea pălincă şi socoate:/ La pahar îi zice cui/ Că doar cui pe cui se scoate.”).
Mai sincer este Puiu Codreanu, care-a zis că nu mai bea, dar acum e vai de el (S-o ia dracu de pălincă), care bea pălinca de trei zile cu muzica după el! Așa că fii atent, Viorel Nicolae Pop, când te tot lauzi cu melodia aia a ta cu pălincă cu mărgele („Beau palincă cu mărgele”)!
Pălincă în pusta maghiară, la Katalin și Janos (vezi AICI: „Aici, în maghiara pustă,/ Orice om fineţuri gustă./ Poţi să bei, de vrei, şi-o bere,/ Dar pălinca-i la putere!”)
Și ca să nu se supere cei din nord-vest, cu horinca lor, a cărei etimologie e tot din limba slavă, comparată cu noi, „ghinărarii”, Ioan Fârte laudă numărul de grade, la care nu putem răspunde decât „avantaj horinca!” (Horinca de Maramu': „Luând o duşcă - cum se cade -/ Pariu pot face pe-un batal,/ Că dânsa-l depăşeşte-n grade/ Pe cel mai tare general.”). Bun ar fi un batal „ars” în groapă....
Dar dacă e băută doar cu uieguța, mai vorbim (Cornelia și Lupu Rednic – Uieguța cu horincă), când vom scrie și etimologia cuvântului „uiagă” (ungurește üveg, acesta din alanicul *äväg <<comparați cu osetienele авг avg, авгӕ avgæ>>, acest *äväg provenind din iranianul *āp[a]kā, derivat din *āp- „apă”; înrudit cu persanul آبگینه - ābgīna, „sticlă”). Na, că găsirăm referiri și la sfânta noastră apă, și la APACA lui Petre Roman cu lozinca de la îngrămădeala din decembrie poreclită revoluție („Nu vrem kent, cafea, valută./ Vrem pe Roman să ne... bată!”).
Mare încurcătură, nu? Mai bine ne întoarcem la horincă și o credem pe Ana Hossu, că știe ea ce știe („Bună-i horinca de prune”) sau suntem de acord cu confirmarea colonelului chimist, poet și solist vocal Ovidiu Purdea Someș, despre care „vorbesc babele din sat că bea ceai de vindecat” („Bună-i horinca de prune”).
Și ne confirmă calitatea pălincii de prune și alții, în alte limbi, precum Bunyós Pityu („Szatmári szilvapálinka” – palinca de prune de Sătmar), pe când un român din Republica Moldova (că doar nu suntem două popoare sau două națiuni, cum se contrazicea cineva pas cu pas la interval de o zi, cred că un imobiliar) prezintă în limba rusă țuica de prune (cливовая цуйка – slivovaja tsuika).
Vom avea ocazia să mai „navigăm printre cuvinte”, vorba prietenului Marius Zinca, poet piteștean, căruia îi dedic ceva (Mireya Cozma – „Căruța cu cai / Hai noroc”). Și Vioricăi îi dedic cântecele poporului român cântate de „Plăieșii” din Republica Moldova, care nu sunt în altă națiune sau în alt popor, cum zicea unul de prin Sibiu (Ansamblul etnofolcloric „Plăieșii” - „Hanul Marioarei”). Că „DORUL BASARABIEI”, interpretat de Ion Paladi și Orchestra „Lăutarii" e melodia pe care ardeleanca a ascultat-o de câteva ori în ziua când a fost și ea suspendată o zi pe facebook și în trei zile după ce a auzit inepția cu două popoare... Și cântau și „Sus pe malul Nistrului”, oferindu-se să potcovească gratis calul rusului care să plece de unde a venit, adică în Stepa Calmucă... Fac lăutarii lui Botgros parte din alt popor?
Își mai aduce aminte cineva de țoiul de țuică?
În încheiere, să ne aducem aminte de țoiul cu care se bea țuica, păhărelul în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu, dar și conținutul unui asemenea păhărel, adică „hai să bem câte un țoi!”, zicând lingviștii că ar fi de etimologie necunoscută...
Hai noroc, că e primăvară! Ne confirmă Tudor Gheorghe și bine face. Să fiți iubiți!
NC
1) „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richte;
2) „Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
Chiar c-o să vă trag o clapă,
După țuică vă dau... apă!
Mulțumim de trecere,
Țuica-i la petrecere!
!!! Am trecut la apă....
Fiind student la Suceava, m-am împrietenit cu un coleg: Dan, poreclit "Moțul". E din Sighișoara. Când venea din vacanță aducea de acasă palincă ardelenească...
Ce bună și tare era...
Mulțumesc de popas! Și ce popas! Să tot bem „țuiciliță, țuiculiță!”, cu poftă de vorbă.... Și uităm de TV....
Primesc pe facebook:
Nitu Constantin: Dle general, n-am găsit nimic, în articol, despre SĂMĂHOANCA din Moldova (ţuica de sfeclă cu un miros...) şi m-a inspirat să scriu: MOLDOVENEASCĂ
„O sămăhoancă să o bei
E o întreagă procedură;
Te ţii de nas, zici: un, doi, trei
Şi o arunci vârtej în gură.”