Blog

Coboară o perdea de fum

imensă, din inima vrăjită acum

sufletu-i  un templu larg deschis

iubito intră-n el cum mi-ai promis!

Acolo vei găsi  numai iubire

Izvor de linişte, tandreţe,fericire,

Îţi dăruiesc cu drag frumoase flori

în braţe  te cuprind, mă  tre

Cad fulgi din cer, 

Din cerul dintre ceruri, 

Căci şi pământul este un cer,

Sortit pieirii.

te-am găsit la marginea lumii

într-o dimineață când roua spăla

păcatele frunzelor de a egala

frumusețea florilor.

ochii tăi redădeau  

culoarea pierdută cerului

iar sclipirea lor încălzea

bătrânul Soare

abia ițit de dincolo de zare.

in fiecare floare

se simtea

(Foto de aici)
Chiar de-ai putea să fii nemuritor
ai suferi să vezi atâta dor
și-atîta lacrimă în ochi ce mor.
Etern, deși nu crezi, e doar durerea,
o clipă infinită cât tăcerea,
fără ca să cunoască mângâierea.
Chiar de te bucuri și zâmbești nătâng,

Ies afară, în natură,

Să alerg, cam de vreo tură.

Faleza îmi e aproape,

Lebedele stau pe ape,

E-un parfum și pe alei

A înmugurit un tei!

Pescărușii-n zborul  lor

Țin concert și-s mulți în cor.

Își încearcă norocelul,

Cei ce au gros portofelul,

Pe vreun iaht

Mă enervează iarăşi lumea

deşi o iubesc ca-n prima zi

când ura va atinge culmea

atunci de ce-aş mai înflori

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE

De ce mor stelele dimineaţa,

când soarele somnoros

îşi scutură primele raze

şi le aruncă pe cer?

O săgeată căzută din inerţie

îţi străpunge inima,

lumina vine

ca o binecuvântare

dureroasă.

Eu am ales liniştea,

tu ai ales furtuna,

eu am ales ţărmul,

tu ai ales marea.

Eu îmi iubesc copacul,

tu venerezi frunza.

Eu îţi arăt faţa,

Tu... îmi îngădui umbra.

Liniştea a pus stăpânire pe locul nostru de întâlnire, tată.

Doar păsări cântă a primăvară, alături, în pădure. Le auzi?

Ne cheamă Sufletul să fim noi trei, ca la-nceput,

în biserica noastră, unde nu trebuie să vorbim.

Cerul ne-a spălat picioarele cu

sărut ce-n purpură preface

iubirea câmpiei -

dar, iată,

metereze de gheaţă

topindu-se-n vitralii, 

grăbite să escaladeze

primăvara

în alaiuri nupţiale.

 Când valul înspumat al mării

 Lovește țărmul dur, in forță,

 Aș vrea să-ti fiu a vietii torță,

 Atunci, în pragul înserării,

 Când vei veni din drumul sorții

 Să știu că mai trăiești iubite

 Si simți amorul meu fierbinte,

 Că nu venit-a ceasul morții.   

Stau urcată pe pervazul geamului și mă uit cum plouă

Trag un fum și îmi scutur scrumul, 

O ultimă satisfacție înainte de ciocnirea cu betonul.

Ce dureroasa e tăcerea....și continuă să plouă. 

Strig, dar strigatul mi se pierde în gol

Oare în cer îngerii au

Cine va mai avea grijă de mine dacă tu pleci?

Așteaptă-mă, te rog, îmi iau valiza și vin cu tine, 

Nu mă lăsa aici, dacă pleci am să fiu singură pe veci. 

Tu, înger frumos, așteaptă-mă, vreau să vin cu tine....

Nu închide ușa în urma ta, lăsa-mi speranța

Te știu eu visator cu ochi rotunzi
Ce porți atâtea patimi în privire
Farmece străvechi în vorbe bine-ascunzi 
Să furi din inimi stropul de iubire.

De mic taică-meu mi-a spus,

Să-mi măsor cu grijă nasul,

Iar eu, pe unde m-am dus,

Cu cei buni îmi ţineam pasul...

Anii  iată au trecut,

Mi-a venit vremea de ras,

Timp în care n-am ştiut,

Decât să mă uit la nas...

În zadar îmi spunea mama,

Să nu mă întrec

Suflete, ai ars 

lumânări în noapte

pe rugul iubirii,

visele deşarte.

           *

Dogoarea-ţi inima-mi topeşte...

topită... plânge ceara,

lacrimi de chihlimbar

rosogolind una după alta

cutezanţa, speranţa,

credinţa, voinţa.

Vorbe nerostite...

Verbe interzise...

                                     poetului Eugen Axinte, in memoriam

Talentul... dar nu,

nu-ţi voi spune mai mult,

să nu-ţi înflorească

rotundă petala

presărată de fiorul creaţiei,

... când voi păstra pentru mine

numai părţile de vorbire

din glasul ţărâni

De-atâţia ani vorbeşte Prutu-aceeaşi limbă,

iar malurile-i înţeleg mesajul dus

de apa care curge în valuri ce se plimbă,

cu unduiri mocnite şi pline de pătruns.

De-atâţia ani vorbeşte-aceeaşi limbă Prutul

şi îşi adună malurile mai aproape,

că

Ca într-un joc de poker mut,
am suferit și am pierdut
când am crezut în absolut.

Destinul hâd, ca un agnost,
m-a-nvățat că n-are rost
să cred în veșnic adăpost.

Nici n-am știut, filosofând,
că viața te împinge-absurd
să muști țărâna, orb și surd.

Când